Într-o epocă în care inteligența artificială nu mai este doar o unealtă, ci începe să influențeze profund modul în care gândim, relaționăm și ne înțelegem pe noi înșine, reflecția asupra limitelor și implicațiilor ei devine esențială. Această a doua parte a jurnalului de conferință, inspirată de ideile cu care am rămas în urma evenimentului Imago Dei 2.0. AI Inflection Point, continuă explorarea temelor deschise anterior, aprofundând întrebările legate de om, tehnologie și sensul existenței în contextul contemporan.
Conferința III: Natan Mladin - Inteligența Artificială: între unealtă și idolatrie
* este Senior Researcher în etica tehnologiei la Theos think tank în Londra, Asociat al UK Commission for AI, Faith & Civil Society din Marea Britanie și co-fondator Faithbase. Cercetarea lui e în prezent concentrată pe fundamentele filozofice, matricea ideologică și impactul social al sistemelor AI.
La începuturile dezvoltării tehnologice, interacțiunea cu computerul era în mare parte unilaterală. Utilizatorul introducea date sau comenzi, iar mașina executa operațiile fără a avea capacitatea de a purta un dialog real. Astăzi, situația s-a schimbat radical. Computerul poate răspunde, poate formula idei și poate întreține o conversație cu utilizatorul. Se schimbă în mod semnificativ modul în care omul percepe tehnologia și relația sa cu aceasta.
În acest context, Natan Mladin propune o definiție de lucru a inteligenței artificiale. Aceasta poate fi înțeleasă ca un „artefact complex, dinamic și interactiv, care demonstrează și amplifică anumite dimensiuni ale inteligenței umane pe baza unor modele instruite pe volume colosale de text și conținut media”. Este important de subliniat faptul că AI-ul nu este o ființă vie, nu este conștient și nu posedă un scop intrinsec (telos). Cu toate acestea, dezvoltarea sa rapidă ridică întrebarea dacă nu cumva omul ajunge, într-un anumit sens, să își construiască propriul „dumnezeu”.
Într-adevăr, există riscul ca această evoluție să conducă spre o formă de idolatrie. Idolul este, în esență, un „artefact” realizat de om, căruia i se atribuie puteri pe care nu le are în mod real. Sfânta Scriptură ne avertizează în mod explicit asupra acestui pericol: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut şi toţi cei care se încred în ei” (Ps 115,8). În trecut, omul atribuia suflare de viață și puteri cosmice unor idoli din lemn sau piatră, imaginându-și că aceștia pot dialoga cu el. Astăzi, există riscul ca o dinamică similară să se repete în raport cu inteligența artificială.
Idolatria nu se manifestă doar la nivelul marilor structuri culturale, ci și la nivelul experienței cotidiene. Ea poate apărea atunci când omul începe să se raporteze la inteligența artificială mai mult decât la semenii săi. De exemplu, atunci când avem întrebări sau nelămuriri, preferăm uneori să apelăm imediat la AI, în loc să dialogăm cu alte persoane (exemplu: să întrebăm AI-ul cu privire la ce să purtăm astăzi). În acest fel, există riscul ca tehnologia să fie percepută ca un „cineva” care știe totul, ceea ce poate favoriza o formă subtilă de înstrăinare între oameni.
În același timp, există și o dimensiune spirituală mai profundă a acestei probleme. Dorința fundamentală a omului este dorința de „mai mult”. În termenii lui Augustin, sufletul omenesc rămâne neliniștit până când se va odihni în Dumnezeu. Inteligența artificială poate oferi răspunsuri rapide și accesibile, satisfăcând într-o anumită măsură această dorință de cunoaștere și plenitudine. Totuși, tocmai pentru că aceste răspunsuri sunt, în ultimă instanță, forme fără fond existențial, ele pot deveni, în anumite condiții, un instrument prin care răul se insinuează în experiența umană.
În fața acestor provocări, întrebarea decisivă rămâne: cum ne raportăm la inteligența artificială? Ne ajută sau ne domină? Răspunsul nu poate fi decât unul bazat pe discernământ. În acest sens, Natan Mladin sugerează redescoperirea unei forme de asceză – înțeleasă în sensul originar al termenului grec askesis, adică antrenare sau exercițiu liber asumat. Practic, aceasta poate însemna alegerea deliberată a unor căi mai lente și mai umane: să telefonezi unui prieten în loc să cauți imediat un răspuns într-un chatbot, să citești o carte în întregime înainte de a apela la un rezumat generat de AI sau să petreci, din când în când, o zi întreagă fără tehnologie.
În cele din urmă, Natan Mladin atrage atenția asupra unei întrebări delicate. Dacă omul poate ghida și chiar manipula inteligența artificială în anumite direcții, atunci nu este posibil ca și acele „puteri nevăzute” despre care vorbește tradiția biblică să se folosească de astfel de instrumente pentru a amplifica răul? Chiar dacă răspunsul la această întrebare rămâne deschis, ea invită la o reflecție serioasă asupra responsabilității spirituale pe care omul o are în raport cu tehnologiile pe care le creează.
Conferința IV: Silviu Man - Trupuri AI-evea cu mințile AI-urea: despre deztruparea omului prin tehnologia modernă
* este licențiat în Drept (Universitatea din București) și deține un master în Antropologie (SNSPA), dar, în ciuda diplomelor, a activat vreme de mai bine de un deceniu ca actor independent de teatru și performance non-verbal la Compania9 din București. Este interesat de filosofia tehnologiei, ecologie media, antropologie corporală și agricultură sustenabilă – domenii din care a tradus sporadic articole și eseuri pentru diverse publicații culturale și platforme online.
Silviu Man își începe prezentarea prin a oferi un exemplu care să ne ajute să înțelegem mai bine diferența dintre realitatea virtuală și realitatea fizică. El face referire la celebra pictură a lui René Magritte, La Trahison des images („Trădarea imaginilor”). În tablou este reprezentată o pipă, iar dedesubt apare inscripția: Ceci n’est pas une pipe („Aceasta nu este o pipă”). Mesajul este sugestiv: imaginea reprezintă o pipă, dar nu este o pipă reală, deoarece nu poți fuma din ea. Exemplul evidențiază faptul că reprezentarea nu coincide cu realitatea însăși.
Pornind de aici, vorbitorul subliniază că, în realitatea materială, omul utilizează obiecte, „artefacte” și instrumente care nu sunt doar lucruri utile, ci și purtătoare de semnificație. Prin actul de a crea obiecte, oamenii au experimentat încă din vechime o anumită putere creatoare, motiv pentru care unele civilizații arhaice considerau că, într-un anumit sens, îl imită pe demiurg. În acest context, unealta era profund legată de om, fiind percepută ca o extensie a trupului său.
Această legătură dintre trup și unealtă era evidentă în multe dintre civilizațiile vechi. În perspectiva creștină, trupului i se acordă de asemenea o importanță deosebită, fiind înțeles adesea ca instrument al sufletului și ca parte constitutivă a persoanei umane. Totuși, odată cu evoluția istorică și culturală a Occidentului, s-a produs o schimbare de paradigmă. Treptat, trupul a început să fie separat de identitatea profundă a persoanei. Astfel, limbajul contemporan reflectă această distanțare: spunem tot mai frecvent „am un corp”, în loc de „sunt un corp”.
Această separare s-a accentuat în epoca modernă și, mai ales, în secolul al XX-lea, când corpul a început să fie interpretat prin intermediul numerelor și al măsurătorilor: greutate, înălțime, performanță, cantitate. Numărul devine astfel o formă de putere imaterială care organizează și controlează realitatea. În acest proces, omul riscă să fie redus la date cuantificabile, ceea ce conduce treptat la o anumită imaterializare a experienței umane.
Consecința acestei evoluții este ceea ce Silviu Man numește procesul de „deztrupare”: o stare în care omul nu mai este pe deplin prezent în propriul său corp. În acest context, nu doar trupul este marginalizat, ci și mintea riscă să fie externalizată prin intermediul tehnologiilor digitale și al inteligenței artificiale. Trupul ajunge astfel să fie perceput ca un simplu „balast biologic”, în timp ce dimensiunile virtuale capătă o importanță tot mai mare.
În paralel cu acest proces de deztrupare a omului se produce, paradoxal, o formă de „întrupare” a tehnologiei, care începe să ocupe un loc tot mai central în experiența cotidiană. În fața acestei situații, Silviu Man propune o soluție de ordin teologic și antropologic. El amintește că, în tradiția creștină, omul este chemat la îndumnezeire în integralitatea sa – trup și suflet – idee exprimată clar în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Tocmai această viziune poate salva o înțelegere autentică a persoanei umane.
În mod concret, autorul sugerează necesitatea de a găsi „ancore într-un ocean digital”. Una dintre aceste ancore poate fi legătura cu un loc real, fizic, care ne aparține și în care alegem să limităm prezența tehnologiei. Astfel de spații pot deveni locuri de regăsire a propriei corporalități și de reconectare cu realitatea concretă a vieții.
Dragoș TOMESCU
Anul II
