„Vrednic este?”
Cu aceste cuvinte a început drumul nostru pe calea preoţiei. Unii spun că primirea în seminar ar fi o confirmare a vocaţiei, dar eu sunt convins că aceşti paşi mărunţi ne oferă veridicitatea vocaţiei.
Încă de când am aflat că vom putea purta reverendă, am aşteptat cu nerăbdare momentul. Deşi era programat să ne fie sfinţite reverendele cu ocazia Sărbătorii Bunei Vestiri (25 martie), din motive obiective, ceremonia a avut loc doar în 29 aprilie 2010. Dar tocmai această aşteptare ne-a făcut să ne dorim şi mai mult binecuvântatul moment.
Şi iată că s-a apropiat „ziua cea mare” şi emoţiile au început să-şi facă simțită prezenţa. În ziua precedentă primirii reverendei, după întâlnirea cu profesorul nostru de Practică liturgică, Eduard Fischer, ni s-au fixat locurile în capelă şi ni s-a făcut cunoscută desfăşurarea ceremoniei. Din acel moment, toţi am încercat să ne găsim ceva de lucru pentru a nu ne mai gândi la ziua următoare. Dar a fost în zadar. Unii au căutat să citească, dar cuvintele zburau fără înţeles; alţii s-au străduit să doarmă dar se auzeau voci şoptite prin camere cu fel de fel de „cum va fi după ?”, fiindcă nimeni nu putea dormi.
Şi cu greu a venit şi dimineaţa. Toţi eram îmbrăcaţi elegant, cu sau fără colar şi ne verificam nerăbdători ceasurile. Încercam să schiţăm câte un zâmbet şi să luăm guri de aer de încredere, dar degeaba. Emoţia se putea citi pe fiecare chip…
Când a intrat Preasfinţitul Virgil în capelă, inimile au început să ne bată mai puternic şi picuri mari de transpiraţie să ne curgă pe tâmple. Ceremonia a început şi toţi părinţii, bunicii, rudele şi cunoscuţii aşteptau numele seminaristului lor, precedat de un călduros „Vrednic este?” al Preasfinţitului. Bliţurile săreau de peste tot şi noi toţi aveam câte un zâmbet de împlinire.
Apoi a urmat prima Sf. Liturghie cu noi în reverendă, prima rugăciune… Eram deja în seminarul major!...
Dar importanţa şi dimensiunea morală a reverendei am descoperit-o o săptămână mai târziu. Urmărind un film documentar care ne arăta viaţa Monseniorului Vladimir Ghika, în Aula Magna a Seminarului, ca o pregătire a pelerinajului anual la Sighet, mi-am dat seama că oamenii aceştia sfinţi au fost capabili să moară pentru reverendă şi colar…
Horia BURSAŞ
ANUL I
