,,Îngerul le-a spus: Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul:
astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Hristos Domnul.
Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2, 10- 12)
În fiecare an urmărim cu foarte mare atenție relatarea Sfântului Evanghelist Luca despre Nașterea Domnului nostru Isus Hristos. Atmosfera și intimitatea evenimentului ne copleșesc profund, făcându-ne să ne simțim cu ușurință transpuși în lumea păstorilor și a îngerilor și să continuăm să sperăm că miracolul care duce la Adevăr poate să devină realitate și în viața noastră.
Sfântul Augustin spunea: ,,Vrei să înțelegi sublimitatea lui Dumnezeu? Înțelege mai întâi umilința lui Dumnezeu. Fă bine și umilește-te pentru binele tău, căci Dumnezeu s-a umilit nu pentru sine, ci pentru tine. Înțelege, așadar, umilința lui Hristos, învață să fii umil și nu te mândri.” Simplitatea ieslei în care s-a născut Isus devine un mod de exprimare a unei lumi reale, în care neajunsurile și răutățile de tot felul își găsesc ușor un lăcaș permanent, chiar și în imediata noastră apropiere.
În anul 423 începea să prindă contur, pentru prima dată, scena Nașterii Domnului, în interiorul prestigioasei Bazilici Santa Maria Maggiore, situată în inima Romei. Această scenă deosebită a fost sărbătorită prin construcția unei capele speciale, care a fost înălțată pentru a adăposti acest loc sacru al Nașterii. Sub îndrumarea dedicată a Papei Sixt al III-lea, construcția acestei capele a devenit un act devoțional profund, căci Papa își dorea cu ardoare să creeze în Roma un sanctuar în care să poată aduce în rugăciune peisajul binecuvântat al Betleemului. Acest demers a avut un scop clar: recrearea cu fidelitate a momentului unic al Nașterii lui Isus, oferind credincioșilor posibilitatea de a experimenta chiar în inima Romei spiritualitatea și emoțiile aduse de acest eveniment sacru.
Povestea Sfântului Francisc de Assisi datează dintr-o seară de Crăciun, care a avut loc cu mai bine de opt secole în urmă, într-un mic oraș numit Greccio. Sfântul Francisc de Assisi a îmbrățișat o idee îndrăzneață, pentru că dorea să aducă mai aproape de oameni minunea Nașterii Domnului. Inspirat de simplitatea și liniștea peisajului, ce îi amintea de Betleem, Francisc a decis să aducă atmosfera minunată a primului Crăciun în mijlocul oamenilor. A ales cu grijă un loc special dintr-o peșteră de lângă oraș, iar apoi a început să pună în aplicare un plan simplu, dar profund. Cu ajutorul unui bou și al unui măgar, împrumutat de un fermier local, a creat o scenă autentică, o iesle. Altarul improvizat, care a fost amenajat într-o nișă din stâncă, a devenit locul unde speranța Nașterii a început să prindă contur. În acea noapte strălucitoare, Francisc, un om plin de dragoste și evlavie, a îmbrățișat cu afecțiune o statuie cu Isus, onorând misterul Nașterii cu o adâncă reverență.
Papa Benedict al XVI-lea, în omilia sa din Liturghia de la miezul nopții din anul 2006, a predicat: ,,Semnul lui Dumnezeu este simplitatea. Semnul lui Dumnezeu este pruncul. Semnul lui Dumnezeu este că El se face mic pentru noi. Așa domnește El. El nu vine cu putere și splendoare exterioară. El vine ca un copil – fără apărare, având nevoie de ajutorul nostru. El nu vrea să ne copleșească cu puterea Sa. El ne îndepărtează frica de măreția Sa. El ne cere dragostea. Așa, El Se face pe Sine un copil. El nu vrea altceva de la noi decât iubirea noastră, prin care învățăm spontan să intrăm în sentimentele, gândurile și voința Lui. Învățăm să trăim cu El și să practicăm cu El acea smerenie a renunțării care aparține însăși esenței iubirii. Dumnezeu S-a făcut pe Sine mic, astfel încât să-L putem înțelege, să-l primim și să-L iubim.”
Dacă ne-am simplifica viețile și am deveni ca niște copii mici, atunci și noi am putea ține Pruncul Isus în inimile noastre în fiecare Crăciun. Este o amintire vizibilă a acelei nopți în care s-a născut Mântuitorul nostru. Vedem micul Prunc din Betleem, care a venit să ne salveze de păcat. Mai mult decât atât, nu trebuie să uităm că lemnul ieslei care L-a ținut atât de sigur va fi într-o zi înlocuit de lemnul crucii. Brațele sale întinse pentru a-și îmbrățișa propria Mamă, pe Sfântul Iosif, pe păstori și magi, erau aceleași brațe care vor fi întinse pe cruce pentru a îmbrățișa pe oricine caută iertare și o viață nouă.
La un an după evenimentul oficializat de către Sfântul Francisc, la 14 Septembrie 1224, de sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfântul Francisc a primit stigmatele, primul sfânt cunoscut pentru acest privilegiu. Cel care l-a ținut pe pruncul Isus cu o dragoste atât de tandră i-a purtat și rănile.
Papa Francisc ne invită să recreem acasă această iesle, care este o Evanghelie vie pentru că ,,duce Evanghelia acolo unde trăim: în casă, la școală, la locul de muncă și de întâlnire, în spitale, în penitenciare și în piețe. Și acolo unde trăim, ne amintește de un lucru esențial: Dumnezeu nu a rămas invizibil în cer, ci a venit pe pământ, s-a făcut om, s-a făcut copil.’’ A face ieslea înseamnă a-l redescoperi pe Dumnezeul real, concret, viu și palpitant. Dumnezeu nu este un stăpân distant sau un judecător detașat, ci iubire smerită, care a coborât până la noi.
Începând cu solemnitatea acestui Crăciun, să ne deschidem inimile cu același devotament și aceeași căldură pe care Sfântul Francisc de Assisi le-a oferit Pruncului din iesle. Să primim cu bucurie lumina divină în sufletele noastre și să împărtășim iubirea și bunătatea cu cei din jur. Un Crăciun binecuvântat, în care să simțim prezența lui Isus în fiecare gest de generozitate și în fiecare răsărit de stea!
Andrei ALEXA
