I. Revelația publică și revelația privată
În cadrul creștinismului s-a dezvoltat o teologie a revelației, cu scopul de a aprofunda mesajul lui Dumnezeu cu privire la manifestarea Sa și modalitățile și posibilitățile sale de înțelegere de către oameni. Creștinii recunosc revelația transmisă patriarhilor și profeților, care a fost o revelație parțială, menită să anticipeze și să pregătească revelația completă, care a venit prin Isus și care a completat și a clarificat sensul revelației antice.
,,Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii!
Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Matei 5, 17).
De asemenea, Biserica Catolică distinge între revelația publică și revelația privată. Prima este revelația manifestată de Dumnezeu mai întâi prin patriarhi și profeți, iar apoi prin Isus. Revelația publică este pe deplin îndeplinită în Isus și se consideră încheiată cu moartea ultimului dintre apostoli (Sf. Ioan). Prin urmare, după venirea Sa, Isus nu se va mai manifesta public decât într-un mod glorios, la sfârșitul timpurilor. Biserica, în schimb, admite existența revelațiilor particulare, speciale, în care divinul se dezvăluie printr-un instrument căruia îi conferă un harism profetic.
Categoria revelațiilor particulare include viziuni mistice, apariții, locuțiuni și alte fenomene extraordinare. În mod obișnuit, atunci când avem de-a face cu viziuni sau apariții, în loc de profet, sau de carisma profetică, vorbim despre un văzător. Cu toate acestea, există revelații private, care nu sunt despre vedere și care se manifestă prin ascultare, scriere, vorbire, visare, dictare, sau o combinație de lucruri. Prin urmare, termenul văzător nu este întotdeauna considerat adecvat pentru revelațiile private.
De-a lungul secolelor au existat revelații private, dintre care unele sunt recunoscute oficial de Biserică ca fiind autentice. Unii teologi susțin că o revelație privată nu este considerată obligatorie pentru credincios, adică nu este obligat să creadă conținutul unei astfel de revelații și pentru că uneori este vorba despre mesaje simbolice cărora nu li se pot da o interpretare univocă.
II. Aparițiile mariane în viziunea Bisericii
,,Dumnezeu dorește să o descopere și să o facă cunoscută pe Maria, capodopera mâinilor sale, în timpurile recente, deoarece ea a rămas ascunsă în timpul vieții ei pământești prin smerenia ei și pentru că ea este mijlocul sigur și calea dreaptă și imaculată de a merge la Isus Hristos”
-Sf. Luigi Maria Grignion
Biserica Catolică consideră aparițiile mariane ca intervenții ale unei Mame în favoarea copiilor ei și permite devotamentul universal doar după un proces de investigare care poate fi aprobat. În general, Biserica admite că majoritatea aparițiilor rămân neverificate și ar putea fi explicate prin fenomene naturale sau explicabile științific.
În mod obișnuit, fenomenele de presupusă viziune și locuțiune sunt aproape întotdeauna concomitente. Acestea pot să fie: corporale, imaginare sau intelectuale. În primul caz, fenomenul extraordinar s-ar produce în afara corpului nostru și ar fi perceput de simțurile noastre în mod normal. În al doilea caz, percepțiile ar avea loc prin imaginație, dar cu claritate. În viziunile intelectuale, percepția ar avea loc direct în intelect, fără ajutorul simțurilor interne și externe. În special, acestea ar scăpa de orice altă putere deoarece numai divinitatea ar avea acces la cele două facultăți superioare ale sufletului: intelectul și voința.
Cu siguranță cele mai cunoscute locuri în care Sfânta Fecioară Maria s-a arătat sunt Lourdes, Fatima și Guadalupe. Peste 60 de mii de vindecări semnalate la Lourdes au fost catalogate drept inexplicabile de către medicii Bureau des constations medicales, un centru medical specializat înființat de Biserică pentru a examina presupusele minuni.
Chiar dacă o apariție mariană este considerată autentică de către autoritatea bisericească, ea este totuși considerată o revelație privată și deci o sursă subordonată Cuvântului lui Dumnezeu, iar Biserica nu cere credincioșilor să creadă în ea. Apariția poate atrage atenția asupra unui aspect al revelației primite public, dintr-un motiv anume, dar nu poate adăuga niciodată ceva nou depozitului de credință.
Andrei ALEXA,
Anul IV
