Home / Stiri

ŞTIRI

38 de ani de preoție: Don Giuliano Gulmini - Mărturie vocațională

“Am avut 37 de aniversări a hirotonirii de preot dar niciuna nu a fost așa frumoasă și nu am avut niciodată tort! Chiar mi-ați făcut o surpriză…” spunea Don Giuliano care, anul acesta, a celebrat împreună cu noi aniversarea celor 38 de ani de preoție.

Vine la Oradea aproape în fiecare an pentru a-și vizita copiii – așa îi consideră el pe toți preoții și seminariștii care au trecut prin parohia lui în decursul celor 15 ani de când colaborează cu seminarul nostru. De atunci, în fiecare an, unul sau doi seminariști orădeni fac experiențe estive în parohiile pe care le păstorește. Acolo întâlnesc realități diferite, adesea lucrând cu persoane defavorizate din punct de vedere social, și nu numai.

Întorși acasă, seminariștii nu numai că împărtășesc experiențele deosebite trăite dar și pun în aplicare ceea ce învață acolo cu privire la munca cu oamenii. Este și bunic. Așa se autodenumește câteodată, mai ales când se referă la copiii preoților noștri care au trecut pe la el. În zilele în care este la Oradea, nu stă locului. Tot timpul este pe drumuri – de la un preot la altul, de la Băița (Pr. Marcel Rostaș) la Salonta (Pr. Gheorghe Seica), de la Valea lui Mihai (Pr. Mirel Demian) la Mădăras (Sabin Cicșa) și, cu fiecare dintre cei pe care îi vizitează, face alte vizite în împrejurimi.

Don Giuliano este Iconom Stavrofor pentru Eparhia de Oradea. Distincția i-a fost conferită de PS Virgil Bercea, cu ocazia Jubileului 225 al Seminarului nostru, anul trecut.

Bucurându-ne de vizita sa, am profitat pentru a-l ruga să ne facă o mărturie vocațională. O împărtășim, pe cât posibil, cu dumneavoastră.

Îi mulțumim Domnului pentru darul preoției și îi mulțumim pentru că nu ne ține departe de instrumente Lui frumoase, precum don Giuliano!

O vocație cu multe înștiințări

Povestea vieții mele a fost presărată, încă de mic copil, cu multe înștiințări din partea lui Dumnezeu. Primul semn spre parcursul meu vocațional a venit încă din copilărie, în momentul în care, eu și fratele meu geamăn, am rămas orfani de mamă după șase ore de viață și am fost abandonați de către tată, ajungând astfel în orfelinat. După un timp, mulțumită bunicilor care au reușit să ne scoată din orfelinat, devenind astfel părinții noștrii adoptivi, am ajuns să conștientizăm că există cineva acolo sus care ne vegheză în permanență.

Chiar dacă am fost marginalizați de către parohul comunității în care trăiam datorită unor motive politice, eu și fratele meu am avut parte de binecuvântatul dar de a putea frecventa Sfânta Liturghie duminicală în mod necondiționat. Crescând alături de bunici am învățaț să depășeșc momentele de criză și dificultățile sociale; am învățaț să economisim puținii bani pe care îi aveam, încercând să oferim o mână de ajutor celor care aveau dificultăți mai mari decât ale noastre deschizând astfel porțile casei noastre celor săraci.

Încă din adoleșcență am reușit să îmi dau seama că existau tineri mai mici decât mine care trăiau în anturaje unde prodomina consumul de alcool și de droguri. Pentru a-i putea ajuta, pe lângă contactul direct cu ei, îmi doream să ajung comisar în poliție cu scopul de a-i stopa pe cei care le cauza rău acestor tineri.

În acea perioadă, reușeam să mă mențin din punct de vedere financiar cu ajutorul unei burse de studii, iar pe parcursul verii lucram într-o brutărie. În acel loc, Dumnezeu mi-a oferit un nou semn prin intermediul unei fete de vârsta mea care îmi spunea adesea faptul că am un comportament de preot. Nu voiam să ascult insinuările colegei mele deoarece aveam o altă perspectivă de viață și anume aceea de a deveni psihiatru pentru a putea ajuta un grup de tineri schizofrenici pe care îi vizitam des în spital. Chiar dacă începusem să studiez profund autori precum Freud, am ajuns la concluzia că sunt neputincios în rezolvarea problemelor acestor tineri, deoarece probleme psihice grave nu puteau fi tratate.

Un alt avertisment puternic primit din partea lui Dumnezeu m-a pătruns într-o noapte, pe când stăteam la căpătâiul bunicului meu bolnav de tumoră; mă aflam în spital când am deschis Biblia la cuvintele lui Isaia care spuneau: ”Chiar dacă tatăl tău și mama ta te vor abandona, Eu nu te voi abandona niciodată.” Am știut în acel moment că Domnul îmi indicase drumul pe care trebuia să pășesc și anume pe drumul preoției pentru a putea mărturisi tuturor iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.

După ce am obținut diploma de expert chimic cu punctaj maxim, urmând un curs de matematică și chimie aluzivă la misterul lui Dumnezeu, plin de bucurie am intrat în seminar. Acolo am început să descopăr îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu, Sacramentele, intrând treptat în tainele pastorației.

Primii mei ani ca viceparoh au fost marcați de carisma tinerilor cu probleme pe care îi întâlneam și cărora încercam să le ofer sprijin, urmând ca mai apoi, după ce am devenit paroh, să îmi împart viața cu tineri defavorizați ce îmi erau încredințați de către asociații. Comunitatea parohială și ”Casa Famiglia” au reprezentat centrul vieții mele pe parcursul multor ani.

Astăzi, bătrân fiind, sunt parohul a trei comunități și continui să descopăr cu bucurie tainele rugăciunilor de vindecare și eliberare adresate tinerilor care au o viața nu tocmai bună, influențați fiind de cel rău. De cincisprezece ani împărtășeșc această aventură a vieții mele, mai ales în perioada vacanței, cu seminariști greco-catolici români, mare parte dintre ei devenind ulterior preoți.

Simt și cred cu tărie că Dumnezeu, prin intermediul spovezii și a încercărilor trăite între tineri pe stradă, oferă noi culori vocației mele de păstor. Pentru acest motiv, mulțumirea și laudele aduse lui Dumnezeu, reprezintă un cânt continuu în inima mea!

Redacția

Galerie media (4)

2018-06-11