Home / Spiritualitate / Despre direcţia spirituală III- „Părinte, spune-mi un cuvânt” - Pr. Cristian Sabău

Traducerea textului acestei conferinţe a fost prezentată studenţilor seminarişti în cadrul după-amiezii de spiritualitate de miercuri. Ideile expuse îi aparţin părintelui Giuseppe Toffanello, profesor de Teologie spirituală şi părinte spiritual în cadrul comunităţii propedeutice a Seminarului Major din Padova. Traducerea a fost realizată de către pr. Cristian Sabău după un text distribuit seminariştilor padovani (continuare din numărul precedent).

 

Îndatoririle fiului spiritual

 

a) Cum anume să îţi cauţi un părinte spiritual?

În general, sarcina căutării unui spiritual îi revine cui are nevoie de un astfel de ajutor. Iniţiativa personală a individului este cea care îl face să fie activ, care îl implică: dacă sunt eu cel care decid să mă las ajutat de către acel duhovnic anume, înseamnă că îmi asum responsabilitatea faţă de persoana mea. Tradiţia nu sfătuieşte ca ’bătrânii’ să îşi caute ei înşişi fii spirituali: eventual poate exista cazul în care anumite instituţii religioase fac să fie obligatorie frecventarea unui părinte spiritual determinat pentru o comunitate în formare.

Cum anume să faci această alegere? Pe baza gusturilor, a simpatiilor, a înclinărilor afective, a sintoniei intelectuale? Este o alegere delicată, şi vorbim deja de un prim discernământ, care trebuie făcut cu atenţie. Tradiţia recomandă să ne rugăm îndelung, pentru ca Spiritul să lumineze inima şi să ne dea să întâlnim şi să recunoaştem persoana potrivită. Pe lângă a te ruga cu această intenţie, părinţii din vechime propuneau sfătuirea cu alte persoane, cu persoane de încredere, cerând părerea unora care deţin o neîndoielnică înţelepciune spirituală. În fine, odată făcută prima alegere asupra unui duhovnic, trebuie să îl frecventezi puţin, pentru a verifica în rugăciune dacă este persoana potrivită: nu toţi directorii spirituali sunt potriviţi pentru toţi, în virtutea caracterelor, a limbajelor, a experienţelor diferite. Repet, verificarea va fi făcută într-un climat de rugăciune, invocându-L pe Spiritul Sfânt şi nu doar ascultând propriile reacţii emoţionale ori judecăţi teoretice.

Odată găsit un director spiritual este bine ca eu să rămân fidel lui, chiar dacă în anumite situaţii poate să mi se pară oportun să îl schimb. De-a lungul acestui articol, am semnalat deja numeroase aşteptări greşite faţă de părintele spiritual: dacă mi-ar veni să îl schimb doar pentru că persoana pe care am ales-o nu răspunde la una dintre aceste aşteptări, nu e bine să schimb persoana, ci mai degrabă, e mai bine să-mi redimensionez aşteptările, chiar abordând această problemă într-un colocviu de direcţie spirituală. La fel, este cazul să mă opresc dacă mă învârt prea mult în căutare.

 

b) Cum să comunic?

A doua îndatorire a celui care e condus este să îi comunice părintelui ceea ce gândeşte, ce trăieşte, ce simte. Dacă vrea ca direcţia spirituală să dea roade, dacă vrea ca directorul spiritual să interpreteze bine semnele din partea lui Dumnezeu, trebuie să comunice cu sinceritate. Călugării din vechime spuneau că e periculos a ascunde şarpele (adică gândurile, înclinările): dacă este veninos, acesta va ţâşni când te aştepţi mai puţin; deci este mai bine să îl aduci la lumină. Pot fi povestite toate gândurile, toate sentimentele care apar în interior, pentru că nu trebuie să ne fie ruşine de nimic: acestea devin ale noastre doar atunci când ajungem să le dorim, când le cultivăm, nu doar când acestea apar, atunci când ne chinuie sau când ne atrag. Când nu ştim dacă un gând este bun sau e periculos dar simţim o oarecare ruşine (continuă să ne înveţe maeştrii părinţi spirituali de odinioară), chiar atunci trebuie să vorbim. Printr-un limbaj viu şi dramatic, scriitorii din vechime afirmau că ruşinea este chiar o şiretenie sau viclenie a diavolilor: ei ne fac să trecem sub tăcere anumite gânduri pe care nu le cunoaştem chiar bine, iar astfel ele pot să circule în libertate, eventual chiar în mod secret, înăuntrul nostru şi să ne asalteze atunci când ne aşteptăm mai puţin. Dacă scoatem la iveală totuşi anumite gânduri ori sentimente, iar părintele ne avertizează că provin din partea diavolului, atunci devenim mai vigilenţi, şi recunoaştem capcana din zbor.

Dacă darul de a discerne îi este dat părintelui spiritual, este important ca eu să învăţ să „povestesc” mai mult decât să interpretez. Astăzi suntem foarte obişnuiţi să interpretăm, să generalizăm, să emitem imediat sentinţe. Totuşi, când îi vorbesc duhovnicului, trebuie doar să cobor în concret, să descriu pur şi simplu, ca într-un film sau într-o povestire, nu ca într-o carte de poezii, de filozofie sau de teologie. Aduc nişte exemple: dacă îi spun părintelui spiritual că meditaţia nu este făcută pentru mine, înseamnă că discernământul l-am făcut deja eu; dacă spun că trăiesc o perioadă în care am parte de tăcerea lui Dumnezeu, înseamnă că am făcut deja o evaluare. În loc de toate acestea, să mă limitez să-i povestesc pur şi simplu ceea ce mi se întâmplă concret (întâmplări, gânduri, sentimente, etc); îi voi da astfel material concret şi spaţiu pentru a putea discerne. Dacă îmi imaginez că ştiu din start ce anume are loc înăuntrul meu sau în viaţa mea, iar părintelui spiritual mă limitez să îi prezint doar diagnosticul pus de mine, cerându-i doar să îmi dea medicamente concrete, atunci îmi pot fi mai de ajutor grupuri, asociaţii spirituale, cursuri comunitare, decât un părinte spiritual. Dacă totuşi sunt plin de stimuli, de instrumente spirituale, de medicamente care mi se pare că nu dau rod, atunci probabil experienţele comunitare nu îmi sunt de ajuns şi am nevoie de un părinte spiritual care să-mi refacă diagnoza şi să mă ajute să mă folosesc mai bine de instrumentele pe care le am la dispoziţie.

Pentru a reuşi să rămân concret atunci când vorbesc, nu este nevoie să relatez detaliile în mod obsesiv, să fiu chiţibuşar în fiecare amănunt, în special atunci când îmi povestesc trecutul. Desigur, direcţia spirituală nu este locul potrivit pentru a discuta: când se folosesc prea multe cuvinte, ce anume rămâne? Însă trebuie să fiu franc, clar, explicit atunci când mi se pare că părintelui spiritual i-a scăpat ceva sau atunci când eu însumi nu înţeleg ceva.                   

(sfârşit)

 

Pr. Cristian SABĂU

Asistent spiritual