„Cea mai mare artă a diavolului este aceea de a ne convinge că el nu există.”(Charles Baudelaire)
Diavolul își face simțită din ce în ce mai mult prezența în lumea de astăzi. Paradoxal, cu cât se vorbește mai puțin despre el, cu atât pare a fi mai prezent. Trăim într-o lume în care doar ceea ce se vede, doar ceea ce este tangibil și demonstrat științific este vrednic de crezare; mintea umană își dă sentința „Adevărat!” doar pentru ceea ce ochiul a văzut în prealabil și mintea a înțeles. Ceea ce este și mai interesant este faptul că dăm crezare prezentării unor evenimente și chiar împărtășim unele concepții sau unele teorii pe care așa-numitele personalități mondene și moderne ni le prezintă la televizor sau pe internet, dar întâmpinăm mari dificultăți în a crede ceea ce Biblia și Dumnezeu ne spune și ne prezintă ca adevărat.
Ne place să credem doar ceea ce ne convine; adoptăm doar idei și mentalități care ne ajută să ne justificăm alegerile și acțiunile mai puțin conforme unei conduite morale universal valabile, pe care conștiința ne-o mai presară din când în când în suflet, dacă nu este înăbușită și ea. Se pare că Scriptura se împlinește astăzi mai mult ca oricând. În Epistola a doua către Timotei, Sf. Pavel spune așa: „căci va veni timpul când nu vor mai primi învățătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învățători care să le delecteze auzul. Își vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme”. Omul de azi preferă acele învățături care îi gâdilă auzul și care îi convin, complăcându-se în ele. Relativizăm totul și credem, din ce în ce mai mult, că noi suntem cei care decidem ceea ce este adevărat și ce nu, ceea ce este bun și ceea ce este rău – în funcție de binele și satisfacția pe care ne-o produce aici și acum. Suntem dumnezeii acestei societăți post-moderne și oricine încearcă să ne spună că există Altcineva care a decis de la început ceea ce este adevărat, bun și frumos în acest univers, este considerat un primitiv și un promotor al subminării autorității și libertății omului modern.
Existența diavolului și a spiritelor malefice se încadrează în acest mod de a concepe lumea, și, deși este un adevăr de credință, mulți îl neagă, autoexcluzându-se din Biserică. Din păcate, există chiar și anumiți preoți sau persoane din cadrul Bisericii care nu cred în această prezență, promovând ideea că diavolul nu este o entitate ci doar „principiul răului” sau „răul” ce există în fiecare dintre noi. Diavolul nu luptă deschis şi cinstit, ci prin surprindere, amăgire, minciună și înşelare. Una dintre cele mai mari realizări ale lui este aceea de a ne face să credem că el nu există. O dată descoperit şi divulgat, o dată desluşite şi distruse vicleniile sale, el îşi pierde puterea, arătându-şi neputinţa şi identitatea reală, aceea de înger decăzut. Neputând lupta împotriva lui Dumnezeu, el se năpusteşte cu violenţă asupra omului care este capodopera creației lui Dumnezeu, după cum un dușman, neputând lovi în cineva mai puternic decât el, se mulţumeşte să rănească pe oricare dintre cei apropiaţi acestuia, sperând că astfel îi va provoca pagube lui. Pentru a vă provoca să meditați puțin la această realitate concretă, chiar dacă uneori nu este vizibilă ochiului uman, aș vrea să vă prezint o întâmplare personală, mai puțin obișnuită.
Într-o seară, pe la începutul experienței mele în Coasta de Fildeș, citeam liniștit în casă, când deodată îl aud pe părintele Gabriel că mă strigă pentru a-mi arăta ceva interesant. Las deoparte una dintre puținele mele legături cu lumea europeană, și mă duc. Un bărbat cam la patruzeci de ani, speriat și cu o privire pierdută, stătea pe un scaun lângă părintele Gabriel. Părintele mă cheamă la calculator și îmi arată o poză. Fac ochii mari și încremenesc. Era o poză făcută în urmă cu o oră. O familie mai înstărită din acea localitate și-a cumpărat un aparat foto digital. În timp ce familia era adunată seara în curte pentru a lua cina și pentru a povesti despre ceea ce s-a întâmplat peste zi, după bunul obicei al locului, un copil de vreo șase ani se juca cu aparatul și făcea poze celor din jur. La un moment dat, luând aparatul ca să vadă ce lucrează copilul, tatăl a realizat că într-una dintre poze a apărut cineva neinvitat. (vezi poza mai jos) Cineva care părea dintr-o altă lume, deși în poză apare mai clar decât cei care erau și fizic prezenți acolo. Sigur că, prima reacție a unui om venit dintr-o lume a tehnologiei și a frecventelor metode de manipulare virtuală ar fi aceasta: este vorba de photoshop. Dar într-o lume în care resursele financiare sunt la limita subzistenței, într-o lume în care tehnologia este încă în fașă, unde aproape nimeni nu-și poate permite un computer, într-o lume în care gândul majorității oamenilor se îndreaptă cu precădere spre ce „vom mânca” și nu spre „care este ultimul „gadget” care a apărut pe piață”, nu cred că putem vorbi de o astfel de artă a manipulării tehnologice. Acea femeie îmbrăcată în alb, pe care, în Europa, am văzut-o doar în filmele horror, o vedeam acum într-o poză neprelucrată și care a fost făcută la câțiva pași de mine.
Sentimentele care m-au încercat în acel moment au fost cel de stupefacție și, trebuie să recunosc, cel de frică. Am refuzat să copiez imediat poza și pe calculatorul meu, deși părintele mă invitase să o transfer: nu voiam să dorm în cameră cu o astfel de arătare. Auzisem eu despre spiritele africane, despre voodoo, despre păpuși magice, despre diferitele ritualuri în care se invocă forțe necunoscute, dar acum mă intersectam cu ele efectiv și practic. Sigur că, în zilele care au urmat am fost la casa respectivă și am făcut anumite rugăciuni pentru eliberarea și liniștea locuitorilor ei, însă frica și stupoarea încă persistau în sufletele celor care știau ce s-a întâmplat. Fenomenul nu s-a mai repetat după aceea iar în momentul în care m-am întors din Coasta de Fildeș era aproape uitat... nu și de mine.
Am realizat că ajunsesem într-o lume spirituală compusă din spirite personale, cu care cei de pe pământ erau mereu în contact și față de care aveau un respect deosebit. Animiştii sunt convinşi de existenţa a două feluri de spirite: cele care au trăit cândva în trupuri (spiritele strămoşilor) și cele care nu au avut niciodată vreun trup (zeii şi spiritele). Aceste spirite, deseori, sunt socotite mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, capabile să mijlocească pentru noi. Dar ca ele să fie o binecuvântare pentru noi trebuie să le acordăm atenţia potrivită. După cum spuneam și într-unul din articolele precedente, termenul de „animism” provine de la cuvântul „anima” care în latină înseamnă „spirit” sau „suflet”. De fapt, acest termen se referă la ceva care oferă puteri sau viaţă unui oarecare lucru. Animismul este o religie pentru care lumea fizică este o intercalare a forţelor spirituale atât personale cât și impersonale, până în punctul în care obiectele posedă semnificaţie spirituală și evenimentele au cauze supranaturale.
Din acest motiv, spiritele malefice africane sunt unele dintre cele mai puternice. Don Gabriele Amorth, unul dintre cei mai de seamă exorciști contemporani, povestea că unul dintre cele mai dificile exorcisme pe care a trebuit să le facă și-a avut cauzele tocmai în Africa. După lungi și repetate rugăciuni de eliberare, în final, când spiritul cel rău a ieșit definitiv, persoana posedată a vomitat o substanță verde-albăstruie. La întrebările preotului, de după terminarea ritualului de exorcizare, persoana respectivă și-a adus aminte că în urmă cu aproximativ douăzeci de ani, pe când se afla într-un aeroport dintr-o țară africană, o persoană necunoscută a venit la el și, fiind foarte cald, i-a întins un pahar de suc verde. Neștiind ce este, a luat și a băut. Ajungând în Europa, a început să simtă prezența anumitor dereglări interioare. După ce nu a găsit cauzele problemelor fizice și apoi spirituale, a ajuns și la preotul exorcist. S-a dovedit mai apoi că ceea ce băuse el în Africa era o substanță asupra căreia au fost invocate spiritele malefice, prin anumite ritualuri și vrăji. Persoana respectivă a avut o posesie gravă, cauzată de o făcătură asupra acelui lichid. Evident că substanța respectivă nu a rămas în mod fizic în corpul persoanei atâția ani, ci s-a rematerializat în momentul în care aceasta a fost eliberată și diavolul a fost alungat definitiv. Iată, așadar, încă un exemplu concret cu privire la acțiunea diavolului efectivă și vizibilă în viața omului.
Unii dintre noi ar putea spune că azi vedem din ce în ce mai puține persoane care suferă de o posesie diabolică evidentă. După părerea mea, acest lucru nu ar trebuie să ne bucure așa mult deoarece este evident că astăzi metoda diavolului s-a schimbat: astăzi diavolul ne ia cu frumosul, denaturează doar o mică parte din adevăr, ne oferă nenumărate posibilități de a ne „ocupa” timpul, ne prezintă răul ca un bine, ca o treaptă de evoluție a rasei umane, ne ajută să ne pierdem în detalii nesemnificative sau temporare – toate cu un singur scop: acela de a ne îndepărta și a-L uita pe Dumnezeu. Posesia diabolică este foarte asemănătoare cu o boală psihică dar niciodată nu se va putea trata cu medicamente. Știința trebuie să-și recunoască limitele și, în fața unor probleme spirituale grave, să conlucreze cu Biserica, pentru binele oamenilor. Există două modalități de acțiune ale diavolului: una în forță și agresivă, manifestându-și public prezența printr-un spectacol odios, și aceasta de obicei produce martiri și convertiri ale acelora care se intersectează cu această persecuție diabolică; și alta, sub forma seducătorului care cheamă, pretinzând că poate oferi omului tot ce acesta şi-a dorit vreodată, cu o mai mare libertate și mult mai ieftin decât îi oferă Dumnezeu. În cartea sa „Trei conversații cu privire la război, progres și sfârșitul istoriei”, apărută în anul 1899, autorul rus Vladimir Soloviov scrie că, în ultima perioadă a acțiunii sale pe pământ, Anticristul nu va întrebuinţa nici o metodă silnică (tiranică), ci se va strădui să câştige încrederea şi iubirea oamenilor prin amăgire şi printr-o făţarnică şi teatrală înfăţişare a virtuţii. El – spune Vladimir Soloviov – „va arunca vălul strălucitor al binelui şi adevărului peste taina fărădelegii”.
Aș vrea să închei, acest scurt articol, prin cuvintele mărturiei unui contemporan înţelept: „Satana există, eu l-am întâlnit. În lagărele de exterminare. Îndărătul mustăţii lui Stalin. În Vietnam. În Algeria. În Liban. Peste tot unde curge sânge, unde foamea ucide, unde umilirea distruge omul în fiinţa sa. La bursa din Paris, la Wallstreet, la Tokyo, la cursul yenului şi al dolarului. Pe masca lui Ceauşescu […], l-am întâlnit în cei care manipulează banii murdari şi drogurile care aduc un profit de o mie cinci sute de miliarde de dolari pe an”. (I. Carrière)
„Cel care așteaptă ca pe lumea aceasta diavolii să umble cu coarne, iar nebunii cu clopoței, va fi întotdeauna prada sau jucăria lor.”
(Arthur Schopenhauer)
Fr. Florin BODE
Vicerector
