Teritoriul Republicii Coasta de Fildeș a fost multă vreme nedescoperit de europeni din cauza faptului că țărmul era greu accesibil vaselor. Interiorul era ocupat de pădurea tropicală deasă și era destul de slab populat. Abia spre sfârșitul secolului al XV-lea, respectiv dupa 1475, își fac apariția negustorii portughezi. După prăbușirea imperiilor Mali și Songhai mai multe triburi se stabilesc aici și fondează centre comerciale importante. În 1637 sosesc primii misionari francezi și din 1840 Franța a instituit monopolul asupra comerțului cu sclavi. În 1893 Coasta de Fildeș devine colonie franceză iar în 1934 orașul Abidjan este declarat capitala statului. Totuși, încreștinarea reală a început undeva prin anii 1900, când misionarii francezi au venit în număr mai mare și au reușit formarea unor comunități în sudul țării.
Un alt moment important în istoria creştinismului african este anul 1913, an în care William Wade Harris, un african eliberat din închisoare, a mers să propovăduiască evanghelia în Coasta de Fildeş, învăţându-şi ucenicii să-şi organizeze viaţa lor creştină comunitară în jurul a doisprezece apostoli numiţi de el, în mod regulat, în comunităţile convertite la creştinism. Născut într-o familie metodistă, pretindea că misiunea sa, de-a distruge vechile tradiţii păgâne şi de-ai boteza pe toţi la creştinism i-a fost încredinţată în viziune în temniţă de către Arhanghelul Gabriel. Un aspect mai puţin pozitiv era tolerarea poligamiei, deşi propovăduitorii numiţi de el aveau dreptul la o singură soţie. Celor convertiţi le cerea să se ataşeze comunităţilor creştine de tip european deja existente. Însă urmaşii lor, datorită faptului că erau repudiaţi din cauza poligamiei, au ajuns să-şi zidească propriile biserici şi comunităţi harriste, după numele lui.
De multe ori avem impresia că noi, oamenii, suntem capabili de lucruri extraordinare, că putem muta munții din loc, că îl putem schimba pe cel de lângă noi prin capacitățile proprii, că îl putem duce pe Dumnezeu acolo unde, după părerea noastră, încă nu este prezent. Dragii mei, Dumnezeu este peste tot; este prezent și acolo unde nu a ajuns omul sau creștinul. Nu misionarii l-au dus pe Dumnezeu în Africa, Asia sau Australia, ci Dumnezeu i-a chemat acolo. El era acolo dar avea nevoie de niște voci, de niște mâini, de niște inimi pentru a se putea face cunoscut și celor care, deși l-au simțit, poate că încă nu l-au atins. Spiritul lui Dumnezeu este peste tot, dar Dumnezeu nu este tiranul care intră în viața noastră prin manifestări miraculoase, luându-ne astfel dreptul la replică, ci pătrunde în viața noastră încet, timid, ținând cont de ritmii noștri umani, de istoria și cultura noastră, de dispoziția noastră interioară și exterioară. Înțelegând acest stil, specific al lui Dumnezeu, primii misionari nu au venit în casele băștinașilor fluturând Biblia în aer sau predicând convertirea radicală celor care sunt pe calea greșită; primele lor vizite în satele izolate erau doar pentru a cunoaște și înțelege cultura în care au ajuns, pentru a învăța limba lor și pentru a-i asigura că vin acolo cu inimă curată și plină de iubire.
Ajuns în Coasta de Fildeș, am întâlnit un Dumnezeu viu. Un Dumnezeu care nu era ceva abstract, nu era doar o idee frumoasă și îndepărtată ci era prezent efectiv în sufletele și în viața lor. În timpul liturghiei din prima duminică, văzând cum își manifestă credința și câtă pasiune pun în adorarea Lui, mi-au dat lacrimile. Nu știam cum să reacționez în fața omului căruia credința în Dumnezeu îi dă o bucurie enormă. Mă gândeam: Oare eu ce-am făcut cu acea bucurie a credinței? Oare noi de ce suntem niște creștini triști și fără vlagă? Cântecele, dansurile, rugăciunile demonstrau o bucurie, un strigăt de eliberare de sub religia lor tradițională (animismul) atât de puternic, încât te treceau toți fiorii.
Animismul (din latină anima - „spirit”, apoi „suflet”) este rezultatul gândirii omului primitiv din stadiul prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor și a fenomenelor naturii, precum și prin învestirea acestora cu atribute umane. Adepții acestor credințe consideră că există un Dumnezeu creator care a întocmit universul în trecutul mitic. El este undeva departe și nu are nimic de-a face cu oamenii. În orice caz, există întotdeauna vreun fel de legendă sau promisiune că ei vor fi aduși, în vreun fel sau altul, înapoi la Dumnezeu. Practic vorbind, spiritele sunt cele mai importante realități ale acestor oameni și de aceea sunt și numiți „animiști”, ceea ce înseamnă închinători la spirite. Frica pătrunde și poate controla, pe întreaga durată a vieții cuiva, chiar și viețile oamenilor educați, fiindcă aproape orice poate aduce mânia vreunui spirit asupra unei persoane. Aceste spirite trebuie mereu îmblânzite pentru a nu se mânia, dar mai sunt chemate și pentru a aduce bunăstarea sau blestemul asupra cuiva. Deoarece spiritele pot locui și în obiectele neînsuflețite, deseori ceea ce pare inocent, cum ar fi un cuțit găsit în apropierea casei cuiva, poate provoca teamă. Ar putea însemna ca persoana a fost blestemată. Oamenii caută protecție prin brățări speciale sau alte obiecte, numite fetișuri, primite de la un vraci. Mulți animiști care devin creștini continuă să cheme spiritele. Este foarte greu să treci dintr-o dată la o altfel de viață și să renunți la o credință atât de veche și atât de adânc înfiptă în viața și în sufletul lor.
Cu toate acestea, pe fața și în viața celor care devin creștini, se observă imediat un sentiment de eliberare din aceste cătușe spirituale, concepția despre lumea văzută și nevăzută se schimbă iar fețele lor devin mai zâmbitoare. Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult a fost capacitatea lor de a înțelege noțiuni abstracte, de a pătrunde mistere teologice greu de înțeles și pentru noi cei care avem o tradiție creștină milenară. Atunci mi-am dat seama că, nu cuvintele frumoase și pătrunzătoare ale misionarilor sau ale preoților (sigur au și acestea importanța lor) îi determină să creadă în Dumnezeul cel adevărat, ci Spiritul Sfânt care lucrează în interior și care cu harul său le descoperă misterul divin, pe care ar fi imposibil să-l înțeleagă doar din cuvinte și explicații veritabile.
După ce am revenit de pe continentul african, și am povestit legătura lor strânsă cu Dumnezeu, am auzit mai multe întrebări provocatoare care se refereau la această relație: Și atunci de ce Dumnezeu permite sărăcia de acolo? Unde este Dumnezeu când atâția copii mor de foame? Ce face Dumnezeu când milioane de oameni se sting din cauza bolilor și a epidemiilor? În fața acestor întrebări am răspuns cu o altă întrebare, mult mai simplă: Dar omul unde este? Într-adevăr, milioane de oameni mor de foame în Africa, în timp ce noi aruncăm tone de mâncare. Da, mulți mor din cauza bolilor, în timp ce singura noastră grijă, a occidentalilor, este să trăim în confort sau chiar în lux. Îl acuzăm pe Dumnezeu că stă cu mâinile în sân și îi lasă să moară de foame pe acei copii… dar noi suntem primii vinovați, noi occidentalii egoiști care am uitat de Dumnezeu, care ne credem stăpânii resurselor și a bunătăților pământului. Nu suntem stăpâni ci doar administratori! Cum gestionăm noi ceea ce am primit? De cele mai multe ori, din păcate, ne asemănăm cu fiul care strigă către tatăl său, că frații lui mor de foame, iar el are cămările pline de mâncare. Săracii mor de foame pentru că noi oamenii nu le dăm de mâncare și nu-i ajutăm, iar necazurile vin asupra lumii pentru că doar prin suferință oamenii se trezesc la realitate și ies din egoism. Lăcomia unora duce la foametea altora.
Da, africanii sunt săraci dar nu uită să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru puținul pe care îl au, pentru minutele de ploaie căzută din cer, pentru faptul că, față de frații lor din Kenya, Etiopia, Somalia sau Burkina Faso, au hrană suficientă, au o climă mai blândă sau apă suficientă. Legătura lor cu natura creată de Dumnezeu este strânsă, păstrând încă acea sacralitate, acel mister pe care Dumnezeu l-a pus în natură. Din păcate, modernitatea occidentală a distrus acea legătură fundamentală cu natura și începe să deterioreze și legătura cu Dumnezeu. A nu respecta și a nu avea grijă de ceea ce a creat și ne-a oferit Dumnezeu, înseamnă implicit a nu ne respecta Creatorul. A uita de unde am venit, înseamnă, nu numai, a nu ști încotro ne îndreptăm ci și distrugerea prezentului omenirii. Spunea cineva că atunci când stăm în picioare, ne dăm seama de ceee ce suntem capabili noi; atunci când stăm în genunchi, ne dăm seama de ce e în stare Dumnezeu. Iar atunci când stăm în picioare inflexibili, devenim mai ușor de doborât...
Fr. Florin BODE
Vicerector
