Home / Spiritualitate / „Părinte, spune-mi un cuvânt” Despre direcţia spirituală II

Traducerea textului acestei conferinţe a fost prezentată studenţilor seminarişti în cadrul după-amiezii de spiritualitate de miercuri, 26 octombrie 2016. Ideile expuse îi aparţin părintelui Giuseppe Toffanello, profesor de Teologie spirituală şi părinte spiritual în cadrul comunităţii propedeutice a Seminarului Major din Padova. Traducerea a fost realizată de către pr. Cristian Sabău după un text distribuit seminariştilor padovani. (continuare din numărul precedent)

 

Cine este părintele spiritual

Cine este aşadar acest părinte spiritual? Ce caracteristici anume trebuie să aibă bărbatul sau femeia pe care îl/o aleg pentru a parcurge împreună pe drumul bătut de mulţi duhovnici în trecut? Ce anume trebuie să caut în el? Ce anume nu trebuie să caut în el?

 

a) Un om care ştie să asculte

Pentru ca părintele spiritual să ajute la recunoaşterea voinţei lui Dzeu în viaţa unei persoane, pentru ca să o ajute să depăşească anumite piedici în a îndeplini această voinţă a lui Dzeu, pentru ca să îi sugereze –printre atâtea mijloace indicate de către tradiţie- pe acelea care sunt cele mai potrivite pentru caracterul şi istoria personală de viaţă, trebuie să-l cunoască pe Domnul, trebuie să cunoască viaţa şi trebuie să înţeleagă situaţia persoanei în cauză. Pentru aceasta, fie el preot sau nu, trebuie să fie un om capabil de a asculta mult,

- care ascultă mult Cuvântul Domnului, îndeosebi Noul Testament

- care ascultă mult viaţa concretă a perioadei pe care o trăim

- care să se ştie pune în pielea persoanelor, care ştie să trăiască de dinăuntru situaţiile lor, şi care, pe cât posibil, te ajută să te deschizi şi să comunici.

Totuşi, este bine să facem câteva precizări. Părintele spiritual trebuie să îl asculte cu umilinţă pe Domnul, rugându-se şi citind continuu Cuvântul lui Dzeu, însă nu trebuie neaparat să fie un ’sfânt’ ori un ’expert’. Este bine ca el să asculte cu atenţie viaţa concretă a vremurilor noastre, dar nu trebuie neaparat să fie o persoană ’implicată’ sau tot timpul ’informată’ pentru a fi în stare să înţeleagă.

Este necesar ca el să ştie să-l asculte cu răbdare şi îndelung pe cel care vine la el, fără să aibă impresia că a înţeles totul imediat, fără a eticheta oamenii în scheme teoretice (de natură psihologică sau morală). Pe de-o altă parte, nu merg la părintele spiritual pentru că am nevoie să fiu ascultat: el nu acoperă lipsurile de dialog din viaţa mea. Nu poate să substituie afecţiunea, înţelegerea, împărtăşirea prietenilor, a unui grup, a unui partener. Dacă nu reuşesc să construiesc prietenii, dacă nu sunt în măsură să mă inserez în viaţa unui grup, dacă nu sunt în stare să-mi găsesc iubirea vieţii, ori dacă nu reuşesc să cultiv relaţii sau îmi lipsesc capacităţile pentru a mă face ascultat de către alţii, pot să îmi doresc ca părintele spiritual să îmi fie prieten, eventual un prieten spiritual, precum Clara şi Francisc de Assisi, sau ca Francisc de Sales şi Ioana de Chantal, sau ca şi Adrianne von Speyr şi Hans Urs von Balthasar. Dar prietenia este ceva diferit faţă de direcţia spirituală, tot astfel precum viaţa comunitară într-o biserică sau un grup nu poate fi înlocuită de către relaţia privilegiată cu un părinte spiritual, nici măcar dacă acesta este un om al bisericii (un episcop sau un rector de seminar...). Eventual una dintre chestiunile pe care trebuie să le abordez în direcţia spirituală este tocmai aceasta: ce anume trebuie să fac pentru a-mi trăi într-un mod cât mai normal afectivitatea, dialogul, creşterea alături de cei de o seamă cu mine, în contextul dificultăţilor şi al încercărilor oamenilor şi ale tuturor celor care cred.

Părintele spiritual este un om care ascultă şi înţelege. „Înţelege”: acest cuvânt poate să fie echivoc. Când anume un alt om mă înţelege? Când îmi dă dreptate? Când încearcă aceleaşi sentimente pe care le am eu (mânie, dezamăgire, neputinţă, entuziasm...)? Este posibil ca cineva care îmi dă dreptate ori încearcă aceleaşi sentimente să mă înţeleagă, iar eu să mă simt înţeles când cineva o face: de altfel, mă simt singur, ciudat, diferit... atunci când cineva nu-mi împărtăşeşte gândurile sau sentimentele, însă mă simt mult mai încurajat atunci când le împărtăşeşte. Dar nu trebuie să mă aştept aşa ceva de la un părinte spiritual: în anumite cazuri, el îmi va arăta că a înţeles ceea ce mi se întâmplă (şi poate chiar va da un nume potrivit sentimentelor mele, iar eu mă voi recunoaşte în cuvintele sale), dar el nu este o cutie de rezonanţă. Din contră, dacă nu îmi dă dreptate sau arată sentimente diferite de ale mele, poate e tocmai datorită faptului că a înţeles foarte bine ceea ce i-am spus, însă nu împărtăşeşte.

 

b) Un om al discernământului

Adevăratul motiv pentru care un părinte spiritual trebuie să îl asculte pe Dzeu, istoria concretă şi persoana care vine să-i vorbească este acela de-a o ajuta pe aceasta să discearnă, adică să recunoască în propria-i viaţă calea lui Dzeu. În aspectele cele mai importante ale vieţii, calea lui Dzeu este foarte clară; El ne-a dezvăluit-o fără posibilitate de îndoială: nu trebuie să o urmăm undeva dincolo de mare sau pe înălţimile munţilor, nu a ascuns-o în mijlocul pustiului. Va fi greu de urmat, şi nici un părinte spiritual nu va putea să o aplaneze ori să o ascundă. Câte-o dată, se întâmplă totuşi ca semnele să fie destul de neclare, multe lucruri se împletesc, iar atunci părintele spiritual este unul care ştie să citească printre rânduri, ştie să adune laolaltă numeroase valori. Este darul ce i-a fost dat: prin încercările vieţii sale ori ale altora, prin intermediul studiului şi al experienţei, în ascultarea smerită a Bisericii şi a oamenilor, Spiritul Sfânt i-a dăruit „cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti şi a lucrurilor omeneşti”. Altora le-a făcut alte daruri, lui i le-a dat pe acesta. După ce am vorbit cu părintele meu spiritual, am înţeles ceva mai mult ce anume contruieşte Dzeu în viaţa mea, şi care sunt obstacolele pe care mi le pune în faţă Satana (din punct de vedere etimologic, literal, cuvântul „satana” înseamnă ’cel care pune piedici’), pentru a face să mă abat de la calea lui Cristos. Nu am înţeles doar pentru că vorbind, îmi dau seama mai bine de cum stau lucrurile şi le înţeleg mai bine, ci şi pentru că persoana cu care vorbesc îmi oferă lumină.

El îşi duce partea lui de responsabilitate, îşi însuşeşte greul meu, însă nu-mi poate substitui conştiinţa. În anumite momente deosebit de întunecate sau de nesigure, pot să ajung să-mi doresc ca cineva să facă alegeri în locul meu, să-mi doresc ca altcineva să îşi asume responsabilitatea pentru anumite alegeri care privesc viaţa mea: este atât de solicitant de dus greul anumitor decizii care nu ştiu încotro mă vor duce, încât aş vrea să însărcinez cu ele pe altcineva. „Directorul” spiritual se cheamă aşa doar pentru că recunoaşte şi indică direcţia, nu pentru că o impune, nu pentru că are reţete prefabricate. Acesta nu scuteşte pe nimeni de truda de a vedea el însuşi, de a înţelege el însuşi, de a alege el însuşi. Odinioară era mult mai simplu, multe acţiuni erau liniare, întrucât li se vedeau roadele îndată, şi astfel, multe legi puteau să fie mai clare; în ziua de astăzi, totul este mai complex şi, prin urmare, aş putea avea mare nevoie de un îndrumător spiritual care să se substituie legii, îndeosebi dacă sunt ceva mai anxios (=temător, şovăielnic). Mi-aş putea dori să am pe cineva care să-mi spună: fă aia, fă aialaltă. Cu toate acestea, părintele spiritual, ca un bun ’părinte’, se pregăteşte să dispară din viaţa mea, să moară, să mă lase singur cu mine însumi: el mă formează, mă învaţă pas cu pas să citesc în propria mea viaţă semnele lui Dzeu, precum şi greutăţile, ispitele. Când voi fi învăţat, mă va încredinţa Spiritului Sfânt, precum a făcut Isus, care a spus: este mai bine ca eu să mă duc, pentru că dacă nu, nu va veni Spiritul Sfânt la voi. Părintele Spiritual mă deschide pentru dialogul cu Spiritul Sfânt, după care va putea să continue să mă asculte şi să mă povăţuiască, dar asta pentru că devine un frate în credinţă şi nu pentru că rămâne părinte spiritual. De altfel, cei care trebuie să îmi rămână mereu aproape sunt fraţii în credinţă, păstorii, superiorii, grupurile mele şi nu părintele spiritual care, încetul cu încetul, se retrage.

Părintele spiritual ştie să descifreze viaţa celui pe care îl ascultă, dar nu pentru că ar fi un psiholog de profesie: el nu este psihologul gratuit pentru aceia care nu vor sau nu îşi permit să cheltuiască bani. Un psiholog ascultă oamenii pentru că vrea să îi ajute să se înţeleagă mai bine, să devină mai siguri pe realitatea lor umană şi să să se îmbunătăţească după cum îşi doresc; un părinte spiritual însă, ascultă pentru a-l ajuta pe om să înţeleagă planul Celuilalt asupra vieţii sale, să-I înţeleagă darurile concrete şi să se introducă cu bucurie în trăirea lor. Dacă spiritualul înţelege anumite mecanisme psihologice ale persoanelor, este pentru că se lasă ajutat –într-o oarecare măsură- şi de ceea ce psihologii au descoperit despre persoana umană şi mecanismele sale, dar nimic mai mult. Este adevărat că, din păcate, pentru multe persoane (îndeosebi nevoiaşe) terapiile psihologice nu sunt accesibile, însă direcţia spirituală este cu totul altceva.

Şi nu doar că părintele spiritual nu este un psiholog, ci nu este nici un antagonist (/rival) al unui eventual psihoterapeut. Un părinte spiritual nu poate să binecuvânteze anumite alegeri rele, nici măcar dacă îi motivez că mi-au fost propuse de către un terapeut. Dar dacă neutralizez intervenţiile psihologului contrapundându-i-l pe părintele spiritual în numele complexelor mele psihologice, directorul spiritual va continua să se roage pentru mine şi să ţină la mine, dar va face bine să nu mă mai conducă spiritual până când nu am rezolvat anumite noduri psihologice: nu este răutate ori o formă de pedeapsă, ci doar o formă de respectare şi delimitare clară a domeniilor şi a atribuţiilor.

Părintele spiritual mă înţelege în profunzime atât pe mine, cât şi ceea ce Dzeu lucrează în mine şi în jurul meu. Uneori poate să aibă darul de a-mi citi în inimă fără ca eu să îi vorbesc (cei din vechime numeau acest dar ’cardiodiagnoză’, adică cunoaşterea inimii). Însă este normal, e bine ca să vorbesc, e bine să nu pretind să fiu înţeles fără să vorbesc. El mă educă să vorbesc, îmi cere să vorbesc, chiar şi atunci când a înţeles deja: doar copiii mici au drept să fie înţeleşi chiar şi atunci când nu ştiu să se exprime, chiar şi atunci când nu au cuvinte la dispoziţie. Pentru părintele spiritual, eu sunt un fiu adult şi pot –încetul cu încetul- să învăţ să vorbesc, să mă fac cunoscut, precum toţi adulţii. Dacă el este un tată întru Spirit, are această misiune de-a mă face să cresc, şi nu de a mă face să regresez la primele luni de viaţă.

 

c) Un om al cuvântului

Tradiţia ne spune iarăşi că părintele spiritual este cel care spune un cuvânt. Titlul acestei conferinţe citează o expresie comună fiilor spirituali ai marilor monahi ai pustiei. Ei mergeau în vizită la un oarecare monah şi în cereau tocmai aceasta: Părinte, spune-mi un cuvânt. Iar părintele le încredinţa un cuvânt, în general un cuvânt din Biblie sau unul cu iz biblic; o frază scurtă de meditat, de păstrat în inimă.

Adevăratul părinte spiritual are darul cuvântului clar, precis, potrivit pentru acea persoană. Nu este de ajuns ca unul să vadă şi să înţeleagă, trebuie să ştie şi să transmită, să aducă la lumină ceea ce a văzut. Diadoh (Sf. Diadoh din Foticeea –Sfânt Părinte care a trăit în sec V; scrierile sale sunt cuprinse în Filocalie) afirmă că nu doar lipsa luminii te poate face să rămâi fără cuvinte, ci şi preaplinul acesteia: cel care este orbit de lumina pe care-o vede poate fi un mistic, dar nu un bun părinte spiritual, care ştie însă să filtreze ceea ce a văzut în cuvinte corespunzătoare, cuvintele potrivite pe care fiul le poate înţelege.

Părinţii din antichitate credeau atât de tare că respectivul cuvânt trebuia să fie adevărat şi limpede, încât răspundeau doar dacă erau întrebaţi iar, uneori, răspundeau doar după tăceri îndelungate făcute din aşteptare şi din rugăciune. Uneori nici măcar nu răspundeau, fie pentru că nu posedau acest cuvânt, fie pentru că ştiau că ar fi urmat să cadă în gol, întrucât nu ar fi fost trăit. În mod normal, bătrânul răspundea deîndată: din moment ce a fost întrebat, era desigur voinţa lui Dzeu ca el să răspundă, şi era un gest de mare caritate. Cuvântul trebuia să fie scurt, pentru a fi ţinut minte mai uşor. Cu siguranţă, acestea sunt valabile încă şi astăzi, chiar dacă azi nu mai este nevoie ca părintele spiritual să răspundă doar cu un singur cuvânt care să poată fi ţinut minte: pentru a se face înţeles cum trebuie, este bine să-şi dezvolte bine ideile şi poveţele.

Părintele spiritual este omul cuvântului clar şi incisiv, dar nu trebuie să fie neaparat un om care încântă, un om care te vrăjeşte prin cuvinte frumoase: chiar Noul Testament ne aminteşte că nu sunt cuvintele frumoase cele care ne transmit înţelepciunea lui Dzeu. Dacă îmi place mult cum vorbeşte părintele meu spiritual, însă eu nu mă schimb în mod semnificativ, e semn că ceva nu merge: probabil mă las doar legănat de cuvintele lui ori sunt orbit de siguranţa lui.

Părintele spiritual ştie să medieze Cuvântul lui Dzeu şi tradiţia Bisericii aici şi acum pentru mine, în această situaţie a vieţii mele. Totuşi, el nu este un expert în Sfânta Scriptură, nici un profesor de spiritualitate. Dacă cultiv dorinţa de a înţelege Biblia mai în profunzime, ori de a cunoaşte mai bine determinate căi ale spiritualităţii, e semn că nu tocmai de un părinte spiritual am nevoie: voi căuta grupuri, conferinţe, reviste, cărţi; voi frecventa cursuri (de teologie, de rugăciune, de spiritualitate....), voi participa la reculegeri spirituale. Părintele spiritual nu substituie mijloacele normale de formare şi de informare care există în biserică, nici măcar dacă aceste mijloace mi se par mai puţin interesante decât directorul meu spiritual: din contră, va fi tocmai îndatorirea direcţiei spirituale cea de-a mă ajuta să beneficiez de nutremânt semnificativ din izvoarele fireşti pentru oricare creştin. Directorul spiritual nu mă conduce spre sine însuşi, ci spre Cristos, spre Biserică, spre misiune.

(va urma)

 

Pr. Cristian SABĂU

Asistent spiritual