„Pentru credință și pentru patrie” este deviza oricărui polonez de când, la 3 mail 1556, regele Jean Cazimir a declarat-o pe Fecioara de la Czestochowa regină a Poloniei, punând sub protecția ei întreg poporul polonez și brava sa armată, Madona Neagră fiind invocată de aici încolo ori de câte ori frontierele acestei țări aveau să fie amenințate de luteranii suedezi, de rușii ortodocși sau de tătarii musulmani. Iar cel mai iubit fiu al Poloniei, Papa Ioan Paul al II-ea spunea despre acest loc în timpul primei sale călătorii ca papă, în Polonia, din 1979: „Chemarea unui fiu al Poloniei pe scaunul Sfântului Petru are o legătură evidentă și puternică cu acest loc sfânt, cu acest sanctuar al Speranței”. [Îngenuncheat] în fața acestei icoane am șoptit de multe ori în rugăciune: TOTUS TUUS (Sunt cu totul al tău), cuvinte care au fost și deviza pontificatului celui care avea să devină „Santo subito” – Sfântul Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyla).
Acesta este locul pe care l-a ales Seminarul Greco-Catolic din Oradea, pentru ca seminariștii săi să se reculeagă în fața icoanei celei pe care șase milioane pe pelerini, anual, o știu ca „Madona Neagră” de la Jasna Gora (Dealul Luminos), alegând-o ca Hodghitria (Călăuzitoare) în parcursul lor formativ spre preoție.
Pelerinajul nostru s-a desfășurat în perioada 21-25 mai 2015. Ținând cont de faptul că drumul nostru trecea oricum prin două orașe (Nyiregyhaza – în Ungaria, și Prešov – în Slovacia), s-au făcut din timp demersuri necesare ca în drumul nostru să vizităm cele două seminarii greco-catolice aflate în cele două locații, unul la dus, celălalt la întoarcere. Prima oprire a fost, așadar, la Seminarul din Prešov unde, după ce am fost salutați de Directorul Spiritual al Seminarului, am celebrat împreună cu gazdele Sfânta Liturghie a Înălțării Domnului. A urmat apoi o agapă frățească, bucurându-ne de specificul bucătăriei gazdelor noastre, după care am avut o întâlnire în Aula mare a Seminarului cu colegii noștri slovaci, presărată cu multe întrebări privitoare la programul de formare și durata acestuia, detaliindu-se în timpul discuțiilor particularitățile caracteristice fiecărui institut în parte. După schimbul de mici atenții și o pauză care a însumat în cele din urmă cinci ore, ne-am continuat drumul spre Czestochowa, destinația pelerinajului nostru. Am intrat în Polonia pe o vreme mohorâtă și cețoasă care nu ne-a permis să ne bucurăm de împrejurimile ”capitalei de iarnă” a Poloniei – Zakopane, aflată la poalele munților Tatra. Ceea ce nu am ratat însă a fost arhitectura muntenească, așa numitul stil góral (Mountaineer), mîndria oricărui polonez.
În jurul orei 22.30, după o cină frugală servită într-o parcare pe autostrada A4 (Krakovia – Katovice), am ajuns obosiți, dar fericiți, la Casa Pelerinului din Czestochowa, amplasată în imediata apropiere a sanctuarului. Dimineața, după o vizită făcută în capela Madonei Negre, am celebrat Sfânta Liturghie într-una din capelele Bazilicii din incinta sanctuarului, închinată Sfântului Pavel Eremitul, patronul Congregației pauliene care a fost adusă special din Ungaria în anul 1386 de către prințul Ladislau Opolczyk pentru a avea grijă de icoana făcătoare de minuni. Acesta, ajungând proprietarul icoanei, intenționa de fapt să o transfere de la castelul său din Belz (așezare aflată azi pe teritoriul Ucrainei), la Opole, localitatea sa natală, pentru a o feri astfel de pericolul pe care-l reprezentau incursiunile hoardelor migratoare. Cum însă, după o noapte petrecută la Czestochowa, caii înhămați la caruța care transporta icoana au refuzat să se urnească din loc a doua zi, prințul a interpretat acest refuz ca un semn miraculos: că icoana trebuia să rămână în Czestochowa.
Primele relatări cu privire la miracolele atribuite acestei icoane datează din anul 1402. De atunci credincioșii au numit-o în diferite feluri: „Tămăduitoarea bolnavilor”, „Maica milei” sau „Regina Poloniei”. Locul devenind din ce în ce mai cunoscut, creștea și afluența de pelerini veniți pentru a o venera și pentru a-i adresa diferite cereri Maicii lui Dumnezeu. Motiv pentru care, în 1430, husiții (cei care denunțau devoțiunile la Sfânta Fecioară și orice venerare a icoanelor) au atacat sanctuarul. În timpul luptelor, unul dintre husiți a lovit icoana cu sabia, lăsând trei zgârieturi pe obrazul drept al Mariei, care se văd și azi. Se spune că după ce a lovit a treia oară cu sabia, husitul a căzut și a murit pe loc. Incidentul a avut ca efect o și mai mare devoțiune față de Madona Neagră. La 26 august 1982, cu prilejul sărbătoririi Fecioarei de la Czestochowa, s-au celebrat 600 de ani de la sosirea icoanei în Polonia. Cu acest prilej, Papa Ioan Paul al II-lea declara: „După cum inima Maicii Sfinte l-a câștigat pe Maximilian Kolbe – Cavalerul Imaculatei – la fel să ne câștige și pe noi! [...] Fie ca ea să ne câștige chiar și în mijlocul întristărilor și înfrângerilor noastre; să ne întărească pentru a nu ne opri niciodată din lupta pentru adevăr și dreptate și pentru demnitatea vieților noastre”.
Însuflețiți de aceste gânduri, în cursul după-amiezii, seminariștii orădeni au părăsit Sanctuarul Maicii Domnului de la Jasna Góra, pornind spre Auschwitz-Birkenau, a doua destinație a pelerinajului lor, unde punctul culminant l-a reprezentat Blocul 11, supranumit „Blocul morții”, cu celula ce poartă nr. 18, una dintre acele celule în care erau închiși condamnații la moarte prin înfometare. Aici a fost încarcerat și călugărul polonez Maximilian Kolbe, care, dorind să salveze viața unui alt prizonier, tată de familie, s-a oferit să moară în locul acestuia. Istoria acestui loc nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare. De la intrare, unde cele aproximativ un milion șase sute de mii de victime erau primite cu acel cinic „Arbeit macht frei” (Munca te face liber), și până la crematoriul în care intri cuprins de fiorii reci ai morții prezente încă parcă în aer, trecând prin Sălile 1, 2, 3, prin Sala 4, în care se mai poate vedea mormanul de cutii goale de Zyklon B – gazul care făcea în 15-20 minute 2000 de victime - , ca să nu mai vorbim de toate acele experiențe criminale de sterilizare care se făceau pe femeile evreice sau, în cadrul așa ziselor analize genetice și antropologice, în care cobaii erau copiii gemeni sau invalizi, nu poți – zic – să nu te întrebi „unde era atunci omul” din prof. dr. Carl Clauberg, care căuta prin aceste experimente o nouă metodă de exterminare biologică. Nu poți să nu te întrebi, pașii purtându-te pe lângă „Zidul execuțiilor”, pe lângă „Spânzurătoarea comună” sau prin Camera de gazare, ce-au învățat și reținut generațiile care au urmat – noi, cei de azi – din Masacrul asupra poporului armean, din Holocaustul poporului evreu, din Genocidul pus la cale de Stalin împotriva propriului său popor și, nu în ultimul rând, din soarta tragică a victimelor știute și mai puțin știute ale comunismului, ale tuturor regimurilor totalitare din lume, având în vedere că, în timp ce ne plimbam pe acele alei împrejmuite cu sârmă ghimpată de la Auschwitz-Birkenau, la 2000-3000 de kilometri distanță, exact în acele clipe, poate, erau executați sute de creștini și necreștini laolaltă, în Irak, Pakistan, Siria sau cine mai știe unde, ori se făceau mii de avorturi în toată lumea. Aș încheia acest periplu în istoria tragică a secolului al XX-lea cu cuvintele Părintelui Teilhard de Chardin, cuvinte cu care acesta își încheia la Roma, în 28 octombrie 1948, cartea sa, Fenomenul uman: „Nimic nu seamănă atât de mult cu drumul Crucii ca epopeea umană”.
Între timp se făcuse seară la Auschwitz... Cerul era acoperit parcă cu nori de cenusă. Să fi fost cenușa celor peste un milion de victime care zace în lacurile din apropiere...? Îngândurați, apăsați de toate acele istorii de vieți curmate toate înainte de vreme, am pornit spre Wieliczka – de unde, a doua zi aveam să ne continuăm, odihniți, periplul nostru spiritual și cultural.
Sâmbătă, 23 mai 2015: Cracovia, vizita făcută Eminenței sale, Cardinalul Stanislaw Dziwisz. La ora 9:05 suntem prezenți la Reședința de pe strada Francisckanska nr. 3. Cu un minut înainte de ora fixată, urcăm scările Palatului. Ne deschide un bătrânel adus puțin de spate, dar cu un pas vioi, cu o privire bonomă și o sclipire aparte în ochi. Atunci când ne-a făcut semn să intrăm am avut senzația că aproape nimeni nu l-a recunoscut, de parcă altcineva trebuia să ne primească, pe altcineva trebuia să vedem prin ochii aceștia atât de strălucitori. Mi-am adus aminte atunci de imaginea pe care o folosește Michel Quoist într-una din cărțile sale, vorbind de mulțimea adunată la Lourdes în timpul apariției Sfintei Fecioare, care nu vede nimic din ceea ce vede Bernadeta Soubirous, dar, spune Quoist, cei prezenți o „vedeau” pe Fecioara Imaculată prin ochii tinerei Bernadeta. Era suficient să te uiți la ea... Da, la fel și aici: omul din umbră, actualul Mitropolit al Cracoviei, vrea parcă să ne spună în hol că „dincolo”, în sala de audiențe, ne așteaptă de fapt altcineva: cel pe care el l-a slujit, din 1966 până în 1978, ca secretar și capelan, iar între 1978-2005, ca secretar personal – nimeni altul decât Ioan Paul al II-lea. Cardinalul începe să ne vorbească și uită parcă de cele 20 de minute care ne-au fost alocate. Ne vorbește despre două lucruri esențiale de care un viitor preot trebuie să țină cont: viața spirituală, îndeosebi rugăciunea, care trebuie să ocupe primul loc în existența preotului, și respectarea demnității umane. Oare nu sunt aceștia cei doi vectori după care s-a condus o viață întreagă mentorul său, Succesorul lui Petru, cel care avea să ducă Biserica în Mileniul al III-lea, îndemnându-ne pe fiecare: „Nu vă temeți să treceți pragul speranței”? La sfârșitul audienței, Părintele Cardinal – gazda noastră – oferă fiecăruia dintre noi câte o iconiță cu Sfântul pe care l-a slujit mai bine de 40 de ani: Ioan Paul al II-lea. Ne conduce apoi spre ieșire, luându-și rămas bun de la fiecare în parte. Este ora 9:45. La ora 10 participă la o consacrare de preoți.
Noi ne-am continuat ziua cu vizita la castelul Wawel. Cracovia este al doilea oraș ca mărime și unul din cele mai vechi din Polonia; a fost capitala Poloniei între 1038 și 1569, când Sigismund al III-lea Vasa a mutat curtea regală la Warșovia. Orașul vechi medieval cu Piața Centrală (Stary Rynek) găzduiește șase mii de monumente istorice și peste două milioane de opere de artă. Castelul Wawel, construcție în stil gotic, ridicat la ordinul lui Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370), se înalță pe Colina cu același nume, deasupra Vistulei. Castelul a fost restaurat cu multă atenție și transformat ulterior în muzeu. În cele aproape trei ore pe care le-am petrecut aici am avut bucuria să admirăm apartamentele regale, sălile oficiale, colecția de tapiserie flamandă, portrete ale monarhilor și Tezaurul Coroanei care cuprinde sabia de încoronare a regilor polonezi, o colecție de arme și steaguri de luptă ale Cavalerilor Teutoni. Am pășit apoi în ”Camera Capetelor”, cameră în care se pot vedea nenumărate capete care te privesc de sus. Pe pereți sunt expuse o mulțime de covoare de dimensiuni impresionante, carpete reprezentând scene biblice sau istorice, ori fresce ale artiștilor polonezi. Părăsind sălile muzeului, pașii te poartă în curtea cu arcade – cea mai frumoasă parte din exteriorul Castelului Wawel, un perfect exemplu de eleganță renascentistă, fast și rafinament.
Urmează biserica Wawel, cunoscută sub numele de Catedrala Sfinților Stanislaw și Waclaw, locul de veci al regilor și eroilor polonezi. Are o istorie de 1000 de ani. Aici erau înscăunați monarhii Poloniei. Tot aici, la 2 martie 1946, Papa Ioan Paul al II-lea a ținut prima sa Liturghie ca preot. De curând, tot aici a fost înmormântat Președintele Poloniei și soția sa, Lech și Maria Kaczynski, dispăruți în urma tragicului accident aviatic de la Smolensk. În încheiere, ne reculegem la mormântul Sfântului Stanislaw – Patronul Poloniei.
Un alt punct de atracție, iar pentru noi și ultimul din itinerariul cracovian, îl reprezintă Dragonul de Bronz care păzește intrarea în bârlog, loc ideal pentru a mai face o fotografie pe malul Vistulei, înainte de a ne întoarce la hotel. În program era prevăzută vizitarea Cartierului evreiesc, însă ploaia măruntă și vremea morocănoasă ne-au dat peste cap planurile acelei după-amiezi promițătoare. Seara, Sfânta Liturghie la Biserica Franciscană din Wieliczka, într-o capelă – copie fidelă a celei din Asisi – cu o acustică impecabilă.
Ziua următoare cuprinde, în cursul dimineții, deplasarea la Wadowice, unde vizităm casa în care s-a născut și a crescut Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Dacă expoziția din casa memorială se întindea până acum trei ani pe o suprafață de 200 mp, astăzi ea a fost redimensionată, însumând 1000 mp, pe patru niveluri: subsol, parter, etaj și mansardă. Soții Karol și Emilia Wojtyla, împreună cu fiul lor Edmund au închiriat în 1919, la etajul imobilului de pe strada Koscielna 7, două camere și o bucătărie, locuind aici până în 1938. În dormitorul acestui apartament a venit pe lume, în ziua de 18 mai 1920, Karol Wojtila. Tot aici a murit, pe 13 aprilie 1929, Emilia Wojtila, mama viitorului papă, iar în 1932 va muri fratele său mai mare, Edmund. Karol Wojtila avea să locuiască aici până la obținerea diplomei de maturitate, în cadrul Gimnaziului de Stat „Marcin Wadowity” din localitate. Muzeul a fost înființat pe 18 mai 1984, cu prilejul celei de-a 64-a aniversări a nașterii Papei Ioan Paul al II-lea, prin eforturile și grija parohului de atunci, Edward Zacher, a mitropolitului Cracoviei, Cardinal Francisc Macharski, și a Primăriei din localitate. Pe 11 aprilie 2014 a fost deschisă o modernă expoziție prilejuită de ridicarea la cinstea altarelor a lui Ioan Paul al II-lea, care ne poartă pe cele patru niveluri prin povestea vieții sale. Efecte speciale și tehnici multimedia de ultimă generație ne conduc pașii prin ”mica patrie” și comunitatea de evrei din Wadowice, apoi urcăm în apartamentul modest al familiei situat la etaj, de la geamul căruia, papa rememorează, cu prilejul primei sale vizite în Polonia, reflecțiile pe care i le-a prilejuit ceasul solar de pe peretele bisericii, cu inscripția sa: „Czas ucieka, wiecznosc czeka” (Timpul se scurge, eternitatea așteaptă). Ne continuăm periplul prin epoca cracoviană, urmată de cei aproape douăzeci și patru de ani pe scaunul petrin, ca Suveran al Statului Vatican, cu atentatul din Piața San Pietro, cu toată suferința care a urmat și care i-a marcat existența, întâlnirile sale cu tinerii din lumea întreagă, vizitele în cele 129 de țări, cei 1,6 milioane de km străbătuți în toți anii pontificatului său, distanță care corespunde cu 40 de ocoluri făcute Pământului pe la ecuator sau de 4 ori distanța de la Pământ la Lună. Aceasta este istoria Papei al cărui proces de beatificare a fost unul din cele mai scurte din Istoria Bisericii: începea la o lună după înmormântarea sa și se încheia la șase ani după moartea sa, iar procesul de canonizare avea să se termine trei ani mai târziu, adică la nouă ani după ce trecuse la Domnul. Plecăm luându-ne angajamentul să trimitem o mână de pământ, dacă se poate chiar din Piața Izvor, unde românii de diferite confesiuni au aclamat într-un glas la apariția Papei: „UNITATE, UNITATE, UNITATE...”, pentru a fi mărturie a trecerii Sfântului din Wadowice pe pământ românesc. Din Casa muzeu trecem pentru o scurtă vizită în biserica parohială, urmată, desigur – nici nu se putea altfel - , de o mică oprire în cofetăria de alături pentru a savura prăjitura predilectă a Papei. Ne luăm rămas bun de la orașul natal al lui Karol Wojtyla pentru a ne îndrepta spre un alt loc foarte drag lui și unde se retrăgea în perioada cât a fost arhiepiscop de Cracovia, pentru zile de reculegere și exerciții spirituale: Kalwaria Zebrzydowska, Sanctuar închinat Maicii Domnului, care adăpostește Icoana sa făcătoare de minuni începând cu anul 1641. Vizităm apartamentul din apropierea capelei în care se retrăgea Karol Wojtyla pentru a medita: avem posibilitatea să admirăm și câteva din obiectele sale personale. Trecem apoi într-o capelă laterală a Bazilicii pentru a celebra Sfânta Liturghie. Abia reușim să ne strecurăm prin mulțimea care umple culoarele laterale ale Bazilicii, biserica fiind ticsită de credincioșii prezenți la Liturghia duminicală. După Ospățul euharistic urmează imediat prânzul care ne remontează pentru a ne putea continua drumul. Aici lua sfârșit pelerinajul nostru propriu-zis. După amiază era programată coborârea în Mina de la Wieliczka. Ea avea să aibă însă un cu totul alt caracter.
Mina Wieliczka este cea mai veche exploatare de acest fel din Europa. De la jumătatea secolului al XIII-lea și până azi, de la adâncimea de 64 m și până la 327 m, s-au extras 7,5 milioane m3 de rocă, creându-se astfel 2400 de camere și 245 de km de galerii. Azi mai sunt în conservare doar 218 încăperi și 190 de km de galerii. Din acestea, traseul turistic străbate doar 3 km, ajungându-se până la al treilea nivel din cele unsprezece, la adâncimea de 135 m. Monumentale sunt capela închinată Sfintei Kinga – patroana minerilor –, unde din când în când se oficiază slujbe, au loc manifestări religioase și se organizează diferite concerte. Pentru petreceri, spectacole de teatru, dineuri sau nunți a fost amenajată moderna sală „Warszawa”, a cărei închiriere costă în jur de 4000 de euro. De menționat sunt și cele două lacuri artificiale amenajate de-a lungul traseului turistic și multe alte puncte de atracție ingenios inserate. Personalul care se ocupă de întreținere și de milioanele de turiști care vizitează Wieliczka provine în cea mai mare parte din rândul minerilor disponibilizați sau membri ai familiilor lor, cei dintâi fiind recalificați prin programul de reconversie profesională. Ajunși la adâncimea de 135 m, așteptăm să luăm liftul cu care vom reveni la „suprafață” pentru a ne continua viața cotidiană, cea în care Domnul ne investește cu atâta încredere. Fie ca să-l dezamăgim cât mai puțin, încercând să ne ridicăm la nivelul așteptărilor sale!
A doua zi, luni, 25 mai, salutăm pesonalul Hotelului ”Lenart” din Wieliczka, mulțumindu-le pentru ospitalitatea și căldura cu care ne-au primit, după care, cu o rugăciune de mulțumire, ne îndreptăm spre Ungaria, la Nyiregyhaza, unde avem stabilită întâlnirea cu seminariștii greco-catolici din cele trei eparhii maghiare. Ne întâmpină, după sfânta Liturghie, celebrată în capela Seminarului, proaspătul Mitropolit greco-catolic al Ungariei, arhiepiscopul Fülöp Kocsis, care ne adresează câteva cuvinte de bun venit, din care se desprinde ideea că ne aflăm în locul cel mai drag inimii sale – capela Seminarului –, care, la rândul ei, reprezintă inima Mitropoliei sale. Urmează prânzul oferit de gazdele noastre și câteva schimburi de idei împărtășite cu colegii noștri de limbă maghiară despre programul Seminarului și cel formativ. Pe o ploaie mocănească, pornim spre Oradea...
Andrei Adam MOTYKA
Anul II
