Capitolul al III-lea din exortația apostolică Evangelii Gaudium, publicată de Papa Francisc în anul 2013, constituie inima documentului. Dacă primele capitole analizează contextul cultural și criza spirituală a lumii contemporane, aici Papa formulează nucleul misionar al Bisericii: evanghelizarea este identitatea ei profundă. El subliniază că nu poate să existe adevărată evanghelizare fără proclamarea explicită că Isus este Domnul. Astfel, Biserica nu există pentru sine însăși, ci pentru a vesti Evanghelia (Vestea cea bună). Biserica trebuie să-și îndeplinească destinul său providențial, evanghelizarea, ca predicare bucuroasă, răbdătoare și progresivă a morții mântuitoare și a învierii lui Isus Christos. Aceasta este și trebuie să fie prioritatea noastră absolută. Acest lucru este valabil pentru toți. Dar de ce pentru toți? Vedem cum oamenii caută sensul existenței, dar adesea se pierd în zgomotul și graba timpului subiectiv, chemarea la evanghelizare apare nu ca o strategie religioasă, ci ca o redescoperire a adevărului despre om. Așa cum experiența vieții ne arată că marile schimbări nu se nasc din planuri elaborate, ci din întâlniri care ating inima, tot astfel misiunea Bisericii își are începutul în întâlnirea personală cu Christos, răspunsul și rezolvarea tuturor întrebărilor noastre.
1. Întregul popor al lui Dumnezeu, subiect al evanghelizării
Papa Francisc pornește de la o afirmație fundamentală: întreaga Biserică este un popor misionar; nu doar ierarhia, nu doar persoanele consacrate, ci fiecare botezat. Prin Botez, credinciosul devine „discipol-misionar”. Această expresie unește două dimensiuni inseparabile: a fi discipol (a-L urma pe Christos) și a fi misionar (a-L face cunoscut). Evanghelizarea nu este activitate opțională, nici apostolat rezervat specialiștilor. Ea este consecința întâlnirii personale cu Isus. Orice persoană este misionar în măsura în care L-a întâlnit pe Christos. Misiunea nu începe cu o strategie, ci cu o experiență personală. De aceea, prima condiție a evanghelizării este convertirea inimii. Nu este doar o decizie intelectuală sau o regulă respectată, ci o transformare interioară care se vede în gânduri, atitudini și fapte. Practic, a-ți converti inima înseamnă să îți deschizi sufletul lui Dumnezeu, să-L lași să te modeleze. Această perspectivă depășește o viziune clericală asupra Bisericii și redescoperă demnitatea baptismală a fiecărui credincios. Probabil, ne întrebăm ce este această demnitate baptismală? Prin demnitatea baptismală înțelegem că, prin Botez, fiecare credincios devine asemenea lui Christos: preot, închinându-se și oferindu-și viața lui Dumnezeu; profet, vestind cu viața și cuvântul său adevărul lui Dumnezeu; și rege, stăpânindu-se pe sine și slujind aproapelui, aducând astfel iubirea și dreptatea lui Dumnezeu în lume. Cu alte cuvinte, demnitatea există pentru toți, dar demnitatea baptismală este o chemare specifică și o participare la viața divină și nu doar la o identitate confesională cum de multe ori se face confuzia. Astfel, această misiune se trăiește în viața de zi cu zi: în familie, în mediul profesional, în spațiul public. Evanghelia se transmite mai întâi prin mărturie, printr-o viață transformată. În mod practic, aceasta este inima mesajului creștin: Evanghelia nu se predică doar prin cuvinte, ci mai întâi prin viața noastră. Când trăim cu bunătate, iubire și bucurie, oamenii văd în noi o reflectare a prezenței lui Christos. Chiar dacă nu vor să asculte imediat Cuvântul, curiozitatea lor se trezește. Este ca și cum viața noastră devine o fereastră prin care ceilalți pot zări frumusețea lui Dumnezeu.
2. Sensus fidei și religiozitatea populară
Un punct de mare finețe teologică este reflecția asupra sensus fidei (simțul credinței poporului lui Dumnezeu). În acest subcapitol, este prezentat modul în care Spiritul Sfânt acționează în întregul trup al Bisericii. În virtutea Botezului primit, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar (cf. Mt 28,19). Fiecare botezat, oricare ar fi funcția sa în Biserică și gradul de instruire al credinței sale, este un subiect activ de evanghelizare și ar fi nepotrivit să se gândească o schemă de evanghelizare propovăduită de „actori” calificați, în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acțiunilor acestora. De aceea, poporul credincios, în ansamblu, nu poate greși în credință atunci când trăiește în comuniune cu Biserica. În acest context, religiozitatea populară este reevaluată pozitiv. Ea nu este o formă inferioară de credință, ci expresia credinței înculturate (un teremen foarte important în procesul de evanghelizare). Devoțiunile, pelerinajele, rugăciunile simple ale poporului sunt „locuri” în care harul lucrează. Evanghelizarea nu distruge aceste forme, ci le purifică și le luminează. Această viziune este importantă mai ales într-un context pastoral concret, unde tradițiile locale și sensibilitatea religioasă populară joacă un rol major.
3. Omilia, act pastoral central
O parte consistentă a capitolului este dedicată omiliei. Omilia este considerată drept moment privilegiat al evanghelizării în cadru liturgic. Totuși ce este omilia? Oare o predică? Predica și omilia sunt ambele discursuri religioase, dar diferă prin context și scop. Predica este mai generală, adresată credincioșilor în diverse ocazii și poate atinge teme morale, sociale sau spirituale. Omilia este mai restrânsă, legată direct de Liturghie sau de citirea Scripturii, explicând textul biblic și aplicându-l vieții credincioșilor. Omilia nu este un discurs moralizator și nici o conferință teologică. Ea este „dialogul matern” al Bisericii cu fiii ei. Predicatorul trebuie să fie înainte de toate un om care ascultă Cuvântul. Pregătirea omiliei este un act spiritual personal: presupune rugăciune, meditație, studiu și capacitatea de a conecta textul biblic cu viața concretă a credincioșilor, dar și cu a sa. În acest subcapitol se critică omiliile prea lungi, abstracte sau cu trimiteri către lauda slujitorului (personală) și nu a Aceluia (Christos) pe care îl slujește. Omilia din cadrul Liturghiei trebuie să reprezinte dialogul dintre Dumnezeu și poporul Său. În același timp trebuie avut în vedere și ritmul Liturghiei ca acesta să nu fie întrerupt de o omilie care scoate credinciosul din zona pregătirii întâlnirii cu Christos în Euharistie. Printr-un preot pregătit și muncit sufletește, omilia devine astfel spațiul unde Scriptura prinde viață și devine hrană pentru comunitate. În mod indirect, Papa Francisc cheamă la o reînnoire profundă a slujirii Cuvântului în întreaga lume. Fiecare are dreptul și obligația să pregătească terenul sufletului său și dacă are mai mult „îngrășământ”, să dea și celorlalți.
4. Formarea și spiritualitatea evanghelizatorului
Evanghelizarea necesită formare serioasă și mâini bătătorite. Nu este suficient entuziasmul sau citatele învățate pe de rost și repetate ori de câte ori avem ocazia. Este nevoie de o cunoaștere profundă a dragostei lui Christos, dar mai ales de maturitate spirituală. Acest subcapitol avertizează creștinul împotriva descurajării. Un pericol major este pesimismul, acea atitudine care vede doar dificultăți și eșecuri. Evanghelizatorul autentic, adică cel care îl iubește pe Christos, este animat de bucurie și speranță. El nu este un funcționar trist al Raiului, ci un martor al unei întâlniri vii. Evanghelia nu se transmite doar prin vorbe; omul care trăiește cu adevărat Cuvântul se vede în privirea lui, în felul în care merge, în tot ceea ce face. Chiar dacă nu spune nimic, prezența lui aduce liniște și bucurie celor din jur. De exemplu, un om care îl are pe Christos este liniștit; poate să-l trosnească, să-l trântească, că pacea și siguranța lui nu vin din exterior, ci din interior. În plus, Papa insistă asupra proximității: evanghelizatorul trebuie să fie aproape de oameni, să le cunoască realitatea și să însoțească procesele lor de maturizare. Nu este vorba despre impunere, ci despre însoțire. De multe ori, noi nu avem nevoie de oameni care să știe totul și să abia răspunsuri șablonate care trebuie să se potrivească fiecăruia, ci de oameni care ne fac să ne punem întrebări asupra vieții noastre. Cel ce trezește în fratele său întrebările și îl scoate din zona de confort sau indiferență, într-adevăr, acela, „făcător de oameni” ar trebui să se numească.
5. Spiritul Sfânt, protagonistul misiunii
Dimensiunea pneumatologică este esențială. Spiritul Sfânt este adevăratul protagonist al evanghelizării în diversitatea culturilor. Convertirea inimilor nu este rezultatul strategiilor pastorale, ci al harului. De aceea, misiunea este inseparabilă de rugăciune și muncă. Cu toții suntem invitați la o spiritualitate misionară profundă, în care contemplația și acțiunea se susțin reciproc. Fără viață interioară, activitatea pastorală devine golită de sens. În momente de extaz sau poate în momente descurajare, să nu uităm că Spiritul Sfânt este cel care dă curaj și creativitate. De asemenea, dacă este înțeleasă corect, diversitatea culturală nu reprezintă o amenințare pentru unitatea Bisericii. Spiritul Sfânt, transformă inimile noastre și ne face capabili să pătrundem în comuniunea perfectă a Preasfintei Treimi, unde toate lucrurile își găsesc unitatea. El este cel care zidește comuniunea și armonia poporului lui Dumnezeu. Același Spirit Sfânt reprezintă însăși armonia, legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul. El revelează o bogăție variată de daruri și, în același timp, creează o unitate care nu este uniformitate, ci o armonie multiformă și atrăgătoare. Evanghelizarea recunoaște cu bucurie aceste bogății multiple, pe care Spiritul Sfânt le dăruiește Bisericii.
Concluzie
Capitolul al III-lea din Evangelii Gaudium oferă o viziune coerentă și dinamică asupra misiunii Bisericii. Evanghelizarea este responsabilitatea întregului popor al lui Dumnezeu, care se hrănește din Cuvânt, se exprimă prin mărturie și este animată de Spiritul Sfânt. Papa Francisc propune „o Biserică ieșită din sine”, apropiată de oameni, capabilă să transmită bucuria Evangheliei.
Ioan MOTOLAN
An pastoral
