(Articol apărut în Revista Seminarium Varadiensis în luna Februarie, 2006)
După ce am avut parte de un „An Euharistic”, an de hotar, în care parcă ni s-a arătat cum, sfidând poruncile lui Dumnezeu, omul poate provoca, direct sau indirect, cataclisme ecologice, sociale, spirituale; uragane, inundaţii, — chiar şi tsunami, (după publiciştii de la Pravda), războaie, atacuri teroriste, sărăcie, foamete, pandemii, dar mai ales „legi”, strigătoare la Cer, privind avortul şi eutanasia — în Olanda chiar şi pentru copiii de 12 ani, căsătoria homosexualilor şi dreptul lor de a înfia minori; de Constituţia europeană, ce-şi renegă rădăcinile creştine, dar le proclamă pe cele francmasone; World Watch Institute din Washington D.C., una din cele mai prestigioase institute ştiinţifice din lume, constată încă o dată, că lumea a intrat deja pe panta degradării ecologice ireversibile.
Matt Savinar în „Viaţa după trahul petrolier” afirmă: „CIVILIZAŢIA, aşa cum o cunoaştem azi, este aproape de sfârşit”. Nu, nu este proclamaţia vreunei secte care se bazează pe profeţiile apocaliptice din Biblie sau a vreunei «teorii a conspiraţiei». Este concluzia ştiinţifică la care au ajuns cei mai respectaţi (şi mai bine plătiţi) geologi, fizicieni şi investitori în domeniul bancar din lume. Este concluzia unor oameni raţionali, profesionişti care sunt absolut îngroziţi de fenomenul global numit „Vârful Petrolului” — (implicând epuizarea galopantă a rezervelor şi prăbuşirea economiei mondiale).
În înfruntarea acestor scadenţe dramatice, noi, creştinii, avem şansa, harul, fericirea de a trăi plini de speranţă şi cu credinţă întru iubirea Domnului.
În acest context merită a face cunoscută viziunea profetică a Sfântului Don Giovanni Bosco (1815—1888 / Italia, preot şi pedagog de excepţie, fondator al Ordinului Salesienilor), viziune binecunoscută în lumea catolică şi, evident, de către cel care a deschis „Anul Euharistic”, — regretatul Sfânt Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.
Spre sfârşitui lunii mai 1862, Don Bosco a avut un vis plin de semnificaţii, în care el se afla în mijlocul unei mări pe o stâncă pustie: „Vasta întindere de apă este acoperită de o formidabilă flotă de nave, în formație de luptă, având prora în formă de cioc ascuţit, capabile să străpungă orice apărare. Toate sunt înarmate din plin cu tunuri, bombe incendiare şi cu arme de foc de toate felurile — chiar şi cărţi — şi se îndreaptă către o măreaţă navă, mai puternică decât toate celelalte. Pe măsură ce navele se apropie de ea, încearcă să o ciocnească, să-i dea foc, pe cât posibil să o mutileze. Această măreată navă este protejată de către o altă flotă însoţitoare pe când vânturile şi valurile sunt de partea vrăjmaşului. Din mijlocul acestei mări nesfârşite ţâşnesc spre cer două coloane solide, la mică distanţă una de alta: pe una se află o statuie a Fecioarei Neprihănite, la picioarele căreia se află o inscripţie cu litere mari: AJUTORUL CREŞTINILOR; cealaltă, mult mai înaltă şi mai solidă, are pe ea o imensă Ostie (Sfântă Euharistie/Împărtăşanie) care are dedesubt inscripţia: MÂNTUIREA CREDINCIOŞILOR. Comandantul navei-amiral, Suveranul Pontif (Papa) văzând furia vrăjmaşului şi navele sale însoţitoare în mare dificultate, îşi convoacă toţi căpitanii la o adunare. Însă în timp ce ei discută strategia de luptă, se dezlănţuie o mare furtună şi ei trebuie să se întoarcă pe navele lor. Când se linişteşte furtuna, Papa îşi convoacă din nou căpitanii, nava-amiral continuându-şi cursa. Însă furtuna se declanşează din nou. Stând la cârma navei, Papa face eforturi imense ca să-și conducă nava printre cele două coloane din vârful cărora atârnă, prinse de lanţuri, o mulţime de ancore şi de cârlige puternice. Întreaga flotă inamică împresoară nava-amiral ca să o prindă şi să o scufunde. O bombardează cu tot ce au: cărţi şi pamflete, bombe incendiare, tunuri. Bătălia se încinge şi mai mult, dar fără rezultat, căci nava-amiral, hărţuită tot timpul, îşi continuă cursa nevătămată şi neintimidată. Din când în când, o ciocnire formidabilă îi găureşte carcasa, dar, imediat, o adiere dinspre cele două coloane lipeşte pe loc spărtura. Între timp, tunurile inamice explodează, navele se fac ţăndări şi se scufundă. Mânat de o furie oarbă, vrăjmaşul trece la luptă corp la corp, cu blesteme şi blasfemii. Brusc Papa cade grav rănit. Este ajutat imediat, însă, doborât a doua oară, moare. Un strigăt de victorie izbucneşte din partea vrăjmaşului şi o mare euforie cuprinde navele lor. Dar imediat după moartea Papei, un altul îi ia locul. Căpitanii navelor însoţitoare l-au ales atât de repede, încât vestea morţii Papei coincide cu cea a alegerii succesorului său. Orgoliul vrăjmaşului slăbeşte. Doborând orice opoziţie, noul Papă îşi conduce nava în siguranţă printre cele două coloane şi o ancorează de ele; mai întâi de cea pe care se află Euharistia, şi apoi de cealaltă, pe care se află statuia Fecioarei. În acest moment se petrece neaşteptatul. Flota inamică intră în panică și se dispersează, lovindu-se unii de alţii. Câteva nave însoţitoare, care luptaseră alături de nava lor amiral sunt primele care se leagă de cele două coloane. Multe altele, care, pline de teamă, se ţinuseră departe de luptă, stau nemişcate, aşteptând cu precauţie până ce epavele flotei inamice dispar în valuri. Apoi, se îndreaptă şi ele spre cele două coloane, se leagă de cârligele ce atârnă şi plutesc în siguranţă şi linişte alături de nava amiral. O pace atotcuprinzătoare se revarsă acum peste mare”.
Don Bosco, menţionând, între altele, că navele inamice mai simbolizau şi persecuţiile, a mai adăugat: „Biserica se va confrunta cu mari încercări. Ceea ce noi am suferit până acum este aproape nimic, faţă de ceea ce urmează să se întâmple. Duşmanii Bisericii sunt simbolizaţi de navele care fac tot posibilul să scufunde nava-amiral. Într-un ceas atât de greu, numai două lucruri ne pot salva: devoţiunea faţă de Maria şi Împărtăşania frecventă. Noi să ne străduim cât mai mult, ca să folosim aceste două mijloace şi să-i facem şi pe alţii să le folosească pretutindeni."
