Prima săptămână din Postul Mare, am putea-o rezuma printr-un cuvânt: schimbarea. Nu ne referim la o schimbare oarecare, profană, ce ține de obișnuit, intrând pur și simplu într-o altă săptămână din an. Poate, pentru unii, această schimbare și intrare în Post reprezintă doar abținerea de la anumite alimente sau activități. Dimpotrivă, schimbarea pe care perioada Postului o aduce și o propune trebuie să fie una atât trupească, cât mai ales una sufletească, fiind o etapă ce ne duce, încetul cu încetul, tot mai aproape de Învierea Domnului și implicit de prefigurarea învierii noastre.
Prima Duminică a Postului Mare este supranumită și Duminica Ortodoxiei sau a Dreptei Credințe, fiind sărbătoarea biruinței credinței celei adevărate asupra concepțiilor eretice. În această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia/Dreapta Credință a biruit credința cea eronată și rătăcită a iconoclaștilor, a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane și care ziceau că această cinstire şi închinare ar fi, de fapt, o închinare la idoli, o închinare păgânească. Astfel, din, această pricină, icoanele ar trebui scoase din bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii fideli credinței acestor rătăciţi că, cinstind sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci pe sfântul care este în icoană, căci lupta aceasta a devenit tot mai aprigă.
Închinarea la icoanele reprezentându-i pe Hristos, Fecioara Maria şi alţi sfinţi - icoane ale căror rol era de a uşura predicile ţinute populaţiilor analfabete – era o practică generalizată în Bizanţ şi fusese favorizată de călugări. Acest cult se adresa de altfel, de multe ori, mai puţin personajelor divine reprezentate de imagini, cât icoanelor în sine, cărora li se atribuiau puteri miraculoase. Când dușmanii asediau Constantinopolul, Patriarhul însuşi prezenta din înaltul meterezelor sfintele icoane, menite a-i îndepărta pe năvălitori. În provinciile orientale ale Imperiului, unde se suprapunea influența religiilor iudaică și musulmană (amândouă proscriind reprezentarea personajelor divine), acest cult popular şi demonstrativ, amintind de practicile păgâne, şoca profund elitele, cu atât mai mult cu cât erezia monofizită, cu aspiraţia-i caracteristică spre o spiritualitate pură, era încă activă în această parte de lume.
În disputa iconoclastă se înfruntă, de fapt, două concepţii asupra religiei şi, dincolo de aspectele pur spirituale ale conflictului, două culturi, două arii geografice şi două grupuri sociale. Sunt de partea iconodulilor (cei care adoră icoanele) toţi cei legaţi de o credinţă primitivă şi de o religie sensibilă, numeroşi în rândurile femeilor, călugărilor, reprezentanţilor claselor populare, în Grecia, ca şi în capitală. De partea iconoclaştilor (cei care sfărâmă icoanele), se află provinciile orientale, dar şi, la Constantinopol şi în alte cîteva cetăţi greceşti, nobilimea, înaltul cler şi anturajul Împăratului.
Începând din anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite, să fie serbată în fiecare an, la Duminica întâia a marelui post.
Cu toate că, la o primă vedere ar părea că în această zi Biserica face referire doar la amintirea acelei zile în care, cu aproape 1200 de ani în urmă, a fost concluzionată criza Iconoclastă, fiind repermisă cinstirea sfintelor icoane, această Duminică marchează și biruința și cristalizarea în formă definitivă a credinței celei adevărate, fiind respinse toate ereziile trinitare și hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creștine. Totuși, noi, astăzi, am mai putea să-i dăm un sens acestei Duminici, transformând-o în Duminica Schimbării și a revenirii de la moarte la viață, de la păcat la virtute, de la necredință și îndoială la credință și siguranță în Iubirea și Planul Divin. Prin Post noi avem ocazia de a realiza această schimbare, de a-L cunoaște pe Hristos, om și Dumnezeu adevărat, și de a ne întoarce în noi înșine pentru a ne redescoperi dumnezeirea.
Dacă până acum ne-am referit la sensul istoric al sărbătorii de azi, acum putem desprinde sensul ei spiritual. Imaginându-ne Postul asemenea unui urcuș al nostru spre Înviere, prima treapta a acestuia este dreapta credință în prescripțiile divine. Sărbătorim așadar credința în Mântuitorul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, revelat nouă de către Dumnezeu, credință păstrată de Sfânta Biserică și însușită de fiecare creștin cu inima și mintea, iluminate de către harul cel divin. Pe calea Postului Mare spre Praznicul Învierii, primul popas pe care-l vom face, după cum spuneam și adineaori, este sărbătoarea Dreptei Credințe, pentru că numai credința ne poate da puterea de a merge mai departe și de a spera în dobândirea desăvârșirii celei veșnice.
Dacă stăm o clipă și revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post, putem observa că prima Paremie din Cartea Facerii, ce a fost citită luni seara, vorbește despre primele trei zile ale creării lumii. În prima zi a Creației, Dumnezeu spune: „Să fie lumină!”. Paremia se oprește totuși la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor, a corpurilor cerești, făcuți de Dumnezeu abia în ziua a patra. Așadar, lumina primelor trei zile ale Creației și cea cu care începe Sfântul și Marele Post este alta decât cea a soarelui. Ea este lumina Feței lui Dumnezeu care se revarsă peste lume. Iată deci că Postul stă, de fapt, sub semnul luminii. Totodată, putem observa că la ambele capete ale Postului Mare se află lumina: la început vedem lumina pe care Dumnezeu o revarsă peste lumea nou creată, iar la sfârșit vedem lumina care izvorăște din mormânt asupra lumii reînnoite. Între aceste două repere, Postul se prezintă ca pe un drum al nostru prin, de la și spre lumină, drum pe care, în timp ce este parcurs, curăță viața noastră, o transfigurează și o umple de strălucire, pentru ca și noi, asemenea sfinților pe care-i vedem în icoane, să ne putem îmbrăca în haina de lumină a Învierii lui Hristos.
Așa cum și soarele a fost creat după trei zile, la fel și Isus a răsărit din mormântul întunecat după trei zile, pentru a fi noul Soare al lumii, care nu se mai îndreaptă înspre asfințire și spre întunericul morții, ci duce spre transfigurare și schimbare, spre lumină: „iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.” (In 1,5). Astfel, în așteptarea acestei preschimbări a noastre și a lumii întregi, postul ar trebui să fie starea noastră de normalitate: înfrânare de la rău, fapte bune și virtuoase, smerenie și ascultare, asceză și meditație, dragoste pentru aproapele și, mai ales, rugăciune curată și neobosită, rugă prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea adevăratei Lumini a lui Dumnezeu.
În sfârșit, să încercăm și noi să devenim icoane vii și adevărate ale Preasfintei Treimi, parcurgând acest drum, poate anevoios uneori, al Postului, cu bucurie și rugăciune, având mereu în vedere destinația noastră, τέλος-ul final al fiecărui creștin: Împărăția Cerurilor. Atunci vom vedea, așa cum i-a spus Mântuitorul lui Nathanael, „cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând deasupra Fiului Omului” (In 1,51), atunci vom fi cu adevărat în bucuria cea divină, părtași la Ospățul cel Ceresc pregătit nouă încă dinainte de întemeierea Lumii.
Alex-Dominic CHIVARI,
ANUL III
