ŞTIRI

 „Venim în brațele oamenilor;

ne ducem în brațele oamenilor.”

         (Proverb african)

Ființa umană a fost întotdeauna preocupată de problema vieții și a morții, indiferent dacă aceasta a fost abordată de omul simplu, strâns legat de natură și influențat de numeroase superstiții, sau de omul de știință, filozof sau scriitor. Printre izvoarele filozofiei se numără și aceste întrebări existențiale pe care orice om și le pune, mai devreme sau mai târziu: „Care este sensul vieții?”, „De ce trebuie să murim?”, „Ce se întâmplă după moarte?” sau „De unde vine moartea?”. Concepția despre moarte este foarte importantă în viața fiecăruia dintre noi, deoarece determină modul în care vom trăi această viață și cum ne vom îndrepta spre inevitabilul sfârșit.

Din perspectivă africană, moartea este o tranziție naturală dinspre lumea vizibilă spre lumea invizibilă; spiritul, esența persoanei, nu este distrus o dată cu moartea fizică, ci se mută pentru a trăi într-o lume paralelă. Astfel, între lumea vizibilă și cea invizibilă, există o legătură spirituală foarte puternică. Pentru noi, euro-americanii, viața este văzută ca o înșiruire de etape: începe la concepere și se termină cu moartea. Așadar, moartea este cea care marchează sfârșitul vieții. Literal, în momentul când moare, persoana încetează să mai existe. În mod contrar, concepția africană vede moartea ca o etapă integrată, care continuă existența persoanei. Oamenii nu încetează să existe o dată cu moartea fizică ci trec în lumea spirituală pentru a trăi în comunitatea „morților vii”.

Totuși, în concepția lor, moartea nu sosește niciodată din senin. Este trimisă de Dumnezeu sau de către un vraci (șaman). Boala nu este văzută ca un fapt natural ci ca o pedeapsă care provine ca urmare a acțiunii altcuiva. Pentru africani, moartea este separarea dintre suflet și trup. Viața de apoi este privită ca o prelungire a vieții prezente. Un prunc care moare, n-a realizat nimic important în lumea acesta și va avea o viață de apoi neînsemnată, pe lumea cealaltă. Un sclav va fi sclav și pe lumea cealaltă. În schimb, oamenii liberi, mai cu seamă liderii, vor avea o mare putere și pe lumea cealaltă. După caracterul moral pe care l-au avut pe acest tărâm, vor fi binefăcători sau răufăcători, iar în cazul din urmă, cei vii vor avea motive să se teamă. Copiii și sclavii sunt îngropați fără mare ceremonie și uneori chiar în ziua în care au murit. Dimpotrivă, cei respectați din pricina vârstei lor sau șefii, primesc mari onoruri în caz de deces.

 Aș putea spune că, pentru popoarele din Africa, moartea este evenimentul cel mai important din viață; este foarte important cum treci dincolo. Când cineva moare, toată lumea din sat se adună la înmormântare și participă cu daruri sau chiar bani, pentru a ajuta familia celui care a murit. Dacă nu poți participa la înmormântare, fiind departe, va trebui să-ți aduci darul în momentul când te întorci în sat. Dacă nu vei face asta, există riscul, ca în momentul când moartea sosește și pe tărâmul tău, să nu poți fi îngropat în satul de origine, ceea ce, pentru ei, este o adevărată tragedie. Un fapt interesant, în Coasta de Fildeș, este acela că autoritățile au decretat o singură zi în care se pot face înmormântări: sâmbăta. Această decizie a fost luată deoarece cei mai mulți lăsau orice fel de activitate, chiar și serviciul, pentru a-și putea conduce, pe ultimul drum, ruda, prietenul sau consăteanul. Pierderile erau notabile, și astfel s-a introdus sâmbăta ca unica zi în care se pot face înmormântări. Astfel, dacă defunctul era o persoană importantă a satului, corpul său ar putea fi păstrat la morga, special construită pentru acest lucru, chiar și două luni până a fi înhumat, tocmai pentru ca la înmormântarea sa să poată participa toți cei care l-au cunoscut.

 Unul dintre primele lucruri care m-au frapat, după ce am ajuns pe acele meleaguri, a fost contrastul dintre felul în care ei își duceau această existență efemeră și cel în care plecau din ea: în timp ce în case mulți aveau pământ pe jos, sau în cel mai bun caz, un pic de ciment, sicriele lor erau foarte frumos lucrate. Casele lor erau sărăcăcioase, în schimb mormintele erau aproape toate îmbrăcate în gresie și faianță. Marea trecere, cum o numea Lucian Blaga, era atât de importantă pentru ei, încât erau foarte atenți la modul în care ființa lor pleacă spre celălalt mod de existență. Aș putea spune că pentru ei moartea era un adevărat tovarăș de drum, un „prieten” pe care, mai repede sau mai târziu, trebuie să-l întâlnească. Noi, europenii, o privim cu multă reticență, ca pe un dușman care vine pe neașteptate ca să ne răpească ființele dragi sau chiar pe noi înșine; ne luptăm cu ea până în ultima clipă, fiind uneori capabili să transformăm chiar și firescul în nefiresc, doar pentru a-i mai fura o clipă. În Africa moartea este privită altfel. Cultul strămoșilor ocupă un loc central în activitatea religioasă a popoarelor africane. În ciuda faptului că fiecare trib, clan sau chiar familie are propriul ritual și propriile practici particulare, există o serie de caracteristici comune ale acestui cult.

Moartea nu transformă în mod normal o rudă în strămoș. Sunt necesare o serie de condiții și de ritualuri. În general, o persoană fără urmași nu poate ajunge să fie strămoș, de aceea este foarte important pentru oameni să aibă mulți copii, pentru ca aceștia să îi pomenească, iar răposații să devină astfel strămoși. Adeseori, un nou-născut primește numele unui strămoș, pentru ca acesta să ocrotească în continuare familia. Dacă este tratat cu respectul cuvenit și dacă i se aduc frecvent ofrande, strămoșul, care „trăiește” de obicei alături de familia sa pentru a o proteja, poate aduce multe beneficii precum sănătate, viață lungă, recolte bogate, dar poate fi și extrem de nociv dacă este uitat sau dacă nu mai este venerat. Nu există cimitire, ca la noi, mormintele fiind amplasate undeva la marginea satului, lângă drum, tocmai ca această comunicare să fie facilitată.

I-am găsit, așadar, pe cei din Coasta de Fildeș cu o concepție „primitivă” (după părerea noastră) în ceea ce privește moartea. Acea moarte, însă, nu este un concept în fața căruia se închid sau care îi blochează; nu fac tot posibilul să o alunge sau să o trimită cât mai departe; o întâlnesc frecvent așa că a devenit parte integrantă din viața lor. Nu fug de ea așa cum fugim noi, încercând prin orice mijloace să ne prelungim viața și să cerem soartei încă un an în plus. Acumulând tot mai multe lucruri, nouă ne este greu să ne dezlipim de ele și astfel vedem moartea ca un dușman, ca un hoț care vine când te aștepți mai puțin să-ți ia tot ceea ce ai acumulat până atunci. Ei se despart mai ușor de viață; «frica este mai mare decât pericolul care a provocat-o» spune un proverb de-al lor.

În cartea sa „Când se încheie jocul, totul se întoarce în cutie”, John Ortberg spune că există în noi o tânjire care nu dispare. Egiptenii au construit piramidele, grecii puneau o monedă de aur sub limba celui decedat, ca acesta să-i poată plăti luntrașului pentru traversarea râului Styx, iar mai recent, când Johnny Carson, un mare comic american, a fost întrebat ce cuvinte dorește să i se scrie pe piatra funerară, a spus: „Ne revedem în curând!”. Philip Yancey scrie că până și atitudinea noastră față de realitatea morții sugerează faptul că am fost creați pentru ceva mai mult. Unul dintre lucrurile care indică existența unei alte lumi este atitudinea noastră față de mortalitate:  «Natura tratează moartea ca pe un fenomen normal, temelia lanțului trofic, care este de o importanță crucială. Numai noi, oamenii, reacționăm la moarte prin șoc și o amplificare a situației, ca și cum nu ne-am putea obișnui cu această realitate. Îmbrăcăm cadavrele în haine noi, le îmbălsămăm și le îngropăm în sicrie ermetice și în cavouri de beton, pentru a încetini descompunerea naturală. Manifestăm un refuz îndărătnic de a ceda în fața acestei experiențe, care este cea mai puternică din viață... Într-un mod care este specific speciei noastre, noi, aici, nu suntem pe deplin acasă. Ca un simptom al acestui fapt, tânjim după ceva mai măreț și mai durabil». Același Ortberg continuă: „Într-o zi totul se va întoarce în cutie. Poate că în viața aceasta ai crezut că ești Stăpânul Tablei de Joc. Sau poate că ai jucat rolul unui pion. Dar ce vom spune când va sosi vremea să plecăm? Ce le vom transmite celor pe care îi lăsăm aici: «Ne revedem în curând!» sau «Asta e tot, prieteni!»?”.

„Pentru un creștin,

moartea nu înseamnă decât

o schimbare a adresei...”

      (Anne Lamott)

Fr. Florin BODE

Vicerector