Home / Spiritualitate / Rugăciune în viața creștinului

Din multiplele definiţii ce s-au dat rugăciunii – în creştinism – putem sintetiza că rugăciunea este un răspuns al omului credincios, la iniţiativa lui Dumnezeu, de a intra în dialog cu Creatorul şi Salvatorul său; un imn de binecuvântare şi adoraţie la adresa Dumnezeului milostiv şi iubitor de oameni; o cerere de ajutor făcută de om pentru pentru a fi ajutat să rămână fidel Alianţei Divine, sau de mijlocire pentru ajutorul altora, a apropiaţilor, o aducere de mulţumire la adresa Binefăcătorului Său; un act de laudă şi de contemplaţie a misterelor divine a Dumnezeului infinit în măreţie si iubire.

Din diversele definiţii date de Sfinţii Bisericii, am reţinut:

            • Sfânta Tereza a Pruncului Isus: Rugăciunea este un elan al inimii, o simplă privire aruncată spre cer, ete un strigăt de recunoştinţă şi iubire, atât în încercare, cît şi în bucurie.

            • Sfântul Ioan Damaschinul: Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu, sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite.

            • Sfântul Augustin: Rugăciunea, fie că o ştim, fie ca nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră. Lui Dumnezeu Îi este sete, sa ne fie nouă sete de El.

            • Sfântul Grigore de Nisa: Rugăciunea este o conversaţie sau un colocviu cu Dumnezeu.

            • Sfântul Ioan-Gură-de-Aur: A vorbi cu Dumnezeu.

            • Sfântul Bonaventura: O afecţiune pioasă a minţii, îndreptată spre Dumnezeu.

            Aceste definiţii şi altele pe care le putem întâlni vor să ne arate modul de realizare şi de păstrare a relaţiei creştinului cu Dumnezeu.

În rugăciunea creştină găsim elemente care prelungesc, am putea spune, structura dinamică a Revelaţiei divine: înălţarea omului la demnitatea supranaturală oferită gratuit de Dumnezeu; primirea darului şi răspunsul omului. Văzută sub acest aspect, rugăciunea ne apare un har divin, răspuns creştin şi prietenie mutuală.

Ce nu este considerat a fi rugăciune creştină¬? Unele atitudini sau activităţi creştine sunt uneori identificate eronat, nefericit cu rugăciunea creştină. Astfel, rugăciunea nu este caritate fraternă. Rugăciunea creştină nu este apostolat. Rugăciunea creştină nu este o acţiune practică făcută din iubire faţă de Dumnezeu. Rugăciunea creştină nu este o introspecţie umană (interiorizare, reflecţie, întâlnire cu tine însuţi. Acestora le lipseşte dimensiunea pentru a fi rugăciune).

 

            Necesitatea şi dificultatea rugăciunii

Rugăciunea corespunde unei nevoi a naturii umane care se simte, mică, neînsemnată, umilă şi neajutorată în faţa Divinităţii Absolute.

Pentru creştin însă, rugăciunea este o exigenţă, o nevoie izvorâtă urmare a harului primit odată cu Botezul.

Harul sfinţitor însoţit de virtuţile infuze este în sufletul creştinului un apel insistent pentru a intra în dialog şi a lua parte la conversaţia intimă a Persoanelor din Sfânta Treime prin rugăciune.

Totodată însă, acestei exigenţe sau nevoi a naturii umane şi a vieţii creştine îi corespunde şi obligaţia morală a rugăciunii. Aceasta (rugăciunea) trebuie să se exprime într-un anumit mod şi să se realizeze într-un anumit timp.

Mântuitorul nostru Isus Cristos, prin învăţătura şi exemplul Său, a pus în lumină importanţa şi necesitatea rugăciunii pentru viaţa creştină.

El insistă în învăţătura Sa asupra necesităţii de a căuta, a cere, a bate la uşă cu insistenţă, astfel încât Tatăl Ceresc să ne dea darurile Sale, mai ales pe Spiritul Sfânt, Spiritul vieţii şi al iubirii divine.

 

Dacă rugăciunea este necesară pentru toţi oamenii şi în mod special creştinilor, nu trebuie neglijat faptul că practicarea ei constantă nu este uşoară, ci în unele cazuri chiar dificilă, fiind nevoie să învingem multe dificultăţi.

Aceste dificultăţi pe care le întâmpină creştinul în practicarea rugăciunii ar fi următoarele: o primă dificultate este natura umană însăşi, decăzută, carnea cu patimile şi pornirile ei dezordonate. Cristos vrea să fim permanent în alertă ca nu cumva carnea să învingă în noi: Vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi la timp în ispită! ... Spiritul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.

Cine nu se roagă şi nu veghează se poate considera deja învins al cărnii şi al păcatului. Cel care nu-şi poate stăpâni patimile trupeşti (indiferent sub ce formă se manifestă ele) este ca o cetate ruinată, lipsită de apărare faţă de orice duşman. Cine nu se roagă, spune Sfânta Tereza de Avila, nu are nevoie de un diavol care să-l ducă la iad, deoarece merge el singur de bunăvoie!

O altă dificultate a rugăciunii este reprezentată de mentalitatea lumii actuale în care trăieşte creştinul şi care cu uşurinţă îl derutează şi-l contaminează: ideea lumii pozitiviste că adevărul este doar ceea ce poate fi verificat, demonstrat prin stiinţă şi raţiune. Or, rugăciunea, fiind un adevărat mister care depăşeşte atât conştientul cît şi inconştientul uman, pentru că nu poate fi verificată cu inteligenţa umană, nu ar intra în categoria adevărurilor acceptate azi de unii oameni de ştiinţă. O bună parte a lumii actuale apreciază doar valorile materiale, de producţie şi randament rapid, iar rugăciunea, întrucât nu este imediat productivă, este considerată inutilă, o irosire a timpului.

O altă cauză a părăsirii rugăciunii şi a căderii este înlocuirea ei cu activismul, cu activitatea exterioară, săvârşită uneori cu cele mai bune intenţii. Pentru cei care iubesc activismul, rugăciunea este văzută ca o fugă de realitatăţile lumii, un divorţ de la datoriile zilnice personale şi o refugiere în realităţi utopice.

Documentele Bisericii ne atrag atenţia că ar fi o eroare foarte gravă şi periculoasă dacă preotul ar neglija propria sfinţire, pentru a se cufunda cu totul în activităţi exterioare, oricât ar fi de bune, ale serviciului preoţesc. În felul acesta şi-ar pune în pericol propria mântuire veşnică, după cum Sfântul Pavel se temea cu privire la el insuşi.

O altă dificultate a practicării rugăciunii în mod constant, este dezordinea în viaţă prin îndepărtarea de Dumnezeu. Despărţit de Cristos, omul se simte însingurat şi caută să-şi umple golul din suflet prin atracţiile lumii, care astăzi sunt numeroase: banii, bunurile materiale, atracţiile lumeşti de tot felul.

La toate acestea pot fi adăugate şi dificultăţile ce provin         din concepţiile greşite asupra rugăciunii: uneori rugăciunea este văzută ca o simplă operaţie sau exerciţiu psihologic, ca un efort de concentrare, pentru a înlătura celelalte gânduri şi preocupări mentale şi a atinge astfel un fel de vid mental. Alteori este considerată ca o atitudine specială de reverenţă faţă de divintate, sau, în cele mai multe cazuri, este o simplă recitare a unor formule rituale.

În subconştientul unor creştini rugăciunea este considerată ca o ocupaţie care-i stinghereşte în realizarea datoriilor lor zilnice şi de aceea o reduc până la renunţarea la ea.

Mulţi creştini consideră greşit rugăciunea ca pe un efort strict personal pentru a intra în contact cu Dumnezeu, uitând că rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt, un dar pe care trebuie să îl cerem în rugăciunile noastre de la Domnul.

Concepţiile greşite despre rugăciune duc la adevărate eşecuri ale acesteia.

Dificultatea obişnuită a rugăciunii noastre este neatenţia. Ea poate să se refere la cuvinte şi la sensul lor în rugăciunea vocală sau, mai profund, la Acela Căruia ne rugăm – în toate tipurile de rugăciune (vocală, mentală). Dacă ispitele şi neatenţia sunt greu de evitat, greşeala mare în care de regulă cădem este aceea de a ne preocupa, după ce am descoperit neatenţia, de motivele sau conţinutul neatenţiei noastre – în timp ce, în mod normal este de ajuns, sau mai normal, să ne întoarcem la inima noastră, la intenţia pentru care ne rugăm.

O altă dificultate a rugăciunii este chiar şi pentru cei care vor să se roage cu sinceritate, „uscăciunea” inimii. Ea se simte mai puternic în rugăciunea mentală (meditaţie, contemplaţie), în care inima manifestă o lipsă de atracţie pentru gândurile şi simţămintele spirituale, în care lipseşte bucuria spirituală care trebuie să însoţească meditaţia sau contemplaţia.

Statornicia şi stăruinţa în rugăciune, chiar în aceste momente de „uscăciune a inimii” reprezintă, sau pune în evidenţă, arată clipa credinţei pure, care rămâne cu fidelitate împreună cu Isus în agonie şi în mormânt. Să ne amintim de Bobul de grâu, dacă moare dă multă roadă.  Dacă această uscăciune a inimii se datorează credinţei insuficiente şi slabe, împietririi inimii, înseamnă că bobul de grâu (cuvântul), a cazut pe piatră şi atunci lupta noastră ţine de convertire.

De fapt, ispita cea mai frecventă, cea mai ascunsă, ce determină neatenţia, este lipsa de credinţă. Ea nu este o necredinţă declarată, ci mai degrabă se manifestă printr-o preferinţă de fapt. Când începem să ne rugăm, o mie de gânduri, de treburi, de griji socotite urgente ne vin în minte şi ni se înfăţişează mai importante. Aici se manifestă momentele adevărului inimii şi al iubirii preferenţiale.

O altă ispită este lenea spirituală (lat. acedia), prin care părinţii spirituali înţeleg o formă de deprimare datorită slăbirii ascezei, scăderii vigilenţei, neglijenţei inimii, Duhul este râvnic, dar trupul este slab.

Descurajarea nu este recomandată în aceste cazuri. Cel smerit nu se miră de mizeria proprie şi ea îl determină la mai multă încredere în Domnul decât în forţele proprii, la rezistenţă în statornicie.

Pr. Anton RUS

Asistent spiritual