Home / Spiritualitate / ISTORIA DIRECŢIUNII SPIRITUALE

1. Rolul maestrului în diferite religii :

În aproape toate religiile de pe pământ, credinţa este comunitară: se crede împreună, se celebrează împreună, există norme comune de comportament, care au un caracter religios, sacru. Astfel, credinţa este asumată în propria familie, în sărbători care reunesc întregul trib ori întreaga aşezare, în povestirile ascultate de către toţi. Numai aceia care vor avea de jucat un anume rol religios primesc o iniţiere personală, însoţiţi de cineva care este deja înăuntru, care cunoaşte. Totuşi, în anumite religii, există itinerarii religioase foarte personale: unii se desprind de comunitate pentru a face experienţe spirituale foarte intense, prin intermediul cărora intră în contact cu ’misterul’. Sunt experienţe de natură psihologică, ce conferă pace ori care pregătesc pentru trăiri mistice, însă adesea este vorba şi despre experienţe fizice deosebite, ce purifică persoana şi îi permit să primească sau să trezească puteri extraordinare. Persoanele pot să parcurgă aceste itinerarii personale cu totul singure, îndeosebi dacă simt o inspiraţie ori o chemare divină anume: se simt călăuzite de o voce misterioasă, sunt iniţiate de către un spirit, sau de Dumnezeu. În general, aceşti „renunţatori” care se îndepărtează de viaţa comună, o fac întrucât se simt atraşi de cineva care parcurge deja o anumită cărare. Ei merg la el, îi expun problemele pe care le au, îl roagă să îl poată urma, să îi fie ucenici. Ei nu pot străbate o anumită cale dacă nu se simt atraşi din interior, dacă nu sunt motivaţi din lăuntru; însă motivaţia lor interioară nu este de ajuns: au nevoie de un maestru. Sarcina acestui maestru nu este aceea de a chema, întrucât nu intră în misiunea lui a chema discipoli; din contră: în general, un adevărat maestru se simte mai în pace fără discipoli. Însă acest maestru, în experienţele sale interioare, s-a lăsat pătruns de o iubire şi de o bunătate care sunt mai mari decât el, şi îşi deschide uşa casei pentru cel care bate pentru a deveni părtaş la darurile sale.

Iar Isus? Ce anume este mai important pentru El: întreg poporul sau anumite persoane care parcurg un itinerar aparte? Este greu să-l asociem doar cu o tabără: El se adresează unui întreg popor, se înduioşează de mulţimea care este fără de păstor, este păstorul cel bun care conduce spre unicul staul, casa Tatălui său. Se retrage adesea în solitudine, la o parte, însă când lumea îl găseşte, împarte pîine, dăruieşte ’firmituri de pâine’ chiar şi celor care nu sunt evrei, devine El însuşi pâine pentru toţi. Îi invită la marele banchet al Tatălui său pe şchiopi, pe orbi, pe toate persoanele găsite la răspântiile drumurilor; cu multă milă. Şi cu toate acestea, Isus nu urmăreşte mulţimea, nu favorizează o religie de masă: „cel ce vrea să vină după mine...”, „dacă vrei...”, „fericiţi cei care...”. El îşi alege câţiva discipoli, cu care îşi împarte viaţa. Nu ei îl aleg pe El (din contră, El trimite acasă anumite persoane pe care le-a vindecat şi vor să îl urmeze), este El cel care îi alege. În vreme ce marii maeştri indu sau budişti, ori rabinii evrei acceptă ca discipoli persoane ce se arată interesate de drumul lor spiritual, Isus îşi cheamă El însuşi apostoli, riscând să nu fie înţeles, să fie părăsit sau –de-a dreptul- să fie trădat: nu îi cheamă pentru ei, pentru a-i face pe ei să crească în spiritualitate; îi cheamă pentru alţii, pentru un plan care este mai mare decât ei, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a crea un răsad, o sămânţă, o drojdie de omenire nouă. El iniţiază nişte oameni la modul indivi-dual în vederea unei căi spirituale unice, hotărât interioară şi personală, însă în vederea unui mare proiect comunitar. Viaţa persoanelor individuale este în serviciul căii comune.

 

            2. Părintele spiritual în tradiţia bisericii :

De aceasta, în biserica primelor vremuri, maestrul, părintele spiritual era episcopul: era părinte al comunităţii, îi genera la trăirea credinţei pe cei convertiţi, adică pe aceia care intenţionau să intre în moartea şi învierea lui Isus pe baza unei alegeri personale, nu pe baza faptului că erau născuţi într-o fa-milie creştină ori a unei tradiţii existente. Persoane individuale, grupuri catehumenale, întreg poporul celor botezaţi erau copiii Tatălui ceresc, iar episcopul îl reprezenta pe acest Tată în mijlocul fiilor, juca rolul de tată. Acest tată urmărea îndeosebi anumite persoane (diaconii, preoţii, fecioarele, văduvele...), mai mult sau mai puţin asemenea lui Isus, nu atât în vederea perfecţiunii lor personale, a spiritualităţii lor individuale, cât în vederea unui serviciu şi a unei mărturii comunitare.

Trebuie ajuns la sec. III-IV pentru a înregistra o evoluţie în acest sens. Ascultând anumite fraze puternice din evanghelie („vinde tot ceea ce ai...”, „cine vrea să vină după Mine...”), unii creştini îl imită pe Isus care a luptat singur în deşert împotriva Satanei şi, lăsându-i pe fraţii în credinţă, se retrag în pustietăţi tot mai neexplorate pentru a veghea, a se ruga, a se lupta, a se umple de Spiritul lui Isus, a reveni în Rai, a primi vizita lui Cristos mirele... Aceşti monahi sunt căutaţi, admiraţi şi urmaţi de alţi creştini, îndeosebi de aceia ce se simţeau sătui de o viaţă creştină incoerentă, sau de cei ce erau chinuiţi de păcatele lor, ori de cei năzuiau la stări mai înalte. Aceştia nu se simt ’trimişi’ către creştini, nu se simt nişte apostoli: se simt doar ’creştini’, nimic mai mult decât creştini, adevăraţi creştini, în sensul de ’discipoli’, ’următori’ ai lui Cristos. La rândul lor, ei sunt iniţiaţi, introduşi, însoţiţi în viaţa cea nouă de către alţi monahi care sunt mai experţi, adică de cei care au atins un grad înalt de familiaritate cu Dzeu, ori de cei care au învăţat calea bătrânilor şi ştiu să o dea mai departe. Astfel, devin monahi: o harismă nouă, un dar special al Spiritului Sfânt.

Aici iese la iveală figura unui părinte (ori a unei maici), adică a cuiva ce îl regenerează pe acela care se simte atras pe calea celor mai bătrâni. El îl educă pentru a-şi însuşì cuvintele Scripturii, pentru a le mesteca; îl învaţă anumite practici ascetice şi spirituale, precum şi modul potrivit de-a le pune în practică, acel mod pe care experienţa celor bătrâni (’tradiţia’) îl găsea propice pentru a nu cădea în mândrie ori în anumite păcate deosebit de agresive pentru cei mai singuratici; îl învaţă să discearnă gândurile ce provin de la Spiritul Domnului, de celea care vin de la diavol ori de la egoismul propriu. Astfel, încetul cu încetul, ucenicul devine un adevărat monah, un creştin adevărat, şi eventual, la rândul lui, un părinte pentru alţi monahi.

puternice din evanghelie („vinde tot ceea ce ai...”, „cine vrea să vină după Mine...”), unii creştini îl imită pe Isus care a luptat singur în deşert împotriva Satanei şi, lăsându-i pe fraţii în credinţă, se retrag în pustietăţi tot mai neexplorate pentru a veghea, a se ruga, a se lupta, a se umple de Spiritul lui Isus, a reveni în Rai, a primi vizita lui Cristos mirele... Aceşti monahi sunt căutaţi, admiraţi şi urmaţi de alţi creştini, îndeosebi de aceia ce se simţeau sătui de o viaţă creştină incoerentă, sau de cei ce erau chinuiţi de păcatele lor, ori de cei năzuiau la stări mai înalte. Aceştia nu se simt ’trimişi’ către creştini, nu se simt nişte apostoli: se simt doar ’creştini’, nimic mai mult decât creştini, adevăraţi creştini, în sensul de ’discipoli’, ’următori’ ai lui Cristos. La rândul lor, ei sunt iniţiaţi, introduşi,  însoţiţi în viaţa cea nouă de către alţi monahi care sunt mai experţi, adică de cei care au atins un grad înalt de familiaritate cu Dzeu, ori de cei care au învăţat calea bătrânilor şi ştiu să o dea mai departe. Astfel, devin monahi: o harismă nouă, un dar special al Spiritului Sfânt.

            3. Reflecţie asupra părintelui spiritual :

Au existat dintotdeauna oameni ai lui Dzeu care, din punct de vedere spiritual, în continuitate cu Isus, i-au ajutat pe alţi creştini să îl urmeze mai bine pe Domnul. Semnificaţia şi misiunea lor nu a fost aprofundată suficient, până când nu au existat părinţi spirituali singuratici în pustiuri ori în obşti mănăstireşti. Înainte se insista mai mult pe formarea comunitară, iar indivizii erau educaţi în interiorul unei comunităţi, unde toţi se îngrijeau de toţi: familiile, prietenii, păstorii. Relaţia personală dintre părintele spiritual şi cel care era condus devine foarte delicată atunci când fraţii întru credinţă locuiesc departe, (în oraş), când biserica este alcătuită din puţine persoane ori de-a dreptul numai din părintele spiritual; în astfel de momente, monahii mai sensibili se preocupă de cum anume trebuie să fie un astfel de părinte pentru a fi cu adevărat ca atare, fidel vocii Domnului şi căii părinţilor.

Astfel, dacă vrem să ştim ceva despre direcţia spirituală, trebuie să ne îndreptăm spre aceşti părinţi şi monahi din vechime, care au reflectat cel mai mult asupra acestui mister creştin. Trebuie totuşi să considerăm că aceştia trăiau departe de lume şi de comunităţile creştine concrete şi, prin urmare, trebuie să includem acest serviciu eclezial într-o biserică mai vastă, mai variată, mai bogată în slujiri. Un părinte spiritual nu trebuie să ne conducă departe de toţi, spre un raport privat şi privilegiat, ci trebuie să ne ajute să păşim în această biserică, să ne îmbogăţim cu darurile tuturor, să primim din partea tuturor slujirile şi serviciile creştine. De altfel, Isus nu i-a condus pe samariteancă ori pe Nicodim pe căi spirituale ieşite din comun, ci pe drumul pe care l-a propus tuturor. Iar pe apostolii săi nu i-a îngrijit într-un mod deosebit pentru a face din ei nişte asceţi şi nişte mistici care să se desprindă de masa de oameni, ci pentru ca să fie ferment şi lumină pentru toţi, pentru ca să dea –în mod gratuit- ceea ce ei înşişi au primit.

Aşadar direcţia spirituală nu este un ajutor destinat doar câtorva (puţini) aleşi, care vor să fie mai creştini decât ceilalţi. La modul ideal/potenţial este pentru toţi creştinii. Atunci când cineva participă cu iubire la viaţa bisericii, însă nu înţelege bine care este drumul său în viaţă ori în comunitatea creştină, sau nu reuşeşte să rezolve anumite probleme spirituale, sau nu înţelege –la modul concret- ceea ce vrea Dzeu de la el, atunci poate (şi, dacă îl găseşte, trebuie) să se adreseze unui creştin în mod deosebit ’spiritual’ pentru a se lăsa ajutat. Astfel, chiar dacă blocajul se află a-monte (=mai în sus), adică dacă persoana nu reuşeşte să trăiască cu iubire viaţa de creştin, are nevoie de o altă persoană concretă care să îl ajute să-şi depăşească dificultăţile, pentru a lua cu bucurie din izvoarele mântuirii deschise tuturor.

Toţi creştinii sunt, în principiu, astfel de oameni spirituali(/duhovnici) care-şi pot ajuta fraţii în credinţă, pentru că în ei sălăşluieşte Spiritul, acelaşi Spirit care la botez a venit asupra lui Isus; însă nu toţi îi permit destul acestui Spirit să îi conducă, să îi ajute să învingă seducţiile diavolului, să îi vindece de orbire, de surzenie, să îi ajute să moară în ego-ul lor: în acest sens, tradiţia creştină îi denumeşte doar pe unii ’spirituali’ (/duhovnici). „Spiritual/duhovnic este un om căruia, în virtutea mortificării patimilor şi al apatheia-ei (dezlipirea de rău) care decurge din mortificare, dragostea i-a adus gnoza (cunoaşterea) lucrurilor dumnezeieşti şi capacitatea de diacrisis (discernământ) a lucrurilor umane, astfel încât să poată, fără a-şi dăuna sieşi, să-i conducă cu înţelepciune pe alţii pe căile lui Dzeu” (Hauserr). La modul ideal, spiritualul/duhovnicul este un creştin desăvârşit; chiar dacă, în realitate, fiecare călăuzitor spiritual –îndeosebi în această societate atât de complexă- trebuie să recunoască faptul că are multe limite.

Doar anumiţi creştini pot „fără a-şi dăuna sieşi, să-i conducă cu înţelepciune pe alţii pe căile lui Dzeu”, însă slujirea părintelui spiritual nu aparţine în mod necesar exclusiv preoţilor; din contră, tradiţia cea mai veche deosebea net între cele două tipuri de mansiuni: preotului i se spovedeau păcatele pentru a primi iertarea lor, iar părintelui spiritual (în general nu un preot (călugăr sau călugăriţă) i se relatau propriile gânduri, pentru ca să deosebească cele care veneau de la Dumnezeu, de acelea care veneau de la rău.

Pr. Cristian SABĂU

Asistent spiritual