„Ce să fac în viață?” este o întrebare care, mai ales după standardele de azi, denotă deja o anumită maturitate. „Ce vrea Dumnezeu de la mine?” este o interogație care semnifică un pas în plus. Problema apare atunci când ea este însoțită de frământare interioară și/sau de circumstanțe exterioare care par că prelungesc acest discernământ și după încheierea formării din seminar. Interogația poate fi, în final, eliberatoare – mai ales pentru că în „ecuație” există Dumnezeu. Dar, din altă perspectivă, poate deveni pentru anumite persoane o sursă de stres: „Ce fac dacă aleg greșit? Voi fi nefericit? Mă va părăsi Dumnezeu?”
Să vedem împreună câteva reguli pentru discernământ, decantate de-a lungul istoriei spiritualității, dar exprimate cu multă claritate de Sfântul Ignațiu de Loyola.
Principiile generale sunt acestea: 1. Nu lua decizii în momente de dezolare, adică atunci când ești mânios, anxios, trist. Orice mișcare interioară negativă întunecă rațiunea și tinde să îl facă pe om „surd” în fața inspirațiilor Spiritului Sfânt. Deciziile se iau cu seninătate, în pace interioară și de regulă după ce Dumnezeu și-a dezvăluit voința în timp, tot mai clar, până la punctul în care nu mai există dubii. 2. Orice gând, decizie sau faptă care duce la creșterea în virtuțile teologale este de la Dumnezeu. O proiecție a minții, un act al voinței sau o faptă concretă care îl aduc pe om mai aproape de Dumnezeu, eliberându-l treptat de lanțurile păcatului, arată că acea cale este de la Domnul.
De fapt, marca prezenței Spiritului Sfânt este alcătuită din acea combinație inefabilă de iubire, bucurie și pace. Cu atât mai mult un gând despre ce voi face pentru tot restul vieții, odată ce este clar că, pe parcursul unui timp îndelungat, produce constant în suflet același tip de trăire, are toate caracteristicile unei chemări autentice a lui Dumnezeu. Bucuria ce persistă în timp ne poate indica ceva autentic.
Există și niște nuanțe. Astfel, pentru omul care trăiește în păcat, spiritul bun aduce dezolare, senzație de gol interior – Dumnezeu încearcă să trimită „săgețile” sale pentru a-i atrage atenția omului, pentru a-l întoarce de pe calea pierzaniei. Cel rău, în schimb, aduce „consolare”, o falsă senzație de liniște, de mulțumire pe căile păcatului, tocmai pentru a-l ține tot acolo. Situația se inversează atunci când cineva îl urmează pe Dumnezeu: cel rău aduce dezolare – depresie, ariditate spirituală, neliniște, regrete – pentru a crea confuzie și îndoială în legătură cu calea bună. Dar Spiritul Sfânt aduce consolări – acele experiențe religioase cu forme diferite de la om la om, dar având în comun pacea, bucuria, creșterea în virtuți.
Ce se poate desprinde de aici este că discernământul vocației și al stării de viață nu poate avea loc câtă vreme persoana nu a trecut printr-o convertire, o schimbare a minții. Fundamentală este calea mântuirii. Acolo e prima și cea mai importantă opțiune: cea pentru Împărăție. Abia după aceea, după ce mintea se va fi orientat dinspre întuneric spre lumină, se poate lua în calcul acel cum: Cum voi ajunge în Împărăție? Ca preot? Preot căsătorit sau celib? Ca laic? În ce domeniu profesional?
Există alegeri și alegeri. Uneori, chemarea este puternică și inconfundabilă. Nu trebuie exclus un scenariu ca în cazul Sfântului Pavel sau al Sfântului Matei – chemați într-o clipită de Domnul. Alteori, probabil de cele mai multe ori, claritatea se obține după un proces mai îndelungat. Atunci este cazul ca toate alternativele să fie puse în fața lui Dumnezeu, printr-o rugăciune constantă. E bine atunci să fim încrezători că Spiritul Sfânt va vorbi cândva, cumva: în timp, discret sau într-un moment anume, printr-o trăire copleșitoare. În orice caz, El alege momentul, iar acest moment e posibil să nu survină chiar în momentul rugăciunii. Constanța în dialogul cu Domnul și încrederea că, în final, totul se va clarifica sunt fundamentale!
Există și varianta în care o claritate 100% nu va veni niciodată. Unii sfătuiesc chiar o abordare analitică: scriu pe o foaie variantele, cu avantaje și dezavantaje pentru fiecare dintre acestea, mă rog, cântăresc cu o rațiune cât mai liberă, iau decizia care îmi pare cea mai potrivită și o încredințez Domnului: „Acum oferă-mi Tu ceea ce îmi trebuie: fie harul de a persevera în această opțiune, fie ceva care să îmi arate inconfundabil că nu e pentru mine”. Și dacă nu se întâmplă nimic „spectaculos” care să mă întoarcă din drum, aleg. Și voi ști că, atâta vreme cât cadrul general al poruncilor lui Dumnezeu este respectat și totul are loc în registrul chemărilor binecuvântate de Biserică, totul va fi bine. Dumnezeu îmi va da harurile necesare pentru a rămâne în acea cale.
Important, una peste alta, este să alegi o cale a sfințeniei și a slujirii, nu să rămâi blocat într-un nesfârșit discernământ pentru că nu ai încă o perfectă claritate. Aceasta din urmă este rară. Înclini 55% spre căsătorie și 45% spre celibat? Vrei de ani de zile să fii preot dar ți-e teamă că nu știi să cânți sau să vorbești în public? Vrei să fii celib dar îți e teamă că o parte din motivația ta are de-a face cu comoditatea și micile bucurii ale solitudinii? Nu e nimic, acesta e însuși misterul uman. Suntem ființe complexe, cu amestecuri de motivații. De aceea mergem în această viață „prin credință”. Vezi unde se înclină balanța, chiar și cu puțin; vezi ce îți oferă o bucurie calmă și sfântă de ani de zile. Vezi chiar ce te încântă, ce te face să râzi la nivel interior! Și apoi alege!
Căci aceasta e adevărata noblețe a ființei umane: într-o opțiune fundamentală de a sluji pe Dumnezeu și aproapele nostru. „Non-alegerea” nu ne împlinește cu adevărat. Cum va fi, ce va fi – doar El știe. Și știm că, indiferent de ce se va întâmpla cu noi după aceea, El ne va primi ca un Tată care va ști să culeagă ce a fost bun și sfânt în intenția noastră.
Pr. Alin VARA
Vicerector
