ŞTIRI

Oradea,  01 oct. 2022

Dragi seminariști, vă scriu…

Pentru că pășim împreună pe drumul unui nou an academic și comunitar, iar lucrul acesta este o bucurie pentru noi, deoarece împreună suntem o familie… o altfel de familie… dar cu un țel comun.

Vă scriu din inimă pentru că îmi doresc să aveți fiecare dintre voi parte de un an comunitar frumos, cu multe momente de creștere spirituală comună și personală, cu bucurie în suflet și cu dorința continuă de creștere și autodepășire.

Vă scriu pentru că “verba volant, scripta manent” (vorbele zboară, scrisul rămâne) și îmi doresc să reveniți de-a lungul acestui an asupra acestor gânduri și să le completați fiecare cu experiențele voastre personale bogate; cu experiențele pe care le aveți în urma întâlnirii și a întâlnirilor cu Domnul.

Suntem la început de drum 

Unii asumă identitatea de seminarist pentru prima dată pe când ceilalți deja ați gustat din ceea ce presupune frumusețea urmării lui Isus, la școala sa, în fiecare zi.

De multe ori în viața noastră, mai ales dacă suntem într-un ambient care se bazează pe creștere și dezvoltare personală și comunitară, umană și spirituală, ne punem diferite întrebări cu privire la vocația noastră, sau mai bine zis – la experiența pe care o trăim în acele momente. Parcursul anilor de seminar este presărat cu multe momente de întrebări asupra sinelui. Presupune introspecție, presupune examene de conștiință. Asta pentru că fiecare ne dorim să creștem tot mai mult; să ne autodepășim; să cunoaștem cât mai multe lucruri și, desigur, să dobândim o credință tot mai solidă. Pe lângă dimensiunea științifică și umană, ne dezvoltăm tot mai mult și simțul și responsabilitatea comunității. Unii probabil că nu suntem obișnuiți să împărțim spațiul cu ceilalți, poate suntem mai împinși spre singurătate, alții, prin experiențele de comunitate dobândite vor reuși să transmită și celorlalți bucuria fericirii de a sta împreună.

A sta împreună cu Isus…

De fapt despre aceasta este vorba: a sta împreună. Ucenicii lui Isus au stat împreună cu el în anii de activitate publică, urmând ca mai apoi să transmită lumii ceea ce au văzut și simțit, urmând să vorbească celorlalți despre Misterul lui Isus și despre sursa fericirii și a vieții. La fel și noi stăm împreună cu Isus, la școala lui, în casa lui, urmând ca mai apoi să mergem în lume, să fim trimiși pentru a vorbi oamenilor despre Vestea cea bună. Despre experiența pe care o trăim, dragii mei, în această perioadă de seminar. Despre întâlnirile pe care le-am avut de-a lungul anilor cu persoanele marcante din viața noastră, pe care le-am luat ca exemple de urmat, fie în ale științei, fie în ale credinței, fie în ale pragmatismului. Mai mult decât atât – pe lângă faptul că le vorbim oamenilor, mai trebuie să le și arătăm… să le demonstrăm că întâlnirea noastă personală cu Isus a adus roade în viața noastră și, după ce l-am cunoscut, viața noastră s-a schimbat.

Seminaristul: identitate sau devenire

Un seminarist îl cunoaște și îl iubește pe Isus și dorește cu ardoare să vorbească oamenilor despre el

Odată ce l-ai întâlnit cu adevărat pe Isus, nu ai cum să nu transmiți celorlalți bucuria acestei întâlniri. Vorbind despre Isus, nu faci altceva decât să evanghelizezi, nu faci altceva decât să transmiți oamenilor vestea cea bună. Pentru lucrul acesta e necesară o atenție sporită față de schimbările societății și, în special, a oamenilor. Oamenii de azi, sau mai bine zis – noile generații – asumă adesea un limbaj diferit de cel vechi, un limbaj actualizat, un limbaj format din elemente și experiențe noi; un limbaj nou, dar nu lipsit de sens. Trebuie cunoscut acest limbaj pentru ca mesajul să poată ajunge în totalitate la destinatari, iar cunoașterea lui nu este altceva decât o bogăție dobândită, întrucât ne pune în conexiune cu ei.

Un seminarist este un om de credință care pune în practică ceea ce crede

Prima condiție pentru a avea credință este asumarea unei atitudini de smerenie, de umilință. Umilința deschide mai apoi ușa către ascultare. Ascultare față de Dumnezeu și mai apoi ascultare față de superiorii legitimi. Umilința este izvorul tuturor celorlalte virtuți, iar dacă o cerem și reușim să o valorificăm și să o punem în practică, cu siguranță că efectele pozitive nu vor întârzia să apară. Mai mult decât atât – ascultarea și iubirea Cuvântului lui Dumnezeu – adică a Sfintei Scripturi – ajută la credința tot mai profundă în prezența lui Isus în Sfânta Euharistie. Ca model suprem de ascultare și de umilință o avem pe Preacurata Fecioară Maria, cea care mereu ne ocrotește și ne conduce pașii către Fiul ei preaiubit, Isus Cristos.

Un seminarist se străduiește să aibă o viața de rugăciune

Preotul mai este numit și alter Christus – un alt Cristos – deci trebuie în primul rând să îl cunoască foarte bine pe Isus. Cum este normal în orice relație, ca să-l cunoști mai bine pe celălalt trebuie să petreci mult timp împreună cu el. Trebuie să vorbești cu el timp îndelungat. Mai mult decât atât – când vorbim de o relație bazată pe iubire, atunci cu siguranță că ți-ai dori să fii cât mai mult timp în preajma persoanei iubite. A sta cu Isus și a vorbi cu el înseamnă a te ruga. Timpul petrecut în seminar presupune această cunoaștere a lui Dumnezeu, descoperit pas cu pas – fie în cadrul cursurilor specifice – fie în cadrul sfintelor slujbe sau a momentelor de rugăciune personală sau împărtășire. Un seminarist iubește rugăciunea și se regăsește în cadrul ei, fie ea comunitară, fie personală. Cele două se completează și nu pot exista una fără alta. Seminarul este o școală a rugăciunii, o școală a prezenței lui Dumnezeu iar în acest parcurs, seminariștii se bucură de îndrumarea spirituală a preotului duhovnic, fiind de asemenea influențat și de atmosfera de rugăciune a comunității din seminar.

Un seminarist are o viață de slujire față de ceilalți

Reiese din sufletul seminaristului dorința de a face bine aproapelui și celui aflat în nevoie, atenția deosebită față de cei săraci și dorința de mângâiere. Seminaristul nu este indiferent față de ceea ce se întâmplă în jurul lui, față de ceea ce se întâmplă în societate, față de ceea ce se întâmplă în Biserică. Seminaristul se pregătește să fie preot, deci slujirea aproapelui face parte din fișa postului. O imagine foarte clară a acestui fapt este că un preot iartă păcatele și îi dă dezlegarea unui penitent, iar la rândul lui, are și el nevoie de un alt preot pentru a-i da dezlegarea și a-i ierta păcatele proprii. Variante de slujire, în via Domnului, sunt foarte multe – pornind de la simplul pahar de apă pe care îl dai aproapelui, până la a-i da haina de pe tine sau pâinea de la gură. Unii își dedică slujirea în diferitele misiuni ale Bisericii pe întregul pământ, alții au făcut sacrificii mari și i-au ajutat pe săraci. Preotul - și seminaristul este chemat de către Domnul să-i slujească pe alții, nu să fie slujit.

Un seminarist își dorește să devină preot

Există semne și experiențe care îl pot duce pe un tânăr cu gândul că poate este chemat de Domnul să fie preot. Există persoane care i-a inspirat pe unii atât de mult încât a izvorât în sufletul lor dorința de a deveni preot și există, desigur, cazuri în care cineva pur și simplu simte că acesta este drumul lui și se conformează. Este foarte important ca atunci când crezi că Domnul are ceva aparte cu tine, că te cheamă la ceva mai special, să cauți care este voia Lui și să o urmezi. Oricum drumul către preoție este anevoios și greu deoarece există cineva care încearcă să trezească în mintea celui în cauză diferite gânduri pentru a-l face să renunțe. Diavolul urăște preoții. Urăște seminariștii. El nu dorește ca cineva să devină preot, deoarece preotul îl aduce pe Cristos în mijlocul oamenilor. Pe lângă acestea, există și persoane care doresc să facă seminarul și să studieze teologia, fără a se gândi la preoție ci, mai degrabă, ca experiență personală, pentru cultura generală. Chiar și așa, poate fi un semn al chemării lui Dumnezeu, deoarece mulți care încep acest parcurs în felul acesta, urmează mai apoi a fi preoți. Prin urmare orice parcurs trebuie luat în serios iar pregătirea să fie temeinică, chiar dacă pentru experiență personală.

Un seminarist găsește în Sfânta Scriptură confirmarea și confortul pentru alegerea făcută

Sfânta Scriptură este izvorul nesecat al vieții. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu iar pentru un seminarist este cartea cea mai folosită, cea mai citită și răsfoită, cea mai studiată și cea mai rugată. Atitudinea seminaristului față de Sfânta Scriptură indică gradul de importanță pe care acesta îl dă parcursului său, lui Dumnezeu și, desigur, sieși. Cei care se îndrăgostesc de Biblie și o cercetează, vor găsi acolo răspunsuri la întrebările vieții și vor găsi cuvintele care îi vor ține motivați să meargă înainte pe drumul ales și, desigur, confirmarea faptului că sunt pe drumul cel bun. Mai apoi, plin de iubirea care iese din Cartea Vie, seminaristul va avea pe buze tot timpul cuvântul Domnului pe care-l va rosti și celorlalți, ducând astfel înainte opera de evanghelizare.

Un seminarist caută să ducă o viață virtuoasă

Virtuțile practicate de orice creștin îl fac pe acesta sa fie o persoană frumoasă. Într-un om virtuos se oglindește chipul lui Dumnezeu, cu care acesta este într-o intimitate. Seminaristul, mai mult decât orice alt creștin, își găsește bucuria și fericirea zilnică în practicarea virtuților, ducând constant lupta cu ispitele de tot felul, dar folosindu-se de mijloacele care îi sunt la îndemână pentru a le învinge. Spovada frecvență și împărtășania zilnică, precum și direcțiunea spirituală sunt semne ale căutării sfințeniei de către seminarist.

Un seminarist se pricepe să lucreze cu oamenii

Punte de legătură și nu obstacol trebuie să fie seminaristul și preotul, în calea întâlnirii oamenilor cu Cristos. Un seminarist iubește munca cu ceilalți și dorește să transmită oamenilor învățăturile creștine. Trebuie să fie prietenos și deschis față de semeni, comunicativ  și jovial, nu trist și posomorât; să transmită celorlalți bucuria prieteniei cu Isus.

Un seminarist este sănătos din punct de vedere fizic, emoțional și psihic

Necesitatea slujirii pastorale impune un anumit grad de sănătate și integritate fizică și psihică. Seminaristul se pregătește să devină preot iar ca preot va întâmpina diferite situații în care i se vor solicita nu doar cunoștințe cu privire la disciplinele teologice dar și diferite alte modalități de a acționa. Mai mult decât atât, în cadrul colocviilor și/sau spovezilor componenta sa psihologică trebuie să discearnă situațiile prezentate și, astfel să poată da sfaturile potrivite. Un seminarist este capabil să poarte diferite discuții cu credincioșii, încurajându-i și consolându-i. Seminaristul este sănătos și capabil să muncească neobosit în via Domnului, vizitându-i pe credincioși acasă, mai ales pe cei bolnavi și pe cei aflați pe patul de suferință. Pentru aceasta, în perioada seminarului trebuie epuizate toate întrebările cu privire la vocație și la nevrednicie. Odată devenit preot nu mai este timp pentru astfel de stări. Deciziile sunt luate și trebuie doar duse înainte. Societatea și cultura actuală șubrezesc tot mai mult firea umană și sensibilizează oamenii. În cazul acesta, seminaristul deja trebuie să fie stâlp de credință pentru cei din jurul lui.

Un seminarist este capabil de stăpânire de sine și autocontrol

Situațiile critice pot să fie multe pe parcursul anilor de seminar deoarece provocările sunt întotdeauna mari. Un seminarist se înarmează cu răbdare și își educă simțul măsurii în vorbire și în fapte, căutând să nu jignească niciodată pe nimeni, să nu supere pe nimeni și să nu neîndreptățească niciodată pe cineva. Oamenii care îl observă pot să se scandalizeze foarte ușor dacă văd anumite derapaje de comportament și unii dintre ei, din cauza aceasta, pot să aibă motiv să nu mai meargă la biserică, animând o religiozitate tot mai personală, așa cum ne învață societatea de astăzi. Mai mult decât atât, unii, mai sensibili fiind, pot să se umple de mânie și amărăciune. Un seminarist lucrează tot timpul la autocizelare și la dezvoltarea personală pentru a-și putea controla mânia, furia, impulsurile și toate celelalte emoții, pentru a putea rosti cuvintele potrivite în diferitele situații sau mai bine – pentru a putea să nu rostească nimic atunci când nu este cazul.

Un seminarist are un stil de viață stabil și disciplinat

Când vorbim de preoție vorbim de un angajament pe care seminaristul și-l ia pentru toată viața. Preoția nu este o meserie pe care nu o mai practici când ieși la pensie. Preoția este un har și o pecete neștearsă care se poartă toată viața. Un seminarist nu va încerca să caute în continuu care este locul lui în lumea aceasta, nici nu va aștepta tot timpul să se întâmple ceva extraordinar ci va lua fiecare zi ca fiind extraordinară. Misiunea de preot este diferită de la persoană la persoană. Fiecare este chemat de către Dumnezeu pentru a dezvolta diferite acțiuni, în funcție de cum vrea Domnul. Seminaristul va încerca să discearnă care este voia lui Dumnezeu în viața lui și se va strădui, cu ajutorul directorului spiritual și al formatorilor, să urmeze acest plan divin. Orice alegere ar face omul în viața sa, pentru a se putea ține de ea este necesar un anumit grad de disciplină. Seminaristul se obișnuiește pe parcursul anilor de seminar la disciplină, căutând cu tărie să-și modeleze obiceiurile mai puțin pozitive și să se țină cu tărie de cele bune. Disciplina seminaristului are un rol deosebit de important și în viața sa de rugăciune, întrucât există multe și felurite activități pe care acesta le-ar putea întreprinde și multe dintre ele sunt chiar în timpul rugăciuni. Discernământul și disciplina sunt doi prieteni buni ai seminaristului.

Un seminarist acceptă în liniște atât succesul cât și eșecul

Maturitatea unei persoane se vede și prin felul în care se raportează la diferitele situații pe care le întâmpină. Succesul seminaristului poate să vină din rezultatele bune la învățătură, din comportamentul ireproșabil, din abilitățile sale cantoricești, liturgice sau pastorale. Dacă seminaristul recunoaște că toți talanții vin de la Dumnezeu și el doar a con-lucrat cu aceștia, în liniște și umilință lăudând pe Domnul, atunci este pe calea cea bună. Dar uneori există situații în care seminaristului îi este mângâiat un anumit orgoliu și scapă situația de sub control devenind ușor arogant. Un eșec al seminaristului poate fi considerat atunci când are un plan de acțiune și nu reușește să ajungă la finalizare. Ori metodele nu sunt potrivite, ori situația e neprielnică, ori nu e timpul pentru aceasta. Tot în liniște și umilință va accepta aceasta, punând-o în mâna Domnului, care pe toate le plinește, continuându-și activitatea sa în via Domnului.

Aceasta nu se dorește a fi o listă a caracteristicilor unui seminarist sau a unui viitor preot. Sunt doar niște gânduri pe care doresc să vi le transmit dragii mei seminariști, la începutul acestui an.

Îi mulțumim Domnului pentru binecuvântarea de a ne fi pus pe toți împreună în această formulă în acest an și ne rugăm să primim darurile de care avem nevoie pentru a fi și pentru a deveni seminariști și preoți după Inima lui Isus!

Pr. Anton CIOBA

Rector