Istoria unui cuvânt și semnificațiile unui eveniment
Cuvântul „jubileu” are o istorie interesantă, provine din evreiescul „iobel” care înseamnă „corn de berbec”, un instrument prin sunetul căruia se anunța intrarea într-un an de odihnă a existenței și de restaurare a relației cu Dumnezeu (Leviticul, 25). A intrat în limbile moderne prin traducerile biblice, fiind tradus în Septuaginta cu iobelaios și în traducerile latine cu iubilaeos. În creștinism s-a pierdut legătura cu instrumentul care anunța începutul acestei perioade și a rămas sensul de an special dedicat Domnului, iar în limbile moderne sensul s-a extins la aniversarea a cincizeci de ani de la un eveniment, apoi la aniversarea unui număr oarecare de ani (de obicei 50 sau 25). Astăzi, acesta este singurul sens pe care majoritatea oamenilor îl cunosc, poate și fiindcă dicționarele din perioada comunistă omiteau sensurile legate de religie.
După 1990, aceste sensuri au fost recuperate, dar doar în dicționarele specializate. Astfel, DEX-ul din 2009 reține doar „JUBILEU, jubilee, s. n. Sărbătorire a împlinirii unui număr de ani (de obicei cincizeci) de la producerea unui eveniment important. – Din fr. jubilé, lat. jubilaeus.”, în timp ce ediția a doua a Micului dicționar academic din 2010 redă și sensurile religioase, în ordine istorică: „jubileu sn [At: ODOBESCU, S. I. 506 / V: iu~ / Pl: ~e, ~uri / E: fr jubilé, lat jubilaeus] 1 (La vechii evrei) Sărbătoare care avea loc o dată la 50 de ani, în care se iertau datoriile și se eliberau sclavii. 2 (La catolici) Indulgență deplină și universală pe care papa o acordă, la început, la fiecare 100 de ani, mai târziu, o dată la 50 de ani, astăzi la 25 de ani. 3 Sărbătoare în onoarea unei persoane care deține de 50 sau 25 de ani o funcție. 4 (Pex) Aniversare a 50 de ani. 5 Sărbătorire a împlinirii unui număr de ani, de obicei 50, de la producerea unui eveniment important. 6 Cântec al populației de culoare din S.U.A. caracterizat prin referiri la un viitor fericit, liber.” (https://dexonline.ro/definitie/jubileu/definitii)
În Biblie, anul jubiliar este menționat în capitolul 25 al Leviticului. La evrei, în anul jubiliar, nu se lucra pământul, oamenii trăiau din rodul spontan, se ștergeau datoriile, se eliberau sclavii, se înapoiau proprietățile vândute de la ultimul an jubiliar (vânzarea unui teren era de fapt o închiriere, era vânzarea unui anumit număr de ani de rod). În Biserica Catolică a fost introdus de papa Bonifaciu în anul 1300 (https://ercis.ro/actualitate/viata202404.asp?id=202404073), în anul jubiliar se acorda indulgența plenară celor care îndeplineau anumite condiții, și de atunci au continuat cu o frecvență de obicei de 25 de ani. ( Au fost și intervale de 50 de ani între anii jubiliari și au fost și ani jubiliari extraordinari, cum ar fi Jubileul extraordinar al milostivirii (8 dec. 2015 – 20 nov. 2016) anunțat de papa Francisc.)
Este firesc ca semnificațiile unui fenomen milenar să se schimbe și ca oamenii diferitelor secole să aibă raportări și așteptări diferite, însă, conștient de diferențele dintre jubileul iudaic și cel creștin, dintre diferiții ani jubiliari proclamați de-a lungul secolelor în Biserica Catolică, cred că au ceva în comun: sunt un simulacru al lumii de dinainte de Cădere, o imitație a ei care să ne ghideze drumul către ea. În jubileul iudaic, omul nu-și mai câștiga existența cu sudoarea frunții, nu mai cultiva pământul și relațiile sociale, ci relația cu Dumnezeu. În jubileele catolice, truda creștinilor nu mai era pentru un rost mai bun în această lume, ci pentru refacerea legăturii cu Dumnezeu așa cum era înainte de păcatul originar. Nu mai cultivau pământul, ci credința.
Schimbările radicale ale modului de viață îl ajutau pe credincios să se îndepărteze de inamicii obișnuiți ai credinței: egoismul, mândria, alipirea de lumea materială. Pe lângă aceștia, mai trebuia să învingă un inamic perfid fiindcă seamănă cu credința: credulitatea.
Credință, credulitate și discernământ
Aici se impune explicitarea unor diferențe de nuanță îndeobște ignorate. Există trei atitudini ale minții care creditează unele afirmații fără să le verifice, dar aceste atitudini diferă în funcție de posibilitatea verificării lor și de conștientizarea faptului că sunt acceptate prin creditare, nu prin verificare.
Astfel, prin credință sunt considerate adevărate propoziții despre care știm și acceptăm că nu pot fi demonstrate ca fiind adevărate, dar pe care le credem pe baza experiențelor personale și a convingerilor noastre cele mai profunde.
Prin încredere, mintea consideră adevărate propoziții pe care nu le poate verifica în prezent, dar care se vor verifica într-un viitor previzibil. Încrederea se bazează pe cunoașterea realității și pe experiențele personale anterioare, de aceea avem încredere în unele persoane și în altele nu, sau chiar în cazul aceleiași persoane, putem să avem încredere în unele situații, în altele nu (de exemplu, putem credita punctualitatea unui om, dar să nu mai avem încredere în el atunci când promite a zecea oară că se va lăsa de fumat).
Prin credulitate, la fel ca prin încredere, mintea consideră că sunt adevărate propoziții pe care nu le verifică, deși ar putea fi verificate (acum sau în viitor). Spre deosebire de încredere, credulitatea este rezultatul necunoașterii realității și al ignorării învățămintelor experiențelor anterioare. Credulul acordă credit unor afirmații care corespund dorințelor și așteptărilor sale.
Aici mai este o nuanță deseori ignorată, diferența dintre credul și naiv. Au aceeași atitudine a minții, diferă însă intenția, credulitatea vine dintr-o lene a minții și din egoism, în timp ce naivul este un inocent (chiar dacă acțiunile lui pot duce la consecințe negative, naivitatea este inocentă, pornește din creditarea totală a binelui). Un exemplu de naivitate este Bess din filmul Breaking the Waves regizat de Lars von Trier, un exemplu de credul este poetul Jaromil din romanul Viața este în altă parte de Milan Kundera. Bess, o tânără dintr-o comunitate religioasă strictă, considerată cam prostuță din cauza naivității sale, ia în serios și ad literam expresia „iubirea vindecă” și, creditând puritatea iubirii și a sacrificiului cu inocența unui copil, nu va ezita să se ofere altor bărbați, convinsă că astfel se va vindeca soțul ei paralizat. Miracolul are loc, soțul ei se vindecă, dar ea moare disprețuită de comunitate. În schimb, Jaromil, un poet idealist din Cehoslovacia comunistă, deși susține idealuri nobile, va ajunge să fie un instrument al regimului totalitar pentru că a confundat propriile ambiții cu un ideal măreț.
Naivul este un imatur, creditează o lume bună care nu există în realitatea obișnuită, dar este atent la suferința și bucuria celuilalt, pe când credulul este centrat pe sine, la ceilalți se raportează adesea doar printr-un discurs moralizator.
Granița dintre cele trei atitudini ale minții este întotdeauna vagă, de aceea este necesar spiritul critic, exersarea discernământului, ca să nu confundăm satisfacția îndeplinirii dorințelor egoiste cu entuziasmul împărăției lui Dumnezeu.
Jubileul omului contemporan
Anul jubiliar este un prilej pentru a verifica ce credităm, un memento al diferenței dintre lumea spirituală și cea materială. Atât la evrei, cât și la catolici, credinciosul trebuie să adopte o atitudine radical diferită de ordinea naturală și socială a lumii, jubileul iudaic aproape că desființează munca și proprietatea, jubileul catolic suspendă alte preocupări și chiar contabilitatea obișnuită a păcatelor. În antichitate și în evul mediu, această atitudine radicală era posibilă fiindcă era asumată de întreaga comuniate.
Astăzi, însă, când comunitatea concetățenilor este mult mai eterogenă, când desființarea proprietății poate fi confundată cu anarhia sau comunismul, când suspendarea obligațiilor familiale și sociale poate fi doar iresponsabilitate, este o provocare redutabilă să-ți asumi un obiectiv diferit de cele curente ale societății. În (post)modernitate, răspunsul la provocare trebuie să țină cont de specificul epocii (individualismul) și radicalitatea unor acțiuni în opoziție cu regulile sociale obișnuite să fie temperată prin interiorizare sub forma atenției față de întrebarea succesul este semnul unei binecuvântări sau al alipirii prea mari de lumea materială? O atenție prin care să regăsim înțelepciunea din Levitic, 25 conform căreia tot ceea ce avem este un anumit număr de ani de rodire sau din Luca 12, 31-33: „Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? / Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. / Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”, a bunei așezări între lumea materială și spirituală și să conștientizăm cărei lumi rodește vitalitatea noastră.
Pentru omul contemporan, jubileul este un test al discernământului, convingerile sale profunde sunt rodul credinței (într-o lume supranaturală), al încrederii (confirmabile de fapte și fenomene ale lumii naturale și sociale) sau al credulității (preluarea necritică, adică fără ca discernământul să le fi cernut, a unor informații din mediul social)?
Răspunsul nu este niciodată definitiv fiindcă granița dintre cele trei este vagă și fiindcă, pentru cei mai mulți dintre noi, credința este un amestec în proporții diferite al celor trei. În drumul creștinului prin istorie, cu constrângerile specifice lumii și istoriei, cu repere mereu aproximative, mereu relative la context, jubileul rămâne ca o bornă, ca un indicator care răspunde unei speranțe, deseori neconștientizată, că mereu este posibil un drum al libertății și al harului.
Ionuț Mihai Popescu
Director
Departamentul Oradea al Facultății de Teologie Greco-Catolică, UBB
