Sfânta Tereza de Lisieux, numită și Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe este o călugăriță carmelită franceză care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este cunoscută și cu numele de Tereza cea mică, pentru a fi deosebită de Tereza de Ávila. A murit la 24 de ani de tuberculoză, pentru care atunci nu existau medicamente adecvate. În ultimii săi ani de viață, la cererea superioarei, și-a povestit viața. După moartea ei, aceste scrieri au fost publicate, cartea fiind intitulată Istoria unui Suflet, care a devenit o carte clasică a spiritualității catolice, și cu timpul Sfânta a fost beatificată, canonizată, și declarată Învățător al Bisericii. Părinții Sfintei Tereza, Louis și Zélie Martin, la mult timp după canonizarea fiicei lor, au fost și ei beatificați și canonizați. Canonizarea lor a avut loc pe 18 octombrie 2015.
Avea 91 de ani când s-a stins din viață – în ziua de 16 septembrie 2016. Simplu și modest, în liniște, precum o lumânare care se consumă până la ultima picătură de ceară pentru a da lumină celor din jur, așa s-a stins și cunoscutul Don Gabriele Amorth, cel care a fost cel mai vestit exorcist pe care l-a avut vreodată Biserica Catolică.
Funeraliile sale au avut loc la Sanctuarul Sfânta Maria, Regina Apostolilor din strada Antonio Pio, nr. 7 din Roma. Într-un Sanctuar al Ei, ai Fecioarei care l-a ocrotit toată viața lui și care l-a sprijinit în munca pe care el a desfășurat-o împotriva celui rău.
Rasismul a existat și va exista pentru că oamenii nu au fost, nu sunt și nu vor fi niciodată mulțumiți cu ceea ce au și cu ceea ce sunt, mereu au încercat și vor încerca să fie autoritari și stăpâni peste cei slabi, peste cei care nu au mijloace de a riposta în fața acestei plăgi. Rasismul sau discriminarea, își are rădăcinile din cele mai vechi timpuri, mai bine zis de când oamenii au început să se subjuge unii pe alții, apărând clasa superioară, cea mijlocie și cea săracă. Mai mult decât atât, la acest fenomen bolnav, a ajutat și culoarea fizică a oamenilor. Uitându-ne în istorie, este evident că rasa albă a vrut dintotdeauna să fie superioară celei negre, ajungându-se până la a-i considera pe cei de altă culoare oameni de mâna a doua. Clasa bogată a avut mereu un plus în acest luptă inegală. Nu am înțeles niciodată rasismul cauzat de culoarea pielii. Nu am practicat niciodată acest „sport” și credeam că, datorită fenomenului numit globalizare, este pe cale de dispariție. Din păcate, persistă și face multe victime și în zilele noastre, mai ales sub forma lui modernă, numită exploatare.
Nu știu dacă ați călătorit vreodată cu un avion de cursă lungă, dar dacă ați fost, știți bine că de-a lungul unui zbor care durează minim cinci-șase ore, ai două opțiuni: fie dormi și ratezi toate peisajele și toate felurile de mâncare și băutură incluse, fie aștepți treaz și curios stewarzii care, din când în când, te „deranjează” fie cu un pahar de vin, cola sau apă, fie cu o prăjitură, o friptură sau o înghețată. Eu am ales a doua variantă! În timp ce mă ospătam, cu un ochi atent să nu fac mizerie iar cu celălalt pe geam, mă gândeam la ce voi mânca după ce ajung, cum mi se va obișnui stomacul cu această schimbare de bucătărie, câtă foame voi răbda și câte kilograme voi slăbi. Aceste gânduri mi-au fost pedepsite cu câteva kilograme în plus la întoarcere.
Mereu mi-am pus întrebarea de ce nu sunt oamenii egali din toate punctele de vedere? De ce trebuie să existe oameni foarte săraci și oameni foarte bogați? De ce uneori cei pe care îi considerăm săraci sunt mai mulțumiți decât miliardarii planetei? De ce 20% din cetățenii pământului trăiesc cu 80% din resursele naturale ale globului, pe când 80% din locuitorii aceluiași pământ trăiesc cu 20% din resurse? Sigur că majoritatea sunt întrebări retorice dar cu un puternic impact asupra sensibilității noastre sociale.
Când vorbim de Africa, celor mai mulți dintre noi ne vine în minte cuvântul „sărăcie”. Dar oare sunt ei chiar atât de săraci pe cât îi considerăm noi? Sau după cum spunea Mihai Eminescu: „sărac este cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are”...
Anul 2017 este bogat în aniversări! În Eparhia Greco-Catolică de Oradea avem două evenimente memorabile: sărbătorim 240 de ani de la fondarea Episcopiei și Jubileul celor 225 de ani de la înființarea Seminarului Teologic de la Oradea. Concomitent, întreaga Biserică Catolică este în sărbătoare, comemorând Centenarul aparițiilor de la Fatima, adică 100 de ani de când Maica Sfântă le-a apărut păstorașilor Lucia, Iacinta şi Francisc, în localitatea portugheză.
Pe parcursul acestui an am avut onoarea de a fi invitat la 11 nunți. Cu mare bucurie am participat la majoritatea dintre ele. Este o dovadă clară că tinerii din ziua de astăzi își păstrează cu tărie valorile, le trăiesc, iar acestea îi definesc.
Viaţa comunitară a seminariştilor orădeni a început duminică, 25 septembrie când, întreaga comunitate a trăit o experienţă deosebită de muncă, renovând şi reamenajând unele spaţii din seminar, implicit Capela „Sfinţii Trei Ierarhi”, dar şi unele momente spirituale şi de împărtăşire a experienţelor estive ale fiecăruia.
