Home / Stiri

ŞTIRI

AFRICA – O ALTĂ LUME (IV) Alb – bogat, negru – sărac

Rasismul a existat și va exista pentru că oamenii nu au fost, nu sunt și nu vor fi niciodată mulțumiți cu ceea ce au și cu ceea ce sunt, mereu au încercat și vor încerca să fie autoritari și stăpâni peste cei slabi, peste cei care nu au mijloace de a riposta în fața acestei plăgi. Rasismul sau discriminarea, își are rădăcinile din cele mai vechi timpuri, mai bine zis de când oamenii au început să se subjuge unii pe alții, apărând clasa superioară, cea mijlocie și cea săracă. Mai mult decât atât, la acest fenomen bolnav, a ajutat și culoarea fizică a oamenilor. Uitându-ne în istorie, este evident că rasa albă a vrut dintotdeauna să fie superioară celei negre, ajungându-se până la a-i considera pe cei de altă culoare oameni de mâna a doua. Clasa bogată a avut mereu un plus în acest luptă inegală. Nu am înțeles niciodată rasismul cauzat de culoarea pielii. Nu am practicat niciodată acest „sport” și credeam că, datorită fenomenului numit globalizare, este pe cale de dispariție. Din păcate, persistă și face multe victime și în zilele noastre, mai ales sub forma lui modernă, numită exploatare.

Nu mi-am imaginat niciodată, înainte de a ajunge în Africa, că acea prăpastie pe care noi, așa-zișii albi, am săpat-o de-a lungul veacurilor, dăinuie și azi în mintea și sufletul celor de altă culoare; în mentalitatea lor este prezent și azi acel sentiment de inferioritate, acea concepție că pielea albă este pielea originală a omului, că omul alb este cel bogat și cel care dirijează această lume – într-o propoziție: omul alb este superior celorlalți. Degeaba încercam eu să le explic și să îi conving că pielea lor este doar o adaptare la clima caldă de acolo, că părul lor aspru ca sârma este așa din cauza soarelui puternic, că, chiar dacă avem culori diferite, suntem egali în demnitate și valoare în fața lui Dumnezeu – ei nu păreau convinși de acest adevăr și mă contraziceau spunând: „Eu dacă mă duc în Europa, nu devin alb! Tu dacă rămâi în Africa nu devii negru! Copiii noștri, când se nasc, sunt mai albi decât noi, deci pielea albă e cea originală!”. Din curiozitate, în următoarele zile am mers la așa-numitul Spital Catolic (două camere sărăcăcioase) cu dorința de a vedea un nou-născut și a verifica dacă este adevărat. Da, aveau dreptate: micuțul care stătea pe o pătură întinsă pe jos, alături de mama lui, era mai mult înspre culoarea albă decât neagră, urmând, desigur, șă-și accentueze culoarea tradițională cu timpul. Am stat și am analizat profund această întâmplare și mi-am dat seama că prăpastia diferenței de culoare, amplificată de dorința noastră de a le evidenția această superioritate teoretică prin multiplele cuceriri, sclavagism și exploatare continuă, va fi greu de depășit.

Cu toate acestea, nu m-am dat bătut și am încercat să mă raportez la ei cât mai natural, ca de la frate la frate și să le demonstrez că aceste diferențe nu există în realitate, fiind doar o creație sinistră a oamenilor, dornici întotdeauna de a avea putere asupra celuilalt. M-a frapat, în primele zile după sosirea mea acolo, dorința lor de a-mi atinge pielea, de a mă mângăia (pielea noastră este foarte fină – a lor este dură și aspră), de a-mi trece mâna prin părul moale și de a se juca cu el (a lor este foarte aspru), fiind nevoit uneori chiar să strig la ei deoarece ajungeau să se certe din cauză că nu se puteau delecta toți cu aceste „minuni albe” ale naturii. Îmi erau dragi și încercam să-mi ofer întregul meu corp și suflet numai pentru a-i vedea fericiți pentru câteva secunde. Când mă vedeau plimbându-mă pe străzi, copiii fugeau să mă prindă de mână, creându-se o adevărată competiție pentru a prinde măcar un deget, iar cei ce reușeau erau foarte mândri de ceea ce au realizat.

Mai țineți minte când, după anii ‛90, au apărut primele persoane de culoare în România și copiii noștri, văzându-le pe stradă, se speriau și începeau să plângă? Același fenomen se petrece și invers. În momentul când am luat în brațe un bebeluș care, până atunci râdea și era fericit în brațele mamei sale, a început instantaneu să plângă cu lacrimi de crocodil, ca și cum ar urma să fie răpit de omul alb. Și da, părinții își sperie copiii cu sosirea omului alb. Cu bucurie am realizat că această frică de omul alb persistă doar până la trei-patru ani, până în momentul când realizează că oamenii albi nu sunt chiar atât de periculoși. Plimbându-mă cu Anton, prietenul meu care fără știrea mea sosise în Coasta de Fildeș pentru a-mi face una dintre cele mai frumoase surprize, și încercând să-i prezint împrejurimile, am observat un copilandru jucându-se la marginea drumului în nisip, în timp ce mama lui îl tot striga. În momentul când mama lui ne-a văzut, a zis doar atât: „blofué” (în limba lor „omul alb”) și copilul a țâșnit cu o viteză incredibilă în casă. Am zâmbit dar, gândindu-mă mai profund, am realizat că nu este și nu ne va fi ușor să creăm niște punți, cât de cât solide, peste această groapă încă adâncă.

Nu vă imaginați ce înseamnă să fii alb când toți ceilalți sunt diferiți de tine: se uită toți la tine ca la o arătare miraculoasă, încercând să identifice scopul pentru care ești acolo, strigă după tine pe stradă („blofué” este primul cuvânt, din limba lor tradițională, pe care l-am învățat), te consideră bogat din start și nu ezită să-ți ceară anumite obiecte de care cred ei că ar avea nevoie. În momentul când mergeam prin piețele lor supraaglomerate, prețul produsului creștea instantaneu și vertiginos în fața mea; motivul e simplu: albii au bani mulți. Deși acolo orice produs se negociază și nici un vânzător nu este bucuros de vânzările făcute dacă mai întâi nu a negociat, când întâlnesc un client alb prețul de pornire este unul foarte mare și nu ezită să-ți spună în față, cu zâmbetul pe buze, ca să nu fii zgârcit din moment ce ai atât de mulți bani.

Ca să vă convingeți și mai mult de acest sentiment de respect și admirație pe care ei îl au față de rasa albă, vreau să vă dau un exemplu lingvistic. În limba lor tradițională, baoulé, atunci când își fac semnul crucii, spun: Sie, Ba, Wawè-Ufué be dumanu. Mo ye so! (Tată, Fiu, Spiritul Sfânt în numele lor. Amin! – topica fiind diferită de a noastră). La o analiză mai atentă a termenului „Wawè-Ufué” (Spiritul Sfânt) vom observa că, de fapt, „ufué” înseamnă „alb”. Da, în limbajul lor, Spiritul Sfânt este numit Spiritul Alb. Mă întrebam atunci: Oare pentru noi ce culoare are acest Spirit? Mai este oare El acel Spirit care prin lumina Sa ne face sufletul alb și ochii curați ca să nu mai vedem și să nu mai ținem cont de aceste diferențe pe care istoria le-a creat, sau devine din ce în ce mai gri și din această cauză devenim tot mai indiferenți și orbi la bogăția sufletului uman indiferent de culoarea pielii?

În limbaj cromatic, albul, negrul şi griurile obţinute din amestecul acestora sunt numite nonculori pentru că sunt variații ale intensității spectrului complet de lumină (albă), pe cînd culorile și nuanțele sunt o variație a lungimii de undă a luminii. Oare nu provenim toți din aceeași Lumină Albă care ne-a dat viață și demnitate tuturor? Oare barierele și prăpastiile existente astăzi nu sunt doar o creație a omului decăzut moral și spiritual care încearcă să se considere superior celuilalt, uitând că provenim din aceeași sursă? Oare cât timp vom mai întrista inima Creatorului prin aceste lupte ideologice acerbe între alb și negru?

Fr. Florin BODE

Vicerector

 

Galerie media (10)

2017-11-06