Am fost creați pe acest pământ ca să fim fericiți. Nu suntem rodul unui hazard impersonal, nu suntem ființe apărute întâmplător și care nu găsesc sensul existenței în acest imens univers. Suntem persoane unice și irepetabile, create cu un scop. Spre deosebire de celelalte vietăți de pe pământ, noi, oamenii, suntem unica făptură cuvântătoare (celelalte vietăți se opresc la limita instinctului, reflexului și, eventual, dresării, dar nu posedă cuvântul). Fiecare dintre noi este un microcosmos personal și unic, programat pentru fericire - la nici unul dintre cele aproximativ șapte miliarde de oameni nu se mai repetă amprenta degetelor, ba nici chiar retina ochilor sau timbrul vocii - și nu există om care să nu caute fericirea. Întrebarea esențială este: noi oare în ce sau în cine ne găsim fericirea? Ce ar trebui să se întâmple în viața noastră ca să putem spune că suntem fericiți? Care ar fi elementul indispensabil fără de care viața noastră nu ar mai avea sens? De unde ne extragem noi doza de fericire?
În data de 1 mai 2016, pe când mă aflam în Coasta de Fildeș, am participat la cea mai profundă bucurie a unor oameni: bucuria de a deveni creștin. Patruzeci de persoane au devenit creștini, după un parcurs de pregătire și inițiere care a durat trei ani. Spre deosebire de lumea noastră, unde majoritatea devenim creștini când încă suntem mici, în lumea păgână cel care dorește să devină creștin, este obligat să parcurgă un itinerar pentru a-l cunoaște mai profund pe Dumnezeul cel adevărat. De cele mai multe ori, acest itinerar nu este ușor: întâlniri regulate cu preotul misionar, asimilarea unor chestiuni destul de abstracte pentru ei, mulți kilometri parcurși până la cea mai apropiată biserică (și aici nu mă refer la construcție sau edificiu). Și totuși... o fac cu zâmbetul pe buze și fericiți în interior. Mă întrebam de multe ori, când stăteam și îi priveam cum îl adoră pe Dumnezeu, unde a dispărut acea bucurie a noastră, a vechilor creștini, de a-L cunoaște și de a sta cu Dumnezeu? Unde a plecat bucuria de a-i cânta sau de a-L lăuda pe Dumnezeu? De ce în Europa văd tot mai mulți creștini triști? Oare nu e de ajuns să-L ai pe Dumnezeu ca să emani bucurie în jurul tău?
Am participat atunci la celebrarea bucuriei; mă treceau fiorii, eram cu lacrimi în ochi și nu știam cum să reacționez. Priveam, dar nu mai priveam cu ochii fizici ci cu ochii sufletului. După ritualul botezului în care cei patruzeci (de la copii de aproape un an până la bătrâni de peste 70 de ani) au fost botezați, a început „dansul fericirii creștine”. Toată biserica răsuna de strigătul lor de bucurie; în timp ce ceilalți cântau, cei proaspăt-botezați făceau turul bisericii, dansând. După aproximativ 15-20 de minute, părintele Gabriel se ridică de pe scaun și zice: „Trebuie să continuăm... că dacă îi las, pot să cânte și să danseze ore întregi!”. Și toate acestea... pentru Dumnezeu. De unde atâta bucurie și fericire în inima unor oameni care abia L-au cunoscut? De unde atâta entuziasm la niște oameni care trăiesc la limita sărăciei materiale? Cum se poate ca, cu cât ai mai multe să fii tot mai nefericit, în timp ce atunci când ai minimul necesar existenței fizice, sufletul să exulte de bucurie într-un mod atât de pătrunzător? Întrebări la care încă mai meditez...
Pe parcursul liturghiei, precum și în zilele ce au urmat, am asistat la câteva „ciudățenii” care mi-au dat de gândit mult timp de atunci înainte. Printre cei botezați era și o femeie, al cărei soț era păgân. Respecta credința soției sale, dar încă nu era convins și decis să devină creștin. Pentru ca ea să poată fi botezată, preotul trebuia să aibă certitudinea că, imediat după botez, cei doi se vor căsători și în fața lui Dumnezeu. Așadar, pentru a putea fi botezată, ea trebuia să vină împreună cu soțul, ca imediat după botez să primească și sacramentul căsătoriei. Părintele Gabriel le-a propus să vină îmbrăcați de mire și mireasă și astfel înainte de începerea liturghiei, i-am așteptat la intrarea bisericii și i-am condus în fața altarului. Din dragoste pentru soția lui, a acceptat, păgân fiind, să vină la ceva care pentru el era un mister, era ceva necunoscut și să participe , atât cât înțelegea el, la încreștinarea ființei iubite. Câți dintre noi mai suntem astăzi capabili de astfel de sacrificii pentru cei pe care îi iubim? Câți soți creștini se mai roagă împreună? Câți dintre cei căsătoriți mai renunță azi la propriile convingeri pentru a le accepta pe cele ale persoanei iubite, chiar dacă acestea pot fi, uneori, total contrare cu ale lui? Povestea s-a complicat când, luni dimineața, a doua lui „soție” (avea două soții) a venit la misiune pentru a cere și ea botezul. După ce părintele Gabriel i-a explicat că nu se poate deoarece el are acum o soție legitimă, a plecat plângând. Cât de important era pentru ea să devină creștină... lacrimile din ochii ei erau lacrimile omului care, cunoscându-l pe Dumnezeu, îi este încă dificil să-L urmeze.
Ziua a continuat în aceleași ritmuri surprinzătoare: nici nu am ajuns bine acasă, că părinții a doi copii, recent botezați, au venit să ne invite la sărbătoarea pe care au organizat-o în curtea lor, pentru copiii care au devenit creștini catolici. Partea interesantă este aceea că cei doi părinți, mama și tata, erau protestanți. Cei doi frați au venit și s-au pregătit pentru botez în comunitatea catolică, aduși fiind de bunica lor. Ei au fost de acord și acum se bucurau, împreună cu copiii lor, pentru această binecuvântare, organizând o petrecere pentru ei. Un exemplu extraordinar pentru cei care ajung să urască în numele religiei; pentru cei care nu-l acceptă pe celălalt numai pentru că are altă religie; pentru cei care uită că Dumnezeu nu ne va întreba ce religie am fost, ci ceea ce am făcut pentru El și pentru semenul nostru. Un gest demn de apreciat; un gest pe care dacă l-am imita fiecare dintre noi, lumea ar fi un loc mai bun; un gest care, pus în practică, ne-ar apăra de scandalul pe care-l producem, noi creștinii, atunci când ne urâm sau chiar ne luptăm între noi. O religie care promovează ura, neacceptarea celui diferit de mine și chiar războiul, nu poate veni de la Dumnezeu. Nimeni nu ne va crede și nu se va apropia de Dumnezeu atâta timp cât noi, cei care ne erijăm în marii deținători ai adevărului, vom trăi după principiile non-creștine ale urii, ale incoerenței, ale intransigenței religioase sau ale dezbrăcării celuilalt de orice haină care nu seamănă cu a noastră. Avem pe noi semnătura lui Dumnezeu, haideți să nu lăsăm impresia că semnătura lui a fost falsificată. O dată ce ne numim creștini, dar trăim incoerent principiile și valorile pe care le promovează creștinismul, demonstrăm nu numai că suntem niște mincinoși, dar îl facem însuși pe Dumnezeu un mincinos.
Un alt caz care m-a impresionat profund, a fost cel al unui bătrân orb care venea de la aproximativ patru kilometri pentru a participa la liturghie. Vă dați seama că deplasarea nu era ușoară dar își lua un nepot de vreo patru ani cu el, îi dădea un băț în mână, iar el ținând de celălalt capăt al bățului venea încet spre acoperișul sub care comunitatea celebra Sfânta Liturghie. Nu lipsea niciodată, recunoștea vocea fiecărui membru iar pe parcursul celebrării cânta cu zâmbetul pe buze. Noi cum folosim simțurile pe care ni le-a dat Dumnezeu? Folosim ochii pentru a vedea binele și frumosul din lume sau vedem mereu partea goală a paharului și suntem orbi în a vedea minunile lui Dumnezeu în lume și în viața noastră? Palmele noastre le ținem larg deschise pentru a-l ajuta pe celălalt sau sunt mai mereu strânse pentru a lovi la primul atac? Mâinile noastre le folosim mai mult împreunate și îndreptate spre El spre a-i mulțumi și a-i cere ajutorul sau sunt, aproape mereu, larg deschise și aplecate spre pământ pentru a aduna cât mai multe... ciudat, tot din creația Lui.
Dragii mei, după cum ne spune și Isus, „candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos; însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. Vedeți, deci, ca lumina care este în voi să nu fie întuneric...” (Lc. 11, 34-35), depinde numai de noi cum privim: în sus spre înălțimea de unde venim sau în jos, spre pământul spre care trupul nostru se îndreaptă? Ochiul nostru observă binele, frumosul și adevărul din jurul lui sau este măcinat mereu, sub influența întâmplărilor negative din jurul nostru, de griji, neliniște, frică și nesiguranță? Ochiul nostru a fost creat cu un scop – acela de a vedea minunile lui Dumnezeu și suferința fratelui nostru și până nu va fi folosit în acest scop, vom purta mereu ochelarii negativismului, al incertitudinii, al erorii, al veșnicei nemulțumiri, al fiului care din cauza prea multor ore petrecute în fața ecranelor, nu mai vede clar fața tatălui său.
Fr. Florin BODE
Vicerector
