Începând din 2003, la invitația Bisericii noastre, în fiecare an, în a doua sâmbătă din mai, se organizează un pelerinaj la Sighet. Procesiunea pornește de la Memorialul Durerii și se încheie cu Sfânta Liturghie la Cimitirul Săracilor.
În acest an au participat 6 ierarhi greco-catolici: IPS Lucian Mureșan - Arhiepiscopul Major al Bisericii noastre, PS Ioan Șișeștean - episcopul Maramureșului, PS Virgil Bercea - episcopul Oradiei, PS Alexandru Mesian - episcopul Lugojului, PS Florentin Crihălmeanu - episcopul Clujului, PS Vasile Bizău - episcopul auxiliar al Curiei Arhiepiscopiei Majore din Blaj și 2 episcopi romano-catolici: PS Petru Gherghel - episcopul Iașului și PS Aurel Percă - episcopul auxiliar al Iașiului și un număr semnificativ de preoți și credincioși de pretutindeni.
De altfel, nu datele statistice importă, cât aerul de puritate, sinceritate și pietate- impregnat de spiritul celor jertfiți în numele Adevărului. Era un aer primăvăratec, de contemplație, de „verdeață” și de prospețime spirituală. Odată ce ai trăit pe viu această experiență, nu mai poți rămâne același! Spre rușinea mea, nici eu n-am știut de acest eveniment anual până acum, cu toate că nu sunt cel mai insensibil la capitolul cel mai dureros al Martirologiului creștin și românesc contemporan.
Probabil că mulți, enorm de muți, prea mulți români, habar n-au, nu numai despre acest pelerinaj de comemorare a celor sacrificați pentru credință și adevăr și nici nu-i interesează acest subiect istoric deloc cool, referitor la zecile de mii, poate sutele de mii de martiri ai neamului din „anii de lumină” ai terorii comuniste.
Tendința actuală este, pe de o parte, să fie „uitat acest trecut, evident de către torționari și securiști, ca să nu le retrezească amintiri înspăimântătoare, dureroase și rușinoase sau să nu atragă/mențină oprobiul public, pe de altă parte să fie ignorat, din lipsă de interes sau chiar din ignoranță, de către cei ce nu au trăit și nu pot înțelege asemenea experiențe. Oricum ar fi, intenția noastră nu e de a perpetua o rememorare resentimentară a acestor evenimente, ci de a păstra o conștiință vie a păcatului ce înaintea noastră este pururea (nu în sens obsesiv sau din răzbunare , pentru a răsuci cuțitul în rană, încă departe de a se fi închis, ci pentru reconstituirea adevărului și a justiției fără de care nu poate exista reconciliere) și care se cere de acum exorcizat și iertat. Ori, știm bine, că fără adevăr și pocăință nu sunt disponibile iertarea și împăcarea! Nu putem trece totul sub tăcere, nu putem șterge totul cu buretele uitării complice, ca și cum Învierea ar fi șters realitatea Calvarului? Nu e nici posibil, nici nu e cazul! Dimpotrivă, s-ar cuveni să avem curajul de a privi Adevărul în față și să ni-l asumăm, oricât de dureros și de rușinos ar fi!
Poate ar fi bine ca o dată pe an sau măcar o dată-n viață, fiecare român să treacă prin acest loc de supliciu, pentru a se retrezi din toropeala și buimăceala în care riscă să se afunde pe zi ce trece, lipsit de repere morale, de credință și adevăr, sedus de nimicnicia prozelitismului cotidianității pentru: succes, carieră, bani, un trai comod și superficial, ignoranță ș.a.m.d. Oare singura noastră nevoie bazală și rațiune de a fi să rămână succesul economic, indiferent de costurile morale pe care le implică? Oare pentru un amar „deșert axiologic” să-și fi dat viața acești oameni?
Poate că vreodată, în loc să ne irosim timpul prin benchetuieli zgomotoase, grătare unsuroase și hlizeli stupide, am fi dispuși să ne sacrificăm un weekend de „distracție”, pentru un răgaz de reculegere, comemorare și trezvie întru Adevăr! Sau Dumnezeu știe! Poate cândva, să avem și bucuria - iar martirii noștri, în sfârșit, tihna eternă! - când să fie cinstiți împreună de către ierarhii tuturor Bisericilor tradiționale și conducătorii celorlalte culte, pentru că toți își au îngropate sub brazdele Cimitirului Săracilor din Sighet cele mai curate conștiințe creștine și demnități umane duse neînduplecat până la jertfa supremă.
Pr. EUGEN JURCA
