Mai înainte de a intra în subiectul meditației să-i mulțumim Mântuitorului nostru Isus Cristos care timp de trei ani i-a pregătit de Sfinții Apostoli pentru marea lor misiune, instruindu-i cu bunătate și răbdare. Să privim și să vedem în apostoli modelele noastre de imitat în viața de Seminar.
Sfântul Bernard, aflat în mănăstire, se întreba mereu: ”Bernarde, ce-i cu tine aici, ce cauți, de ce ai venit aici?”. Aceeași întrebare trebuie să și-o pună mereu fiecare seminarist: cu ce scop sunt în Seminar? Pentru ce am venit aici?
Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ar fi putut să evanghelizeze lumea și să o convertească prin puterea și cuvântul său dumnezeiesc, întărite de minuni uluitoare. Dar El nu procedează așa ci într-o manieră umană: se mulțumește să pregătească niște ucenici, apoi îi trimite în lume să propovăduiască Evenghelia. Cu dragoste și răbdare le explică învățătura Sa, îi dojenește pentru căderile lor pentru a-i corecta, îi formează încetul cu încetul la o viață de renunțare, de zel, de sacrificiu, de dăruire în slujirea altora, de perfecțiune. Cei doisprezece apostoli sunt oameni simpli, cu destule imperfecțiuni, dar sunt atașați trup și suflet de Învățătorul lor. Sunt ascultători și atenți la învățăturile pe care le primesc, deși, cu toată bunăvoința lor, nu vor reuși să înțeleagă și să urmeze perfect aceste învățături până la coborârea Spiritului Sfânt.
Seminarul nu este altceva decât școala lui Isus Cristos pe care au urmat-o și apostolii, o școală în care se predau aceleași învățături și în care se practică spiritul de disciplină și pietate, inspirat de învățătura lui Isus Cristos. Iar un tânăr care a auzit chemarea Domnului și a venit în Seminar, trebuie să-l simtă permanent pe Cristos în preajma sa, să-i asculte cu bucurie și docilitate învățătura spre a deveni un ”apostol” bine pregătit și destoinic. Pentru cel care nu vede în Seminar școala lui Isus Cristos, Seminarul se transformă automat într-un simplu internat, dacă nu cumva chiar mai grav pentru unii care se simt ca într-o carantină sau închisoare, în care se sufocă și în care seminariștii își petrec anii fără a se întreba măcar o dată: Ce caut eu aici?
Conciliul Tridentin a hotărât ca aceste instituții destinate să dezvolte și să cultive chemările la preoție să se numească Seminarii. Acest lucru ne reamintește și Conciliul Vatican II, când în Optatam Totius spune: ”În Seminariile înființate pentru a cultiva germenii vocației, elevii să fie pregătiți să-l urmeze pe Cristos cu sufletul generos și inimă curată”. Este absolut necesar ca această sămânță a chemării la preoție să se cultive și să se dezvolte într-un Seminar, adică într-un climat de tăcere și rugăciune, într-un loc retras, izolat pe cât posibil de zgomotul, de agitația și distracția lumii.
Așa cum este necesar ca semănătorul să ascundă sămânța în pământ ca într-un mormânt; altminteri dacă o lasă la suprafață nu poate să dea roadă, o mănâncă păsările, o arde soarele sau o ia vântul. Sămânța îngropată de semănător în pământ se despoaie de coajă, putrezește, suferă un fel de moarte, ca preludiu misterios al vieții noi. ”Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, spune Isus, rămâne singur, dar dacă moare aduce rod îmbelșugat”. Aceeași lege trebuie să o urmeze sămânța chemării la preoție, care se cultivă în Seminar. Seminaristul trebuie să se despoaie de omul cel vechi pentru a se transforma într-un om nou. La acestea ne îndeamnă și Sfântul Pavel în scrisoarea către Coloseni: ”Despuiați-vă de omul vechi și îmbrăcați-vă cu omul cel nou”.
Fiecare seminarist intră în Seminar cu anumite înclinații necuviincioase, cu anumite defecte, cum ar fi: dezordine în gândire și în muncă, lene, lăcomie, senzualitate, lipsă de respect și de dragoste față de cei din jur, spirit de neascultare și mândrie. De toate acestea trebuie să se despoaie, pentru toate acestea trebuie să moară ca sămânța în pământ. Dar sămânța din pământ nu moare decât în aparență, mai exact moare din ea ceea ce este nefolositor, dar rămâne germenul care, hrănindu-se cu substanțele din pământ, crește, iese la suprafață, devine o plantă nouă, verde, un copac maiestuos nou, un spic încărcat cu boabe.
Minunată imagine a ceea ce trebuie să se întâmple în Seminar. Germenul vocației, hrănit cu căldură și cu harurile din Seminar, se dezvoltă încetul cu încetul pentru ca la sfârșitul anilor din Seminar să se înalțe un preot, această lucrare frumoasă a lui Dumnezeu, arbore mistic plantat în grădina Bisericii, pentru a produce roade de har, un preot care din sfințenia acumulată în Seminar va împărtăși și sufletelor la care va fi trimis. Dar noi știm că din același pământ răsar plante ce se deosebesc între ele. Unele fără sevă, debile, slabe, altele frumoase, verzi, viguroase.
Așa se întâmplă și în grădina Bisericii, unii preoți sunt plini de zel apostolic, viguroși, alții anemici, slabi. Totul depinde de felul sau modul în care seminaristul și-a petrecut anii în Seminar. Cel care a fost infidel harului chemării va fi un preot anemic (dacă va ajunge să fie consacrat), debil, care va încurca lumea în preoție așa cum a încurcat lumea în Seminar. Cine în Seminar este fidel chemării și va ști să profite de ce îi oferă Seminarul, va fi un preot care va aduce cinste și bucurie Bisericii.
Să nu ne amăgim și să ne închipuim că un seminarist care a pierdut timpul în Seminar va face minuni de zel ca preot. Dacă a fost egoist și lipsit de atenție și de dragoste față de colegii și formatorii din Seminar și profesorii din facultate, ca preot va fi altfel? Dacă a fost neascultător, leneș, dezordonat în Seminar, ca preot va fi harnic și ordonat? Dacă în Seminar, unde avea timpul și condițiile pentru a-și însuși multe cunoștințe necesare, nu a citit, nu s-a preocupat pentru perfecționare, cu atât mai puțin se va ocupa cu aceasta ca preot; și toate aceste defecte și multe altele, pe care le lăsăm acum neamintite, nu vor dispărea ci, dimpotrivă, vor crește odată cu vârsta.
Fără îndoială că sârguința pe care o depune un seminarist în anii pe care-i petrece în Seminar în a se forma din punct de vedere uman, intelectual, spiritual, este în raport direct proporțional cu ideea pe care o are despre sfânta preoție pentru care se pregătește.
”Cât de mare și de vrednică de cinste este misiunea preotului!, se minunează Thomas Kempis, autorul Imitațiunii lui Cristos. Lui i-a fost dat ca prin cuvintele sfinte să-L consacre pe Domnul măririi, să-L binecuvânteze buzele sale, să-L țină în mâini, să-L consume și să-L dea și altora. Dacă Dumnezeu ar descoperi complet omului demnitatea preotului, poate că omul ar muri, n-ar putea suporta atâta măreție”.
”Persoana preotului este sfințită, spune Papa Ioan al XXIII-lea, a devenit sfințită în ziua hirotonirii, deoarece, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu Cel Preabun i-a dăruit preotului puteri pe care n-a voit să le dea nici îngerilor și nici arhanghelilor”. Referindu-se la viața preoțească, se înțelege, spune același Papă, că această viață trebuie să fie sfântă. Mai mult ca oricui, Isus adresează preotului cuvintele: ”Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”.
Lumea în care trăim este o lume bolnavă, asaltată de multe păcate, de necredință. Această lume nu poate avea alt medic care să o vindece decât pe Cristos, iar voi pregătindu-vă să deveniți preoți, vă pregătiți să deveniți infirmierii lui Cristos și să redați lumii valorile supranaturale și veșnice. Biserica vă așteaptă și își pune în voi mari speranțe.
În Seminarul care se vrea a fi retras din zgomotul lumii, așezați la picioarele lui Isus, ca Maria din Betania, voi ați ales partea cea bună. Vă îndemn să nu vă scape niciunul din cuvintele lui Isus, ca să puteți mai târziu să-L vestiți lumii.
Pr. Anton RUS
Asistent spiritual
