Devenită deja tradiție, Seminarul nostru a comemorat și anul acesta arestarea celor șapte episcopi greco-catolici martiri, în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, de către autoritățile regimului comunist. În seara zilei de 28 octombrie 2015, în Aula Magna a Seminarului Greco-Catolic ”Sfinții Trei Ierarhi” din Oradea a fost vizionat episodul 13 al documentarului ”Memorialul Durerii”, episod intitulat ”Drama Bisericii Greco-Catolice”, documentar care prezintă un amplu interviu cu Cardinalul Alexandru Todea. După documentar, în Biserica Seminarului, s-a făcut adorație euharistică și seminariștii au prezentat scurte biografii ale celor șapte episcopi martiri.
Cei șapte episcopi martiri sunt Valeriu Traian Frențiu (1875-1952), Episcop de Oradea, Cardinalul Iuliu Hossu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, Alexandru Rusu (1884-1963), Episcop de Maramureș, Ioan Bălan (1880-1959), Episcop de Lugoj, Ioan Suciu (1907-1953), Episcop Auxiliar de Oradea, Vasile Aftenie (1899-1950), Episcop Auxiliar de Blaj pentru Vicariatul de București și Tit Liviu Chinezu (1904-1955), Episcop Auxiliar de Blaj. Cei șapte episcopi sunt în cursul procesului de beatificare și sperăm că în curând vor fi declarați fericiți.
Sunt multe lucruri la care ne putem gândi când medităm la patimile și martiriul episcopilor noștri. Ei, asemenea lui Cristos, și-au dat viața pentru turma care le-a fost încredințată. Fiecare preot, la fiecare Sfântă Liturghie, rostește cuvintele lui Cristos, care Îi prevestesc pătimirea și moartea. Oare s-ar putea spune că episcopii martiri și-au trăit într-un mod special sacerdoțiul, într-un mod asemănător lui Cristos, care și-a dat viața pentru a ne răscumpăra?
Martiriul Episcopilor noștri trebuie văzut ca un moment esențial în istoria Bisericii noastre, ca o reconfirmare a unirii cu Roma, una pecetluită prin jertfa lor. Fiecare dintre Episcopii noștri martiri ar fi putut să scape cu viața, ba chiar să ocupe un înalt scaun arhieresc în Biserica Ortodoxă, dacă acceptau trecerea. Ei nu au făcut-o deoarece susțineau cu tărie credința Bisericii Catolice, și anume că primatul Sfântului Părinte Papa nu este o instituție de natură omenească, ci una orânduită de însuși Cristos.
Uneori se zice că unirea cu Roma de la 1700 nu a fost făcută în primul rând din motive de credință, ci pentru motive practice. Chiar și dacă cei care au decis unirea la 1700, nu ar fi avut în primul rând motive de credință, urmașii lor, episcopii martiri, oameni cu o vastă cultură teologică, au confirmat unirea prin martiriul lor. Asemenea lui Cristos , care a fost ispitit în deșert, ei au fost ispitiți în diferitele mănăstiri ortodoxe unde au fost deținuți. Acolo, înalți reprezentanți ai Patriarhiei le-au propus libertatea și înalte scaune arhierești, în schimbul lepădării de Roma. Ei, asemenea Mântuitorului, au respins ispitele, știind că lepădarea de Roma ar fi o lepădare de Cristos. Ei au fost martiri pentru unitatea Bisericii, Episcopi neînfricați, mereu gata să îl urmeze pe Cristos, care L-au urmat chiar și pe cruce. Așteptând cu nerăbdare beatificarea lor, ne încredem în mijlocirea lor, pentru ca toți creștinii să devină o singură turmă cu un singur păstor.
Adrian RADU
Anul II
