Home / Documente / Pastores dabo vobis

Pastores dabo vobis

Exortație apostolică postsinodală
a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
adresată episcopatului, clerului și credincioșilor,
despre formarea preoților în circumstanțele actuale

INTRODUCERE

1. „Vă voi da păstori după inima mea” (Ier 3,15).

Prin aceste cuvinte ale profetului Ieremia, Dumnezeu promite poporului său că nu-l va lăsa niciodată lipsit de păstori care să-l adune laolaltă și să-l călăuzească: „Voi pune peste ele (adică peste oile mele) păstori care le vor paște și nu le va mai fi teamă, nici groază” (Ier 23,4).

Biserica, poporul lui Dumnezeu, experimentează permanent realizarea acestui anunț profetic și continuă, în bucurie, să aducă mulțumiri Domnului. Ea știe că însuși Isus Cristos este împlinirea vie, supremă și definitivă a promisiunii lui Dumnezeu: „Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,11). El, „marele păstor al oilor” (Evr 13,20), a încredințat apostolilor și succesorilor lor ministerul păstoririi turmei lui Dumnezeu (cf. In 21,15 ș.u.; 1Pt 5,2).

Într-un chip special, fără preoți, Biserica n-ar putea trăi acea ascultare fundamentală care este însăși inima existenței și misiunii sale în istorie: ascultarea față de porunca lui Isus, „Așadar, mergeți, învățați toate neamurile” (Mt 28,19) și „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19; cf. 1Cor 11,24), adică porunca de a vesti Evanghelia și de a reînnoi în fiecare zi jertfa trupului său dăruit și a sângelui vărsat pentru viața lumii.

Știm prin credință că promisiunea Domnului nu poate rămâne neîmplinită. Tocmai această promisiune este rațiunea și puterea care produce bucurie Bisericii în fața înfloririi și creșterii numărului vocațiilor la preoție care se înregistrează astăzi în unele părți ale lumii, constituind în același timp și fundamentul și imboldul unui act de credință mai mare și al unei speranțe mai vii față de grava lipsă de preoți, care apasă greu în alte părți ale lumii.

Toți suntem chemați să împărtășim încrederea deplină în realizarea neîntreruptă a promisiunii lui Dumnezeu, despre care părinții sinodali au voit să dea o mărturie foarte clară: „Sfântul sinod, având încredere deplină în promisiunea lui Cristos care a spus: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20), și conștient de activitatea permanentă a Duhului Sfânt în Biserică, crede profund că Biserica nu va duce lipsă niciodată total de miniștri sacri… Chiar dacă în diferite regiuni există o lipsă de cler, totuși acțiunea Tatălui, care suscită vocațiile, nu va înceta niciodată în Biserică”[1].

Așa cum am spus la încheierea sinodului, în fața crizei vocațiilor la preoție, „primul răspuns al Bisericii constă într-un act de încredere totală în Duhul Sfânt. Suntem adânc convinși că acest abandon încrezător nu ne va dezamăgi, dacă vom rămâne totdeauna fideli harului primit”[2].

2. A rămâne fideli față de harul primit! În realitate, darul lui Dumnezeu nu distruge libertatea omului, ci o provoacă, o dezvoltă și o interpelează.

De aceea, încrederea totală în fidelitatea necondiționată a lui Dumnezeu față de promisiunea sa este însoțită în Biserică de responsabilitatea gravă de a coopera cu acțiunea lui Dumnezeu care cheamă la a contribui la crearea și menținerea condițiilor în care sămânța bună, semănată de Dumnezeu, să poată să prindă rădăcini și să producă roade îmbelșugate. Biserica nu poate înceta niciodată să-l roage pe stăpânul secerișului să trimită lucrători în secerișul său (cf. Mt 9,38), să adreseze o propunere vocațională clară și curajoasă noilor generații, să le ajute să discearnă adevărul chemării lui Dumnezeu și să-i corespundă cu generozitate, să acorde o grijă deosebită pentru formarea candidaților la preoție.

În realitate, formarea viitorilor preoți, fie diecezani, fie călugări, și grija continuă, pe tot parcursul vieții, pentru sfințirea lor personală și pentru reînnoirea necontenită a angajării lor pastorale sunt considerate de Biserică drept una dintre obligațiile foarte delicate și importante pentru viitorul evanghelizării omenirii.

Această lucrare de formare a Bisericii este o continuare în timp a lucrării lui Cristos, pe care evanghelistul Marcu o prezintă prin cuvintele: „Isus s-a urcat pe munte și i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit și apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice și să aibă puterea să alunge diavolii” (Mc 3,13-15).

Se poate afirma că de-a lungul istoriei sale, Biserica a retrăit mereu, chiar dacă cu intensitate și în modalități diferite, această pagină din Evanghelie prin lucrarea de formare destinată candidaților la preoție și preoților înșiși. Însă astăzi Biserica se simte chemată să retrăiască ceea ce a făcut Învățătorul cu apostolii săi într-o angajare nouă, stimulată fiind de profundele și rapidele transformări ale societăților și culturilor timpului nostru, de multiplicitatea și diversitatea contextelor în care ea vestește și mărturisește Evanghelia, de evoluția favorabilă a numărului vocațiilor la preoție care se înregistrează în diferite dieceze, de urgența unei noi examinări a conținutului și metodelor de formare preoțească, de preocuparea episcopilor și a comunităților lor față de lipsa continuă a clerului, de absoluta necesitate ca „noua evanghelizare” să găsească în preoți primii ei „noi evanghelizatori”.

Tocmai în acest context istoric și cultural s-a plasat ultima adunare generală ordinară a sinodului episcopilor, dedicată „formării preoților în circumstanțele actuale”, în intenția ca la douăzeci și cinci de ani de la terminarea Conciliului, să ducă la îndeplinire doctrina conciliară pe această temă și să o facă mai actuală și mai incisivă în circumstanțele de astăzi[3].

3. În continuitate cu textele Conciliului Vatican II privind ordinul preoțesc și formarea lor[4] și cu intenția de a-i aplica concret la situațiile diferite doctrina bogată și autorizată, Biserica a abordat de mai multe ori problemele legate de viața, ministerul și formarea preoților.

Ocaziile cele mai solemne au fost sinoadele episcopilor. Încă de la prima adunare generală care a avut loc în luna octombrie a anului 1967, sinodul a dedicat cinci întruniri generale temei reînnoirii seminariilor. Această muncă a adus o contribuție decisivă la elaborarea documentului Congregației pentru Educația Catolică, „Norme fundamentale pentru formarea sacerdotală”[5].

Mai ales a doua adunare generală ordinară din anul 1971 a fost aceea care a consacrat jumătate din lucrările sale preoției ministeriale. Roadele acestei lungi dezbateri sinodale, reluate și redate în câteva „recomandări” prezentate predecesorului meu, papa Paul al VI-lea, și citite la deschiderea sinodului din 1974, se refereau în principal la doctrina despre preoția ministerială și la anumite aspecte ale spiritualității și ale ministerului preoțesc.

De asemenea, și în multe alte ocazii, magisteriul Bisericii a continuat să-și manifeste grija față de viața și ministerul preoților. Se poate spune că în anii postconciliari nu a existat nici o intervenție a magisteriului care, în mod explicit sau implicit, să nu se refere la sensul prezenței preoților în comunitate, la rolul și necesitatea lor pentru Biserică și pentru viața lumii.

În acești ultimi ani și în numeroase locuri s-a simțit necesitatea de a se reveni asupra temei preoției, abordând-o dintr-un punct de vedere relativ nou și mai adaptat circumstanțelor ecleziale și culturale prezente. Atenția s-a mutat de la problema identității preotului la problemele legate de itinerarul formării sacerdotale și de calitatea vieții preoților. În realitate, noile generații de chemați la preoția ministerială prezintă caracteristici mult diferite de cele ale predecesorilor lor imediați și trăiesc într-o lume nouă din multe puncte de vedere, și în continuă și rapidă evoluție. Și este imposibil să nu se țină cont de toate acestea în programarea și realizarea itinerarelor educative în vederea preoției ministeriale.

Apoi, preoții care-și exercită ministerul deja de mai mult sau mai puțin timp, suferă parcă astăzi de o excesivă dispersare în mereu crescândele activități pastorale și, în fața dificultăților din partea societății și culturii contemporane, se simt obligați să-și regândească stilul de viață și prioritățile angajamentelor lor pastorale, în timp ce-și dau seama din ce în ce mai mult de necesitatea unei instruiri permanente.

Preocupările și reflecțiile sinodului episcopilor din 1990 au fost dedicate tocmai creșterii numărului vocațiilor la preoție, formării lor, astfel încât candidații să-l cunoască și să-l urmeze pe Isus pregătindu-se să celebreze și să trăiască sacramentul Ordinului care îi face asemenea lui Cristos, cap și păstor, slujitor și mire al Bisericii, precum și definirii itinerarelor formării permanente capabile să susțină într-un mod realist și eficace ministeriul și viața spirituală a preoților.

Același sinod intenționa, de asemenea, să răspundă unei întrebări a sinodului precedent privind vocația și misiunea laicilor în Biserică și în lume. Chiar laicii își exprimaseră dorința ca preoții să se angajeze în formarea lor cu scopul de a-i ajuta într-un mod adecvat în îndeplinirea misiunii ecleziale comune. De fapt, „cu cât se dezvoltă mai mult apostolatul laicilor, cu atât se resimte mai cu putere nevoia de a avea preoți care să fie bine instruiți. În felul acesta însăși viața poporului lui Dumnezeu manifestă învățătura Conciliului Vatican II privind raportul dintre preoția comună și preoția ministerială sau ierarhică. Pentru că, în misterul Bisericii, ierarhia are un caracter ministerial (cf. Lumen gentium, 10). Cu cât se aprofundează mai mult sensul vocației proprii laicilor, cu atât iese în evidență mai mult cea ce este propriu preoției”[6].

4. În experiența eclezială tipică sinodului, adică cea a „unei experiențe deosebite a comuniunii episcopale în universalitate, care consolidează sensul Bisericii Universale, responsabilitatea episcopilor față de Biserica Universală și misiunea ei, în comuniune afectivă și efectivă în jurul lui Petru”[7], s-a făcut auzit glasul clar și grijuliu al diferitelor Biserici locale – iar în acest sinod, pentru prima oară, al unor Biserici din Est: Bisericile au proclamat credința lor în realizarea promisiunii lui Dumnezeu: „Vă voi da păstori după inima mea” (Ier 3,15), și au reînnoit angajamentul lor pastoral pentru promovarea vocațiilor și pentru instruirea preoților, conștiente fiind că de acestea depind viitorul Bisericii, dezvoltarea ei, precum și misiunea ei universală de mântuire.

Reluând acum patrimoniul bogat al reflecțiilor, orientărilor și indicațiilor care au pregătit și însoțit lucrările părinților sinodali, prin această exortație apostolică postsinodală îmi unesc cu ei glasul meu de episcop al Romei și de succesor al lui Petru și-l îndrept spre inima tuturor credincioșilor și a fiecăruia dintre ei, în special spre inima preoților și a tuturor acelora care sunt angajați în delicatul minister al formării lor. Da, doresc să mă întâlnesc prin această exortație cu toți preoții și cu fiecare dintre ei, diecezani sau călugări.

Cu buzele și inima părinților sinodali îmi însușesc cuvintele și sentimentele din „Mesajul final al sinodului poporului lui Dumnezeu”: „Cu suflet recunoscător și plin de respect ne adresăm vouă care sunteți primii noștri cooperatori în slujirea apostolică. Activitatea voastră în Biserică este într-adevăr necesară și de neînlocuit. Voi purtați povara ministerului sacerdotal și aveți contactul zilnic cu credincioșii. Voi sunteți miniștrii Euharistiei, împărțitorii milostivirii divine în sacramentul pocăinței, mângâietorii sufletelor, călăuzele tuturor credincioșilor în dificultățile furtunoase ale vieții.

Vă adresăm salutul nostru și vă exprimăm recunoștința noastră din toată inima, îndemnându-vă să perseverați pe această cale cu suflet vesel și disponibil. Nu cedați în fața descurajării. Acțiunea pe care o desfășurăm nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu.

Cel care ne-a chemat și care ne-a trimis rămâne cu noi în toate zilele vieții noastre. De fapt, noi acționăm în virtutea mandatului lui Cristos”[8].

I. LUAT DINTRE OAMENI
FORMAREA SACERDOTALĂ ÎN FAȚA PROVOCĂRILOR SFÂRȘITULUI CELUI DE-AL DOILEA MILENIU

Preotul în timpul său

5. „Orice mare preot, luat dintre oameni, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu” (Evr 5,1).

Scrisoarea către Evrei afirmă clar „umanitatea” ministrului lui Dumnezeu: el provine dintre oameni și este în slujba oamenilor, imitându-l pe Isus Cristos, „el însuși ispitit întru toate, după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evr 4,15).

Dumnezeu îi cheamă totdeauna pe preoții săi din contexte umane și ecleziale determinate, ale căror caracteristici le poartă, și spre care sunt trimiși pentru slujirea Evangheliei lui Cristos.

De aceea, sinodul a încadrat în context problematica privind preoții, plasând-o în astăzi-ul societății și al Bisericii și deschizând-o spre perspectivele celui de-al treilea mileniu așa cum de altfel rezultă chiar din formularea temei: „Formarea preoților în circumstanțele actuale„.

Desigur, „există o fizionomie esențială a preotului care nu se schimbă: în realitate, preotul de mâine, nu mai puțin decât cel de astăzi, trebuie să se asemene cu Cristos. În decursul vieții sale pământești, Isus a oferit în el însuși înfățișarea definitivă a preotului, îndeplinind o preoție ministerială cu care apostolii au fost primii investiți; ea este destinată să dureze, să se perpetueze neîncetat în toate perioadele istoriei. În acest sens, preotul celui de-al treilea mileniu, va fi continuatorul preoților care, în mileniile precedente, au animat viața Bisericii. Și în anul 2000, vocația sacerdotală va continua să fie chemare la trăirea preoției unice și permanente a lui Cristos”[9]. Dar la fel de sigur este că viața și ministerul preotului trebuie „să se adapteze fiecărei epoci și fiecărui ambient de viață… De aceea, în ceea ce ne privește, trebuie să căutăm să ne deschidem, pe cât posibil, iluminării superioare a Duhului Sfânt, pentru a descoperi orientările societății contemporane, a recunoaște nevoile spirituale cele mai profunde, a determina datoriile concrete cele mai importante, metodele pastorale de adoptat, și astfel să răspundem în mod adecvat așteptărilor umane”[10].

Trebuind să armonizeze adevărul permanent al ministerului preoțesc cu exigențele și caracteristicile de astăzi, părinții sinodali au căutat să răspundă la unele întrebări care se impun: care sunt problemele și, în același timp, care sunt imboldurile pozitive pe care actualul context socio-cultural și eclezial le suscită în copii, în adolescenți și în tinerii care trebuie să finalizeze un plan de viață sacerdotală pentru toată durata existenței lor? Care sunt dificultățile și care sunt noile posibilități oferite de timpul nostru pentru îndeplinirea unui minister sacerdotal în coerență cu darul sacramentului primit și cu exigența unei vieți spirituale corespunzătoare?

Reiau aici câteva elemente ale analizei situației pe care au făcut-o părinții sinodali, conștient fiind însă că marea varietate a contextelor socio-culturale și ecleziale actuale din diferite țări recer să fie semnalate numai fenomenele mai profunde și mai răspândite, în special cele care se referă la problemele educative și la formarea sacerdotală.

Evanghelia astăzi: speranțe și obstacole

6. Numeroși factori par să favorizeze în oamenii de astăzi o conștiință mai matură despre demnitatea persoanei și o nouă deschidere spre valorile religioase, spre Evanghelie și spre ministerul sacerdotal.

În ciuda multor contradicții, întâlnim în cadrul societății o sete de dreptate și de pace mai răspândită și mai puternică, un sens mai viu al grijii omului față de respectarea naturii, o căutare mai deschisă a adevărului și a apărării demnității umane, angajarea crescândă, în multe grupări ale populației mondiale, pentru o mai corectă solidaritate internațională și pentru o nouă ordine mondială, în libertate și dreptate. De asemenea, în timp ce se dezvoltă din ce în ce mai mult potențialul de energii oferit de științe și tehnică și se răspândesc informația și cultura, apare o nouă întrebare etică, adică întrebarea despre sensul și deci despre o scară obiectivă de valori care să permită stabilirea posibilităților și limitelor progresului.

În domeniul specific religios și creștin, cad prejudecățile ideologice și închiderile violente față de anunțul valorilor spirituale și religioase, în timp ce apar noi și nesperate posibilități pentru evanghelizarea și reluarea vieții ecleziale în multe părți ale lumii. Se constată astfel o răspândire crescândă a cunoașterii Sfintelor Scripturi; o vitalitate și o forță expansivă a multor Biserici tinere având un rol din ce în ce mai însemnat în apărarea și promovarea valorilor persoanei și vieții umane; o splendidă mărturie a martiriului în cadrul Bisericilor din centrul și estul Europei, precum și a fidelității și curajului altor Bisericii, care mai sunt constrânse încă să suporte persecuții și necazuri pentru credință[11].

Dorința de Dumnezeu și a unui raport viu și semnificativ cu el se prezintă astăzi atât de puternic încât favorizează, acolo unde lipsește anunțul autentic și integral al Evangheliei lui Isus, răspândirea formelor de religiozitate fără Dumnezeu și a multor secte. Răspândirea lor, chiar și în unele ambiente tradițional creștine, este într-adevăr pentru toți fiii Bisericii, și în chip special pentru preoți, un motiv permanent de examinare a conștiinței privind credibilitatea mărturiei lor pentru Evanghelie, dar în același timp și un semn arătând cât este încă de profundă și răspândită căutarea lui Dumnezeu.

7. Însă cu aceștia și cu alți factori pozitivi, se împletesc multe alte elemente problematice sau negative.

Încă foarte răspândit se prezintă raționalismul care, în numele unei concepții reductive a științei, face insensibilă rațiunea umană la întâlnirea cu revelația și transcendența divină.

De asemenea, remarcăm și o apărare exasperată a subiectivității persoanei, care tinde să o închidă în individualismul incapabil de adevărate relații umane. Astfel mulți, în special copii și tineri, caută să compenseze această solitudine cu diferite surogate, cu forme mai mult sau mai puțin acute de hedonism, de fugă din fața responsabilităților; prizonieri ai efemerului, ei caută să „consume” experiențe individuale dintre cele mai puternice și cât mai mulțumitor posibile la nivelul emoțiilor și senzațiilor imediate, aflându-se însă inevitabil indiferenți și ca paralizați în fața apelului unui proiect de viață care să includă o dimensiune spirituală și religioasă și un angajament de solidaritate.

În plus, pretutindeni în lume, chiar și după căderea ideologiilor care și-au făcut din materialism o dogmă și din refuzul religiei un program, se răspândește un fel de ateism practic și existențial, care coincide cu o viziune secularizată a vieții și a destinului omului. Acest om „totalmente preocupat de el însuși, acest om care se face nu numai centrul oricărui interes, dar îndrăznește să se numească principiul și rațiunea întregii realități”[12], se vede din ce în ce mai sărăcit de acel supliment al sufletului care îi este cu atât mai necesar cu cât o mai mare disponibilitate față de bunurile materiale și de resurse îi dă iluzia autosuficienței. Nu mai este nevoie de a-l combate pe Dumnezeu, se crede că se poate pur și simplu lipsi de el.

În acest context, trebuie să semnalăm îndeosebi descompunerea realității familiale și întunecarea sau deformarea sensului adevărat al sexualității umane: fenomene care au o influență puternic negativă asupra educației tinerilor și asupra disponibilității lor față de orice vocație religioasă. Trebuie să semnalăm, de asemenea, agravarea nedreptăților sociale și concentrarea bogățiilor în mâinile unui mic număr de persoane, ca rod al unui capitalism inuman[13], care mărește tot mai mult distanța dintre popoarele bogate și popoarele sărace: astfel se creează în societatea umană tensiuni și nedreptăți care tulbură viața persoanelor și pe cea a comunităților.

Și în ambientul eclezial se înregistrează fenomene îngrijorătoare și negative, care au o influență directă asupra vieții și ministerului preoților. Astfel, ignoranța religioasă care persistă în numeroși credincioși; influența scăzută a catehezei, sufocată de mesajele tot mai răspândite și mai puternice ale mijloacelor de comunicare în masă; pluralismul ideologic, cultural și pastoral rău înțeles care, deși pornește uneori de la intenții bune, sfârșește prin a face dificil dialogul ecumenic și prin a pune în pericol necesara unitate a credinței; persistența unei neîncrederi și a unei nemulțumiri față de magisteriul ierarhic; imboldurile unilaterale și reduse ale bogăției mesajului evanghelic, care transformă vestirea și mărturia credinței într-un factor exclusiv de eliberare umană și socială sau într-un refugiu alienant în superstiție și religiozitate fără Dumnezeu[14].

Un fenomen de mare relevanță, chiar dacă relativ recent în multe țări cu o veche tradiție creștină, este prezența în unul și același teritoriu a grupurilor consistente de diferite rase și religii. Se dezvoltă astfel tot mai mult o societate multirasială și plurireligioasă. Dacă pe de o parte acest fenomen poate fi o ocazie pentru un exercițiu mai frecvent și mai fructuos de dialog, pentru o deschidere a mentalității, a experiențelor acceptării și a justei toleranțe, pe de altă parte el poate fi cauză de confuzie și de relativism, îndeosebi pentru persoanele și populațiile cu o credință mai puțin matură.

Acestor factori, și în strânsă legătură cu creșterea individualismului, li se adaugă fenomenul subiectivității credinței. Adică se observă la un număr crescând de creștini o mai mică sensibilitate față de ansamblul global și obiectiv al doctrinei credinței, în favoarea unei adeziuni subiective la ceea ce place, la ceea ce corespunde propriei lor experiențe, la ceea ce nu le deranjează obișnuințele lor personale. Chiar și apelul la inviolabilitatea conștiinței individuale, de altfel legitim în sine, nu este lipsit în acest context să capete periculoase caracteristici ale ambiguității.

De aici provine și fenomenul apartenențelor, tot mai parțiale și condiționate, la Biserică, care exercită o influență negativă asupra apariției noilor vocații la preoție, asupra înseși conștiinței de sine a preotului și asupra ministerului său în comunitate.

În sfârșit, în multe comunități ecleziale, prezența și disponibilitatea scăzută a forțelor sacerdotale, sunt acelea care crează, chiar și astăzi, problemele cele mai grave. Deseori, creștinii sunt abandonați pentru perioade lungi, fără a avea sprijinul pastoral adecvat: din această cauză suferă maturizarea vieții lor creștine în ansamblul ei și, încă și mai mult, capacitatea lor de a deveni ulterior, promotori ai evanghelizării.

Tinerii în fața vocației și a formării sacerdotale

8. Numeroasele contradicții și potențialități de care sunt marcate societățile și culturile noastre și, în același timp, comunitățile ecleziale, sunt percepute, trăite și experimentate cu o intensitate întru totul specială de lumea tinerilor, având repercusiuni imediate și deosebit de puternice asupra itinerarului lor educativ. În acest sens, apariția și dezvoltarea vocației sacerdotale în tineri, adolescenți și adulți se confruntă încontinuu cu obstacole și probleme.

Fascinația așa-numitei „societăți de consum” asupra tinerilor este mai puternică decât oricând. Aceasta îi face victime și prizonieri ai unei interpretări individualiste, materialiste și hedoniste a existenței umane. Bunăstarea în sens material tinde să se impună ca unicul ideal de viață, o bunăstare care trebuie obținută cu orice condiție și cu orice preț: de aici refuzul a tot ceea ce ține de sacrificiu, precum și renunțarea la orice efort de a căuta și de a trăi valorile spirituale și religioase. „Preocuparea” exclusivă pentru a avea înlocuiește primatul lui a fi, cu consecința interpretării și trăirii valorilor personale și interpersonale nu conform logicii dăruirii și gratuității, ci conform celei a posedării egoiste și a instrumentalizării celuilalt.

Aceasta se reflectă, în chip special, asupra viziunii sexualității umane, care ajunge să decadă din demnitatea sa de slujire a comuniunii și a dăruirii interpersonale, pentru a fi redusă la un simplu bun de consum. Astfel, experiența afectivă a multor tineri constă în definitiv, nu într-o creștere armonioasă și voioasă a propriei personalități prin deschiderea față de celălalt în dăruirea de sine, ci într-o gravă involuție psihologică și etică, care va avea în mod inevitabil consecințe dăunătoare asupra viitorului lor.

La originea acestor tendințe se află, în cazul multor tineri, o experiență deformată a libertății: departe de a fi ascultare față de adevărul obiectiv și universal, libertatea este trăită ca un asentiment orb față de forțele instinctului și față de voința de putere a fiecăruia. De aceea, devin oarecum naturale, în planul mentalității și al comportamentului, distrugerea consensului referitor la principiile etice, iar, pe plan religios, chiar dacă nu totdeauna, refuzul explicit al lui Dumnezeu, o indiferență mare și oricum o viață care, chiar în momentele sale cele mai semnificative și în alegerile ei cele mai hotărâtoare, este trăită ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Într-un astfel de context, devine dificilă nu numai realizarea, dar chiar și înțelegerea sensului unei vocații la preoție, care este o mărturie specială a primatului lui a fi asupra celui de a avea, este recunoașterea sensului vieții ca dăruire de sine, liberă și responsabilă față de ceilalți, ca disponibilitate de dăruire totală în slujirea Evangheliei și a împărăției lui Dumnezeu în acea formă deosebită.

Și în cadrul comunității ecleziale, de multe ori lumea tinerilor constituie o „problemă”. În realitate, dacă la tineri, mai mult decât la adulți, există o tendință puternică spre subiectivizarea credinței creștine și o apartenență numai parțială și condiționată la viața și la misiunea Bisericii, în comunitatea eclezială lasă de dorit, din mai multe motive, aplicarea unei pastorații actualizate și curajoase a tinerilor: tinerii riscă să fie lăsați de capul lor, la discreția fragilității lor psihologice, nesatisfăcuți și critici față de o lume a adulților care, netrăind într-un mod coerent și matur credința, nu le apar ca modele credibile.

De aceea devine evidentă dificultatea de a propune tinerilor o experiență de viață creștină și eclezială integrală și angajantă și de a-i forma la aceasta. În felul acesta, perspectiva vocației la preoție rămâne departe de interesele concrete și vitale ale tinerilor.

9. Totuși nu lipsesc situații și propuneri pozitive care trezesc și alimentează în inima adolescenților și a tinerilor o nouă disponibilitate, ca și o căutare veritabilă și autentică a valorilor etice și spirituale, care prin natura lor oferă terenul favorabil pentru un itinerar vocațional spre dăruirea totală de sine lui Cristos și Bisericii în preoție.

Înainte de toate, trebuie să semnalăm că s-au atenuat anumite fenomene care într-un trecut apropiat au provocat multe probleme, cum ar fi contestarea radicală, tendințele anarhice, revendicările utopice, formele nediferențiate de socializare, violența.

În plus, trebuie să recunoaștem, că și tinerii de astăzi, cu forța și vioiciunea caracteristice vârstei, sunt purtători ai idealurilor care își croiesc drum în istorie: setea de libertate, recunoașterea valorii nemărginite a persoanei, nevoia de autenticitate și transparență, un nou concept și stil de reciprocitate în raporturile dintre bărbat și femeie, căutarea convinsă și pasionată a unei lumi mai drepte, mai solidare, mai unite, deschiderea și dialogul cu toți, angajarea pentru pace.

Dezvoltarea, atât de bogată și viguroasă în rândul atâtor tineri ai timpului nostru, a numeroase și variate forme de voluntariat, ca răspuns față de situațiile cele mai neglijate și sărace ale societății noastre, reprezintă astăzi o resursă educativă deosebit de importantă, pentru că stimulează și-i susține pe tineri în vederea unui stil de viață mai dezinteresat și mai deschis și solidar față de cei săraci. Acest stil de viață poate facilita înțelegerea, dorința și acceptarea unei vocații puse în slujirea stabilă și totală a celorlalți chiar și pe calea consacrării depline lui Dumnezeu printr-o viață preoțească.

Recenta prăbușire a ideologiilor, modul foarte critic de a se plasa în fața lumii al adulților, care nu oferă întotdeauna o mărturie de viață dedicată valorilor morale și transcendente, chiar experiența camarazilor care caută evadări în drog și violență, contribuie mult spre a deveni tot mai acută și inevitabilă întrebarea fundamentală privind valorile care sunt cu adevărat capabile să dea semnificație deplină vieții, suferinței și morții. În mulți tineri devin tot mai explicite întrebarea religioasă și nevoia de spiritualitate: de aici dorința după experiențe ale singurătății și rugăciunii, revenirea la o lectură mai personală și obișnuită a cuvântului lui Dumnezeu și la studierea teologiei.

Și întocmai ca în domeniul voluntariatului social, tot așa și în cel al comunității ecleziale, tinerii devin din ce în ce mai activi și protagoniști, îndeosebi prin participarea la diferite asocieri și grupări, de la cele tradiționale dar reînnoite, până la cele mai recente: experiența unei Biserici „chemată la noua evanghelizare” de fidelitatea față de Duhul Sfânt care o animă și de exigențele lumii îndepărtate de Cristos dar nevoiașă de el, ca și experiența unei Biserici tot mai solidară cu omul și cu popoarele în apărarea și promovarea demnității personale și a drepturilor umane ale tuturor și ale fiecăruia, deschid inima și viața tinerilor spre idealuri deosebit de fascinante și angajante, care își pot găsi realizarea lor concretă în urmarea lui Cristos și în preoție.

Este și normal că de această situație umană și eclezială, caracterizată de o puternică ambivalență, nu se va putea face abstracție nu numai în pastorația vocației lor și în opera de formare a viitorilor preoți, dar și în cadrul vieții și al ministeriului preoților și al formării lor permanente. Astfel, dacă pot fi înțelese anumite forme de „criză” la care sunt supuși preoții de astăzi în exercițiul ministerului, în viața lor spirituală și chiar în însăși interpretarea naturii și semnificației preoției ministeriale, trebuie totuși să remarcăm, cu bucurie și speranță, noile posibilități pozitive pe care momentul istoric actual le oferă preoților pentru îndeplinirea misiunii lor.

Discernământul evanghelic

10. Situația complexă actuală, evocată rapid prin referiri și sub formă de exemple, recere nu numai să fie cunoscută, ci mai ales interpretată. Numai așa se va putea răspunde în mod adecvat la întrebarea fundamentală: cum să formăm preoți care să fie cu adevărat pe măsura acestor timpuri, capabili să evanghelizeze lumea de astăzi[15]?

Este importantă cunoașterea situației. O simplă reliefare de date nu este suficientă; este necesară o cercetare „științifică” în măsură ca să permită stabilirea unui cadru precis și concret al circumstanțelor reale socio-culturale și ecleziale.

Și mai importantă este interpretarea situației. Ea este recerută de ambivalența și uneori de caracterul contradictoriu specific situației care se prezintă ca o îmbinare profundă de dificultăți și potențialități, elemente negative și motive de speranță, obstacole și deschideri, asemenea ogorului din evanghelie în care sunt semănate și „trăiesc împreună” sămânța bună și neghina (cf. Mt 13,24 ș.u.).

Nu întotdeauna este ușoară o citire interpretativă, care să fie capabilă să facă deosebire între bine și rău, între semnele de speranță și cele de primejdie. În formarea preoților nu este vorba doar de acceptarea factorilor pozitivi și de respingerea directă a celor negativi. Este vorba despre supunerea factorilor pozitivi înșiși unui discernământ atent, pentru a nu se izola unul de celălalt și să nu ajungă în contradicție între ei, absolutizându-se și combătându-se reciproc. Același lucru este valabil și pentru factorii negativi: nu trebuie respinși în totalitate și fără distincție, deoarece fiecare dintre ei poate ascunde o valoare care așteaptă să fie eliberată și recondusă la adevărul său deplin.

Pentru credincios, interpretarea situației istorice își găsește principiul cognitiv și criteriul alegerilor operative consecvente într-o realitate nouă și originală, și anume în discernământul evanghelic; este interpretarea care se face în lumina și forța Evangheliei, a Evangheliei vii și personale care este Isus Cristos, și prin darul Duhului Sfânt. În felul acesta discernământul evanghelic culege din situația istorică și din evenimentele și circumstanțele sale nu un simplu „fapt” de înregistrat cu exactitate, în fața căruia se poate rămâne indiferent sau pasiv, ci o „datorie”, o provocare adresată libertății responsabile atât a individului cât și a comunității. Este o „provocare” legată de un „apel”, pe care Dumnezeu îl face să răsune în însăși situația istorică: și în ea și prin ea Dumnezeu îl cheamă pe credincios, și în primul rând Biserica, să acționeze în așa fel încât „Evanghelia vocației și a preoției” să exprime adevărul său veșnic în circumstanțele schimbătoare ale vieții. Și în cazul formării preoților trebuie aplicate cuvintele Conciliului Vatican II: „Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina Evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele. Așadar, lumea în care trăim, precum și așteptările, aspirațiile și caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute și înțelese”[16].

Acest discernământ evanghelic are la bază încrederea în iubirea lui Isus Cristos, care mereu și neobosit are grijă de Biserica sa (cf. Ef 5,29), el care este Domnul și Învățătorul, cheia de boltă, centrul și sfârșitul întregii istorii umane[17]; se hrănește din lumina și forța Duhului Sfânt, care trezește în orice timp și în orice împrejurare ascultarea credinței, curajul optimist de a-l urma pe Isus, darul înțelepciunii care judecă tot și nu este judecată de nimeni (cf. 1Cor 2,15); își are trăinicia datorită fidelității Tatălui față de promisiunile sale.

În felul acesta Biserica se simte capabilă de a înfrunta dificultățile și provocările acestei noi perioade istorice și de a asigura atât în prezent cât și în viitor preoți bine instruiți, care să fie miniștrii convinși și zeloși ai „noii evanghelizări”, slujitorii fideli și generoși ai lui Isus Cristos și ai oamenilor.

Nu ascundem dificultățile. Ele nu sunt nici puține și nici ușoare. Dar ele vor fi învinse numai de speranța noastră, de credința noastră în iubirea nesfârșită a lui Cristos, de siguranța noastră cu privire la caracterul de neînlocuit al ministeriului sacerdotal pentru viața Bisericii și a lumii.

II. M-A CONSACRAT PRIN UNGERE ȘI M-A TRIMIS
NATURA ȘI MISIUNEA PREOȚIEI MINISTERIALE

Privire asupra preotului

11. „Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptați spre el” (Lc 4,20). Ceea ce ne spune evanghelistul Luca despre cei prezenți în acea sâmbătă în sinagoga din Nazaret, ascultând comentariul pe care-l va face Isus din sulul profetului Isaia citit de el însuși, se poate aplica tuturor creștinilor, mereu chemați să recunoască în Isus din Nazaret împlinirea definitivă a anunțului profetic: „A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o cu urechile voastre”” (Lc 4,21). Iar „scriptura” era aceasta: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19; cf. Is 61,1-2). Așadar, Isus se prezintă singur ca fiind plin de Duh Sfânt, „consacrat prin ungere”, „trimis să ducă săracilor vestea cea bună”: este Mesia, Mesia preot, profet și rege.

Acesta este chipul lui Cristos spre care ochii credinței și iubirii creștinilor trebuie să fie îndreptați. Pornind tocmai de la această „contemplare” și în raport cu ea, părinții sinodali au reflectat asupra formării preoților în circumstanțele actuale. Această problemă nu poate găsi răspuns fără o reflecție prealabilă asupra scopului spre care este îndreptat itinerarul de formare: scopul este preoția ministerială, mai exact preoția ministerială ca participare în Biserică la însăși preoția lui Isus Cristos. Cunoașterea naturii și misiunii preoției ministeriale este premisa absolut necesară și în același timp ghidul cel mai sigur și imboldul cel mai incisiv, pentru a desfășura în Biserică acțiunea pastorală de promovare și de discernământ a vocației sacerdotale și de formare a celor chemați la ministerul Ordinului.

Cunoașterea corectă și aprofundată a naturii și misiunii preoției ministeriale este calea de urmat, iar sinodul a urmat-o efectiv, pentru a ieși din criza identității preotului: „Această criză – spuneam în discursul de încheiere al sinodului – a apărut în anii care au urmat imediat după Conciliu. Ea avea la bază o înțelegere greșită, uneori chiar voit tendențioasă, a doctrinei magisteriului conciliar. Aici se află fără îndoială una dintre cauzele numărului mare de pierderi suferite atunci de Biserică, pierderi care au lovit în mod grav slujirea pastorală și chemările la preoție, în special vocațiile misionare. Este ca și cum sinodul din 1990, redescoperind, prin multele intervenții pe care le-am ascultat în această aulă, întreaga profunzime a identității sacerdotale, ar fi venit să reverse speranța după aceste pierderi dureroase. Aceste intervenții au arătat conștiința legăturii ontologice și specifice care-l unește pe preot de Cristos, marele preot și păstorul cel bun. Această identitate stă la baza naturii formării care trebuie să fie dată în vederea preoției și deci pe toată durata vieții sacerdotale. Acesta a fost scopul propriu al sinodului”[18].

De aceea, sinodul a considerat necesar să reamintească, de o manieră sintetică și fundamentală, natura și misiunea preoției ministeriale, așa cum au fost ele recunoscute de credința Bisericii de-a lungul istoriei sale multiseculare și așa cum le-a prezentat Conciliul Vatican II oamenilor din timpul nostru[19].

În Biserica mister, comuniune și misiune

12. „Identitatea sacerdotală – au scris părinții sinodali – ca orice identitate creștină, își are izvorul în Preasfânta Treime”[20], care se revelează și se comunică oamenilor în Cristos, constituind în el și prin acțiunea Duhului Biserica, drept „germenul și începutul împărăției”[21]. Exortația Christifideles laici, sintetizând învățătura conciliară, prezintă Biserica drept mister, comuniune și misiune: ea „este mister întrucât iubirea și viața Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt sunt darul absolut gratuit oferit tuturor acelora care sunt născuți din apă și din Duh (cf. In 3,5), chemați să retrăiască însăși comuniunea lui Dumnezeu și să o manifeste și să o comunice în istorie (misiune)[22].

Orice identitate creștină și deci și identitatea specifică a preotului și a ministeriului său se revelează numai în interiorul misterului Bisericii, ca mister de comuniune trinitară în tensiune misionară. În realitate, preotul, în virtutea consacrării pe care o primește prin sacramentul Ordinului, este trimis de Tatăl, prin Isus Cristos căruia îi este configurat într-un mod special în calitate de cap și păstor al poporului său, pentru a trăi și acționa cu puterea Duhului Sfânt în vederea slujirii Bisericii și pentru mântuirea lumii[23].

În felul acesta se poate înțelege caracteristica esențialmente „relațională” a identității preotului: prin preoție, care se naște din profunzimea misterului inefabil al lui Dumnezeu, adică din iubirea Tatălui, din harul lui Isus Cristos și din darul unității Duhului Sfânt, preotul este inserat sacramental în comuniunea cu episcopul și cu ceilalți preoți[24], pentru a sluji poporul lui Dumnezeu care este Biserica, și a-i atrage pe toți la Cristos, conform rugăciunii Domnului: „Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi… După cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17, 11. 21).

Așadar, natura și misiunea preoției ministeriale nu se pot defini, decât în acest multiplu și bogat ansamblu de raporturi, care-și au originea în Preasfânta Treime și care se prelungesc în comuniunea Bisericii, ca semn și instrument, în Cristos, al unirii cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc[25]. În acest context, ecleziologia comuniunii devine decisivă pentru a culege identitatea preotului, demnitatea sa originală, vocația și misiunea sa în poporul lui Dumnezeu și în lume. De aceea, referirea la Biserică este necesară, chiar dacă ea nu este prioritară în definirea identității preotului. În realitate, ca mister, Biserica este esențialmente relativă la Isus Cristos: de fapt, ea este plinătatea, trupul și mireasa lui. Este „semnul” și „memorialul” viu al prezenței și al acțiunii sale permanente printre noi și pentru noi. Preotul își află adevărul deplin al identității sale în faptul de a fi o derivare, o participare specifică și o continuare a lui Cristos însuși, supremul și unicul preot al noii și veșnicei alianțe: el este o imagine vie și transparentă a lui Cristos, preot. Preoția lui Cristos, expresie a „noutății” sale absolute în istoria mântuirii, constituie izvorul unic și modelul de neînlocuit al preoției creștinului și, în special, al preotului. Referința la Cristos este, așadar, cheia absolut necesară pentru înțelegerea realităților sacerdotale.

Relația fundamentală cu Cristos, cap și păstor

13. Isus Cristos a manifestat în el însuși chipul perfect și definitiv al preoției noii alianțe[26]: a făcut aceasta în întreaga sa viață pământească, dar mai ales în evenimentul central al pătimirii, morții și învierii sale.

Așa cum scrie autorul Scrisorii către Evrei, Isus, fiind om ca și noi și în același timp Fiul unic născut al lui Dumnezeu, este în însăși ființa sa mijlocitorul perfect între Tatăl și omenire (cf. Evr 8-9), cel care ne deschide accesul imediat la Dumnezeu, grație darului Duhului: „Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4,6; cf. Rom 8,15).

Isus actualizează pe deplin rolul său de mijlocitor prin oferirea de sine însuși pe cruce, prin care ne deschide, o dată pentru totdeauna, accesul în sanctuarul ceresc, în casa Tatălui (cf. Evr 9,24-28). În comparație cu Isus, Moise și toți mediatorii Vechiului Testament între Dumnezeu și poporul său – regii, preoții și profeții – se prezintă numai ca figuri și umbre ale bunurilor viitoare și nicidecum ca însăși realitatea (cf. Evr 10,1).

Isus este păstorul cel bun care a fost prevestit (cf. Ez 34), cel care își cunoaște fiecare oiță în parte, cel care-și oferă viața pentru ele și care vrea să le adune pe toate într-o singură turmă sub un singur păstor (cf. In 10,11-16). El este păstorul venit „nu pentru a fi slujit, ci ca să slujească” (Mt 20,28), cel care, în gestul pascal al spălării picioarelor (cf. In 13,1-20), lasă alor săi modelul de slujire pe care ei vor trebui să-l exercite unii față de alții, și care se oferă liber ca miel nevinovat jertfit pentru răscumpărarea noastră (cf. In 1,36; Ap 5,6.12).

Prin jertfa unică și definitivă a crucii, Isus conferă tuturor discipolilor săi demnitatea și misiunea de preoți ai noii și veșnicei alianțe. În felul acesta se împlinește promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o Israelului: „Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Ex 19,6). Poporul întreg al noii alianțe – scrie sfântul Petru – este constituit ca „un edificiu spiritual”, „o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos” (1Pt 2,5). Cei botezați sunt „pietre vii”, care construiesc edificiul spiritual unindu-se cu Cristos, „piatra vie… aleasă și prețioasă înaintea lui Dumnezeu” (1Pt 2,4-5). Noul popor sacerdotal care este Biserica, nu numai că are în Cristos imaginea sa proprie și autentică, dar primește, de asemenea, de la el o participare reală și ontologică la preoția lui unică și eternă căreia trebuie să i se facă asemenea prin întreaga sa viață.

14. Pentru slujirea acestei preoții universale a noii alianțe, Isus, în timpul vieții sale pământești, cheamă la sine câțiva discipoli (cf. Lc 10,1-12), și printr-un mandat special și autoritar îi cheamă și-i constituie pe cei doisprezece, „ca să fie cu el, să-i trimită să predice și să aibă puterea să alunge diavoli” (Mc 3,14-15).

De aceea, deja în timpul activității sale publice (cf. Mt 16,18), iar apoi plenar, după moartea și învierea sa (cf. Mt 28,16-20; In 20; 21), Isus îi conferă lui Petru și celor doisprezece puteri cu totul speciale față de viitoarea comunitate și pentru evanghelizarea tuturor popoarelor. După ce i-a chemat la urmarea sa, îi ține alături de el și trăiește împreună cu ei, comunicându-le, prin exemplu și cuvânt învățătura sa de mântuire și, în sfârșit, îi trimite la toți oamenii. Iar pentru îndeplinirea acestei misiuni, Isus conferă apostolilor, în virtutea unei speciale revărsări pascale a Duhului Sfânt, însăși autoritatea mesianică pe care el a primit-o de la Tatăl și care i-a fost conferită în plinătate prin înviere: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți, învățați toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,18-20).

Isus stabilește astfel o legătură strânsă între ministerul încredințat apostolilor și misiunea sa proprie: „Cine vă primește pe voi, pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, îl primește pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40); „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă. Cine vă disprețuiește pe voi, pe mine mă disprețuiește, iar cine mă disprețuiește pe mine îl disprețuiește pe cel care m-a trimis” (Lc 10,16). Ba mai mult, în lumina evenimentului pascal al morții și al învierii, cea de-a patra Evanghelie, afirmă cu tărie și foarte clar: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In 20,21; cf. 13,20; 17,18). Așa cum Isus are o misiune care-i vine direct de la Dumnezeu și care concretizează însăși autoritatea lui Dumnezeu (cf. Mt 7,29; 21,23; Mc 1,27; 11,28; Lc 20,2; 24,19), tot așa și apostolii au o misiune care vine de la Isus. Și așa cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5,19), astfel încât învățătura sa nu este a sa, ci a celui care l-a trimis (cf. In 7,16), tot așa și Isus le spune apostolilor: „fără de mine nu puteți face nimic” (In 15,5): misiunea lor nu este a lor, ci este însăși misiunea lui Isus. Și acest lucru este posibil nu pornind de la puterile omenești, ci numai prin „darul” lui Cristos și a Duhului său, prin „sacrament”: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, le sunt iertate; cărora le veți reține, le sunt reținute” (In 20,22-23). Astfel, nu în virtutea unui merit personal, ci numai în virtutea unei participări gratuite la harul lui Cristos, apostolii continuă în istorie, până la sfârșitul timpurilor, însăși misiunea de mântuire a lui Isus în favoarea oamenilor.

Drept semn și premisă a autenticității și rodniciei acestei misiuni este unitatea apostolilor cu Isus și, în el, între ei și cu Tatăl, așa cum dă mărturie rugăciunea sacerdotală a Domnului, sinteză a misiunii sale (cf. In 17,20-23).

15. La rândul lor, apostolii constituiți de Domnul își vor împlini progresiv misiunea lor chemând, în forme diferite dar finalmente convergente, alți oameni ca episcopi, ca prezbiteri și ca diaconi, pentru a împlini mandatul lui Isus înviat care i-a trimis la toți oamenii din toate timpurile.

Noul Testament subliniază unanim că însuși Duhul lui Cristos este acela care-i introduce în minister pe acești oameni, aleși în mijlocul fraților. Prin gestul impunerii mâinilor (cf. Fap 6,6; 1Tim 4,14; 5,22; 2Tim 1,6), care transmite darul Duhului, ei sunt chemați și abilitați să continue același minister de a împăca, de a păstori turma lui Dumnezeu și de a învăța (cf. Fap 20,28; 1Pt 5,2).

Astfel prezbiterii sunt chemați să prelungească prezența lui Cristos, unicul și supremul păstor, actualizând stilul lui de viață și devenind oarecum transparența sa în mijlocul turmei încredințate lor. După cum scrie clar și exact Scrisoarea întâi a lui Petru: „Celor bătrâni (prezbiterilor) printre voi, le dau îndemnul, eu care sunt un bătrân (prezbiter), martor al suferințelor lui Cristos și părtaș al măririi care va fi dezvăluită: nu păstoriți în silă turma lui Dumnezeu încredințată vouă, ci cu bucurie; nu pentru câștig josnic, ci cu tragere de inimă; nu ca stăpâni ai celor încredințați vouă, ci fiți un model pentru turmă. Iar când va apărea păstorul cel mare, veți primi cununa netrecătoare a măririi” (1Pt 5,1-4).

În Biserică și pentru Biserică, preoții sunt o reprezentare sacramentală a lui Isus Cristos, cap și păstor. Ei îi proclamă cu autoritate cuvântul, îi repetă gesturile iertării și ale oferirii mântuirii, mai ales prin botez, pocăință și euharistie, îi exercită grija plină de iubire, până la dăruirea totală de sine pentru turma pe care o adună în unitate și o conduc la Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt. Într-un cuvânt, preoții există și acționează pentru vestirea Evangheliei în lume și pentru edificarea Bisericii în numele și în persoana lui Cristos, cap și păstor[27].

Acesta este modul tipic și propriu prin care miniștrii hirotoniți participă la unica preoție a lui Cristos. Prin ungerea sacramentală a Preoției, Duhul Sfânt îi configurează, printr-un titlu nou și specific, lui Isus Cristos, cap și păstor, îi conformează și îi însuflețește cu dragostea sa pastorală și-i plasează în Biserică în condiția autoritară de slujitori ai vestirii Evangheliei la toată creatura și de slujitori ai plinătății vieții creștine a tuturor celor botezați.

Adevărul preotului care decurge din cuvântul lui Dumnezeu, adică din însuși Isus Cristos și din planul său constitutiv referitor la Biserică, este preamărit cu o veselă recunoștință de liturgie în prefața Liturghiei Crismei din Joia Sfântă: „Prin ungerea cu Duhul Sfânt, tu l-ai rânduit pe Cristos Fiul tău preaiubit ca preot al noului și veșnicului legământ, și ai voit ca preoția lui unică să dăinuiască de-a lungul veacurilor în sfânta Biserică. Cristos este acela care dăruiește întregului popor răscumpărat demnitatea preoției împărătești, și tot el, din iubire pentru frații săi îi alege pe aceia care, prin impunerea mâinilor, primesc darurile slujbei preoțești. Tu vrei ca în numele lui să reînnoiască jertfa răscumpărătoare, să pregătească fiilor tăi masa pascală și, slujitori grijulii ai poporului tău, să-l hrănească prin cuvântul tău și să-l sfințească prin sfintele taine. Tu le propui ca model pe Cristos, pentru ca dăruindu-și viața pentru tine și pentru frați, să se străduiască să devină asemenea chipului Fiului tău, și să dea mărturie de fidelitate și de iubire generoasă”.

În slujirea Bisericii și a lumii

16. Relația fundamentală a preotului este cea cu Isus Cristos, cap și păstor: de fapt el participă, într-un mod special și autoritar la „consacrarea/ungerea” și la „misiunea” lui Cristos (cf. Lc 4,18-19). Dar, intim legată de această relație este cea care îl unește cu Biserica. Nu este vorba despre „relații” în mod simplu apropiate între ele, ci intim unite într-un fel de imanență reciprocă. Referirea la Biserică este înscrisă în unica și aceeași referire a preotului la Cristos, în sensul că „reprezentarea sacramentală” a lui Cristos fondează și animă raportul preotului cu Biserica.

În acest sens, părinții sinodali au scris: „Întrucât îl reprezintă pe Cristos, cap, păstor și mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică dar și în fruntea Bisericii. Preoția, împreună cu cuvântul lui Dumnezeu și cu semnele sacramentale cărora le slujește, aparține elementelor constitutive ale Bisericii. Ministerul preotului este totalmente în favoarea Bisericii; el este pentru promovarea exercitării preoției comune a întregului popor al lui Dumnezeu; este orânduit nu numai pentru Biserica locală, dar și pentru Biserica Universală (cf. Presbyterorum ordinis, 10), în comuniune cu episcopul, cu Petru și sub autoritatea lui Petru. Prin preoția episcopului, preoția de rangul doi este încorporată în structura apostolică a Bisericii. Astfel preotul, ca și apostolii, împlinește funcția de ambasador al lui Cristos (cf. 2Cor 5,20). Pe aceasta se bazează caracterul misionar al fiecărui preot”[28].

Ministerul Ordinului apare, așadar, împreună cu Biserica și are în episcopi și, în raport și în comuniune cu ei, în preoți, un raport special cu ministerul originar al apostolilor căruia îi succede realmente, chiar dacă față de el are modalități diferite de existență.

Așadar, nu trebuie să ne gândim la preoția de ordin ca și cum ar fi anterioară Bisericii, pentru că ea este în întregime în slujirea Bisericii însăși; dar nici cum ar fi posterioară comunității ecleziale, ca și cum aceasta ar putea fi concepută ca deja constituită fără această preoție.

Relația preotului cu Isus Cristos și, în el, cu Biserica sa se înscrie în însăși ființa preotului, în virtutea consacrării/ungerii sale sacramentale, și în acțiunea sa, adică în misiunea sau ministerul său. În special, „preotul ministru este slujitorul lui Cristos prezent în Biserica mister, comuniune și misiune. Datorită faptului că participă la „ungerea” și la „misiunea” lui Cristos, el poate prelungi în Biserică rugăciunea sa, cuvântul său, jertfa, acțiunea sa mântuitoare. Așadar, este slujitorul Bisericii mister pentru că actualizează semnele ecleziale și sacramentale ale prezentei lui Cristos înviat. Este slujitorul Bisericii comuniune pentru că – în unire cu episcopul și în strâns raport cu ordinul preoțesc – construiește unitatea comunității ecleziale în armonia diferitelor vocații, carisme și slujiri. În sfârșit, este slujitorul Bisericii misiune pentru că face din comunitate o vestitoare și martoră a Evangheliei”[29].

Astfel, prin însăși natura și misiunea lui sacramentală, preotul apare în structura Bisericii, ca semn al priorității absolute și al gratuității harului, care este dăruit Bisericii de Cristos cel înviat. Prin preoția ministerială, Biserica devine conștientă, în credință, că nu există de la sine însăși, ci datorită harului lui Cristos în Duhul Sfânt. Apostolii și succesorii lor, ca deținători ai unei autorități care le vine de la Cristos, cap și păstor, sunt orânduiți – prin ministerul lor – în fruntea Bisericii ca prelungire vizibilă și semn sacramental al lui Cristos în propria sa situare în fruntea Bisericii și a lumii, ca origine permanentă și mereu nouă a mântuirii, „el care este mântuitorul trupului său” (Ef 5,23).

17. Ministerul Ordinului, prin însăși natura sa, nu poate fi îndeplinit decât numai dacă preotul este unit cu Cristos prin inserarea sacramentală în ordinul prezbiteral și deci întrucât este în comuniune ierarhică cu episcopul propriu. Ministerul preoțesc are o radicală „formă comunitară” și poate fi îndeplinit numai ca „o lucrare colectivă”[30]. Asupra acestei naturi de comuniune a preoției, Conciliul[31] s-a oprit îndelung, analizând clar raportul preotului cu episcopul propriu, cu ceilalți preoți și cu credincioșii laici.

Ministerul preoților este înainte de toate comuniune și colaborare responsabilă și necesară cu ministerul episcopului, în grija pentru Biserica Universală și pentru fiecare Biserică locală, în slujirea cărora ei constituie împreună cu episcopul o unică preoție.

Fiecare preot, fie diecezan, fie călugăr, este unit cu ceilalți membri ai acestui prezbiterat, pe baza sacramentului Ordinului, prin legături speciale de caritate apostolică, de minister și de fraternitate. În realitate, toți preoții, fie diecezani, fie călugări, participă la unica preoție a lui Cristos, cap și păstor, „lucrează pentru aceeași cauză, adică pentru edificarea trupului lui Cristos; ceea ce recere funcții multiple și noi adaptări, mai ales în aceste timpuri”[32], și se îmbogățește de-a lungul secolelor cu mereu noi carisme.

În sfârșit, preoții, întrucât prezența și misiunea lor în Biserică nu înlocuiesc, ci mai degrabă promovează preoția baptismală a întregului popor al lui Dumnezeu, conducându-l la deplina sa realizare eclezială, se află în relație pozitivă și constructivă cu laicii. Ei sunt în slujirea credinței, speranței și dragostei lor. Le recunosc și le susțin, ca frați și prieteni, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu și-i ajută să-și exercite pe deplin rolul lor specific în cadrul misiunii Bisericii[33].

Preoția ministerială conferită prin sacramentul Ordinului și cea comună sau „regească” a credincioșilor, care diferă între ele prin esență și nu numai prin grad[34], sunt rânduite una spre cealaltă, ambele provenind – în forme diferite – din aceeași preoție unică a lui Cristos. De fapt, preoția ministerială, nu semnifică în sine un grad mai mare de sfințenie în raport cu preoția comună a credincioșilor; însă prin ea le este dat preoților de către Cristos, în Duh, un dar special, cu scopul de a putea ajuta poporul lui Dumnezeu să exercite cu fidelitate și pe deplin preoția comună care le-a fost conferită[35].

18. După cum subliniază și Conciliul, „darul spiritual pe care preoții l-au primit la hirotonire nu-i pregătește pentru o misiune limitată și restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea și universala misiune a mântuirii până la marginile pământului, căci orice slujire preoțească participă la dimensiunea universală a misiunii încredințate de Cristos apostolilor”[36]. În virtutea naturii însăși a ministerului lor, ei trebuie, așadar, să fie pătrunși și animați de un profund spirit misionar și „de acel spirit cu adevărat catolic care să-i obișnuiască să depășească limitele diecezei, țării sau ritului, pentru a răspunde necesităților întregii Biserici, pregătiți sufletește să predice oriunde Evanghelia”[37].

În plus, tocmai pentru că în interiorul vieții Bisericii este omul comuniunii, preotul trebuie să fie, în raportul cu toți oamenii, omul misiunii și al dialogului. Profund înrădăcinat în adevărul și în dragostea lui Cristos, și animat de dorința și de imperativul de a vesti tuturor mântuirea sa, el este chemat să încheie cu toți oamenii raporturi de frățietate, de slujire, de căutare comună a adevărului, de promovare a dreptății și a păcii. În primul rând cu frații aparținând altor biserici și confesiuni creștine; dar și cu credincioșii de alte religii; cu oamenii de bunăvoință, și într-un chip special cu cei săraci și cei mai slabi, și cu toți cei care doresc fierbinte, chiar fără s-o știe și s-o exprime, adevărul și mântuirea lui Cristos, conform cuvântului lui Isus care a spus: „Nu au nevoie de medic cei sănătoși, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mc 2,17).

În chip special astăzi, datoria pastorală prioritară a noii evanghelizări, care implică întreg poporul lui Dumnezeu și cere un zel nou, metode noi și un nou limbaj pentru vestirea și mărturisirea Evangheliei, recere preoți pătrunși radical și integral în misterul lui Cristos și capabili să realizeze un nou stil de viață pastorală, caracterizat de o comuniune profundă cu papa, cu episcopii și între ei, și de o colaborare rodnică cu credincioșii laici, în respect și în promovarea diferitelor roluri, carisme și ministere în sânul comunității ecleziale[38].

„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care ați ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Încă o dată, să ascultăm aceste cuvinte ale lui Isus în lumina preoției ministeriale pe care am prezentat-o în natura și misiunea sa. Acest „astăzi”, tocmai pentru că aparține „plinătății timpului”, adică timpului mântuirii depline și definitive, desemnează timpul Bisericii. Consacrarea și misiunea lui Cristos: „Duhul Domnului… m-a uns și m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună…” (Lc 4,18) sunt rădăcina vie din care se nasc consacrarea și misiunea Bisericii, „plinătatea” lui Cristos (cf. Ef 1,23): prin regenerarea baptismală, se revarsă Duhul Domnului asupra tuturor credincioșilor, Duh care-i consacră pentru a forma un templu spiritual și o preoție sfântă și-i trimite să facă cunoscute faptele minunate ale Aceluia care din întuneric i-a chemat la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10). Preotul participă la consacrarea și la misiunea lui Cristos în mod specific și autoritar, adică prin sacramentul Ordinului, în virtutea căruia este configurat în însăși ființa sa, lui Isus Cristos, cap și păstor, și participă la misiunea de „a duce săracilor vestea cea bună” în numele și în persoana lui Cristos însuși.

În mesajul lor final, părinții sinodali au rezumat în puține cuvinte, dar pline de semnificație „adevărul”, sau mai exact, „misterul” și „darul” preoției ministeriale, spunând: „Identitatea noastră își are izvorul ultim în iubirea Tatălui. Cu Fiul pe care l-a trimis, preotul suprem și păstorul cel bun, suntem uniți sacramental prin preoția ministerială prin acțiunea Duhului Sfânt. Viața și ministerul preotului sunt continuarea vieții și acțiunii lui Cristos însuși. Aceasta este identitatea noastră, adevărata noastră demnitate, izvorul bucuriei noastre, siguranța vieții noastre”[39].

III. DUHUL DOMNULUI ESTE ASUPRA MEA
VIAȚA SPIRITUALĂ A PREOTULUI

O chemare „specifică” la sfințenie

19. „Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,18). Duhul nu se află numai „asupra” lui Mesia, ci îl R#8222;umple”, îl pătrunde, îl atinge în ființa și acțiunea sa. În realitate, Duhul, este principiul „consacrării” și al „misiunii” lui Mesia: „Pentru aceasta m-a uns și m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună…” (Lc 4,18). Prin puterea Duhului, Isus aparține total și exclusiv lui Dumnezeu, participă la sfințenia infinită a lui Dumnezeu care-l cheamă, îl alege și-l trimite. În felul acesta Duhul Domnului se revelează ca izvor de sfințenie și apel la sfințire.

Același „Duh al Domnului” este „asupra” întregului popor al lui Dumnezeu, care este constituit ca popor „consacrat” lui Dumnezeu și „trimis” de Dumnezeu pentru a vesti Evanghelia care mântuiește. Membrii poporului lui Dumnezeu sunt „adăpați din belșug” și „semnați” de Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,13; 2Cor 1,21 ș.u.; Ef 1,13; 4,30) și chemați la sfințenie.

Într-un chip special, Duhul este cel care ne descoperă și ne comunică chemarea fundamentală pe care Tatăl, din veșnicie, o adresează tuturor: chemarea de a fi „sfinți și neprihăniți înaintea sa în iubire”, în virtutea predestinării „de a fi fiii săi adoptivi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5). Și nu numai atât. Revelându-ne și comunicându-ne această chemare, Duhul devine în noi principiul și sursa realizării ei: el, Duhul Fiului (cf. Gal 4,6), ne face asemenea lui Isus Cristos și părtași ai vieții sale de fiu, adică ai dragostei sale față de Tatăl și față de frați. „Dacă trăim prin Duhul, să ne și purtăm conform Duhului” (Gal 5,25). Prin aceste cuvinte, apostolul Paul, ne amintește că existența creștină este „viață spirituală”, adică viață animată și călăuzită de Duhul spre sfințenie sau desăvârșirea iubirii.

Afirmația Conciliului: „Toți creștinii, de orice stare sau condiție, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii”[40] își găsește o aplicare deosebită a sa prin preoți: ei sunt chemați nu numai întrucât sunt botezați, dar mai ales și în mod specific întrucât sunt preoți, adică pe baza unui titlu nou și cu modalități originale, care provin din sacramentul Ordinului.

20. Referitor la „viața spirituală” a preoților și la darul și responsabilitatea de a deveni „sfinți”, decretul conciliar privind slujirea și viața preoțească, ne oferă o sinteză bogată și provocatoare: „Prin sacramentul Ordinului, preoții sunt făcuți asemenea lui Cristos, preotul, ca slujitori ai capului, pentru a face să crească și a zidi întreg trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai Ordinului episcopatului. Încă de la consacrarea primită prin Botez, și ei, ca și toți creștinii, au primit semnul și darul unei chemări și al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească, să poată și să fie obligați să tindă la perfecțiune, după cuvântul Domnului: „Fiți, așadar, desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit” (Mt 5,48). Însă ca preoți, ei sunt obligați cu un titlu deosebit să tindă la desăvârșire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, preotul veșnic, pentru a continua prin timp lucrarea lui minunată care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam omenesc. Așadar, întrucât orice preot, în felul său propriu, acționează în numele lui Cristos reprezentându-l, el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredințați lui și întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârșirea aceluia pe care îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată de sfințenia lui, care s-a făcut pentru noi mare preot, „sfânt, nevinovat, nepătat, deosebit de cei păcătoși” (Evr 7,26)”[41].

Conciliul afirmă, înainte de toate, chemarea „comună” la sfințenie. Această chemare se înrădăcinează în Botez, și-l caracterizează pe preot ca un „credincios” (Christifideles), ca „frate între frați”, inserat și unit cu poporul lui Dumnezeu, în bucuria împărtășirii darurilor mântuirii (cf. Ef 4,4-6) și în angajarea comună de a umbla „conform Duhului”, urmându-l pe unicul Învățător și Domn. Să ne amintim de spusa celebră a sfântului Augustin: „Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creștin. Acela este numele unei misiuni primite, acesta este un har; acela este un nume plin de pericole, acesta este de mântuire”[42].

Cu aceeași claritate, textul conciliar vorbește și despre o chemare „specifică” la sfințenie, mai exact despre o chemare care are la bază sacramentul Ordinului, ca sacrament propriu și specific preotului, și deci în virtutea unei noi consacrări lui Dumnezeu prin hirotonire. La această chemare specifică face aluzie tot sfântul Augustin, care afirmației „pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creștin”, face să-i urmeze aceste cuvinte: „Dacă, așadar, pentru mine este un motiv mai mare de bucurie faptul de a fi fost răscumpărat împreună cu voi decât de a fi așezat în fruntea voastră, urmând porunca Domnului, mă voi dedica printr-o maximă angajare în a vă sluji, pentru a nu fi nerecunoscător față de acela care m-a răscumpărat cu acel preț care m-a făcut slujitorul vostru”[43].

Textul Conciliului continuă apoi semnalând unele elemente necesare în definirea conținutului „specificității” vieții spirituale a preoților. Sunt elemente care se unesc strâns cu „consacrarea” proprie preoților, care-i face asemenea lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii; cu „misiunea” sau slujirea specifică preoților înșiși, care-i abilitează și-i angajează să fie instrumente vii ale lui Cristos, preotul veșnic, și să acționeze „în numele și în persoana lui Cristos însuși”; cu întreaga lor „viață” chemată să exprime și să mărturisească într-un mod original „radicalismul evanghelic”[44].

Configurarea cu Isus Cristos, cap și păstor și iubirea pastorală

21. Prin consacrarea sacramentală, preotul este făcut asemenea cu Isus Cristos drept cap și păstor al Bisericii și primește în dar o „putere spirituală” care este participarea la autoritatea cu care Isus Cristos prin Duhul său, conduce Biserica[45].

Datorită acestei consacrări realizată de Duhul prin revărsarea sacramentală a Ordinului, viața spirituală a preotului este pecetluită, plăsmuită, semnată de acele atitudini și comportamente care sunt proprii lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii, și care se rezumă în iubirea sa pastorală.

Isus Cristos este capul Bisericii, trupul său. Este „cap” în sensul nou și original de a fi slujitor, după înseși cuvintele sale: „Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45). Slujirea lui Isus atinge plenitudinea în moartea pe cruce, adică în dăruirea totală de sine, în umilință și în iubire: „S-a despuiat pe sine însuși, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost socotit ca om, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8). Autoritatea lui Isus Cristos-cap, coincide, așadar, cu slujirea sa, cu dăruirea sa totală, umilă și iubitoare față de Biserică. Și aceasta într-o desăvârșită ascultare față de Tatăl: el este unicul și adevăratul slujitor suferind al Domnului, în același timp preot și victimă.

Din acest tip precis de autoritate, adică din slujirea față de Biserică, este animată și înviorată existența spirituală a fiecărui preot, drept exigență a asemănării sale cu Isus Cristos, cap și slujitor al Bisericii[46]. Sfântul Augustin adresa acest îndemn unui episcop în ziua hirotonirii sale: „Cel care este capul poporului, trebuie în primul rând să-și dea seama că este slujitorul celor mulți. Și să nu te rușinezi să fii așa, ți-o repet, să nu te rușinezi să fii slujitorul celor mulți, pentru că Domnul domnilor nu s-a rușinat să fie slujitorul nostru”[47].

Viața spirituală a miniștrilor Noului Testament trebuie, așadar, să fie pecetluită de această atitudine esențială de slujire a poporului lui Dumnezeu (cf. Mt 20,24 ș.u.; Mc 10,43-44), lipsită de orice prezumție și de orice dorință de „dominare” asupra turmei încredințate (cf. 1Pt 5,2-3). O slujire împlinită sincer, conform voinței lui Dumnezeu și cu plăcere: în felul acesta miniștrii, „bătrânii” comunității, adică prezbiterii, vor putea fi „model” pentru turmă, care, la rândul ei, este chemată să-și asume față de lumea întreagă această atitudine preoțească de slujire în vederea plinătății vieții omului și pentru eliberarea sa integrală.

22. Imagine a lui Isus Cristos, păstor al Bisericii, turma sa reia și repropune, cu nuanțe noi și mai sugestive, același mesaj al lui Isus Cristos, cap și slujitor. Împlinind în el anunțul profetic al lui Mesia mântuitor, cântat cu bucurie de psalmist și de profetul Ezechiel (cf. Ps 22-23; Ez 34,11 ș.u.), Isus se autodefinește ca fiind „păstorul cel bun” (In 10,11.14) nu numai al Israelului, ci al tuturor oamenilor (cf. In 10,16). Iar viața sa este o manifestare neîntreruptă, ba chiar realizarea zilnică a „dragostei sale pastorale”: îi este milă de mulțimi, pentru că erau istovite și părăsite ca niște oi care nu au păstor (cf. Mt 9,35-36); le caută pe cele rătăcite și risipite (cf. Mt 18,12-14) și sărbătorește evenimentul regăsirii lor, le adună și le apără, le cunoaște și le cheamă pe nume pe fiecare (cf. In 10,3), le conduce la pășuni bogate în iarbă și la ape liniștite (cf. Ps 22-23), pentru ele pregătește o masă, hrănindu-le cu însăși viața sa. Această viață este oferită de păstorul cel bun prin moartea și învierea sa, așa cum proclamă liturgia romană a Bisericii: „A înviat păstorul cel bun care și-a dat viața pentru oile sale și pentru turma sa a mers la moarte. Aleluia”[48].

Petru îl numește pe Isus „mai-marele păstorilor” (1Pt 5,4), pentru că lucrarea și misiunea sa continuă în Biserică prin apostoli (cf. In 21,15-17) și succesorii lor (cf. 1Pt 5,1 ș.u.) și prin preoți. În virtutea consacrării lor, preoții devin asemenea cu Isus păstorul cel bun și sunt chemați să imite și să retrăiască aceeași dragoste pastorală a lui.

Dăruirea lui Cristos față de Biserică, rod al iubirii sale, are caracteristicile acelei dăruiri originale care este proprie mirelui față de mireasă, așa cum o sugerează de mai multe ori textele sacre. Isus este mirele adevărat care oferă Bisericii vinul adevărat (cf. In 2,11). El care este „capul Bisericii… și mântuitorul trupului său” (Ef 5,23), „a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfințească, curățind-o prin cuvântul vieții în baia apei, ca să și-o înfățișeze sieși Biserică măreață, fără pată și fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și neprihănită” (Ef 5,25-27). Într-adevăr, Biserica este trupul, în care este prezent și operant Cristos, capul, dar este și mireasa, care se naște ca o nouă Evă din coasta deschisă a Răscumpărătorului de pe cruce: de aceea Cristos stă „în fața” Bisericii, „o hrănește și are grijă de ea” (Ef 5,29), dăruindu-și viața proprie pentru ea. Preotul este chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos mirele Bisericii[49]: desigur, ca și credincios, el rămâne mereu parte a comunității, împreună cu toți ceilalți frați și surori adunați de Duhul Sfânt, dar în virtutea asemănării sale cu Cristos, cap și păstor, se află în această poziție de mire în fața comunității. „Întrucât îl reprezintă pe Cristos, cap, păstor și mire al Bisericii, preotul se situează nu numai în Biserică, dar și în fruntea Bisericii”[50]. De aceea, el este chemat ca în viața sa spirituală să retrăiască iubirea lui Cristos mire față de Biserica mireasă. Viața sa trebuie să fie luminată și orientată și de această caracteristică de mire, care îi cere să fie martorul iubirii de mire a lui Cristos, și deci să fie capabil să-i iubească pe oameni cu o inimă nouă, mare și curată, printr-o autentică dezlipire de sine însuși, printr-o dăruire deplină, continuă și fidelă, și în același timp printr-un fel de „gelozie” divină (cf. 2Cor 11,2), cu o iubire care capătă chiar nuanțele afecțiunii materne, capabilă să înfrunte „durerile nașterii” până ce „Cristos va fi întruchipat” în credincioși (cf. Gal 4,19).

23. Principiul interior, virtutea care animă și călăuzește viața spirituală a preotului ca și configurat lui Cristos, cap și păstor, este iubirea pastorală, participarea la aceeași iubire pastorală a lui Isus Cristos: dar gratuit al Duhului Sfânt, și în același timp datorie și apel la răspuns liber și responsabil din partea preotului.

Conținutul esențial al iubirii pastorale este dăruirea de sine, dăruirea totală de sine față de Biserică, după modelul și în comuniune cu dăruirea lui Cristos. „Iubirea pastorală este acea virtute prin care noi îl imităm pe Cristos în dăruirea sa totală de sine și în slujirea sa. Nu numai ce facem, ci dăruirea de noi înșine este aceea care arată iubirea lui Cristos față de turma sa. Iubirea pastorală determină modul nostru de a gândi și acționa, modul nostru de a ne raporta față de lume. Și este deosebit de necesară pentru noi…”[51].

Dăruirea de sine, rădăcina și sinteza iubirii pastorale, are ca destinatară Biserica. Așa a fost în cazul lui Cristos care „a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea” (Ef 5,25); așa trebuie să fie și în cazul preotului. Prin iubirea pastorală care pecetluiește exercitarea ministerului preoțesc ca „amoris officium”[52], „preotul, care primește chemarea la slujire, este capabil să facă din aceasta o alegere de iubire, prin care Biserica și sufletele devin interesul său principal și, prin această spiritualitate concretă, devine capabil să iubească Biserica Universală și acea parte din ea care-i este încredințată, cu tot elanul unui mire față de mireasa sa”[53]. Dăruirea de sine nu are margini, ea fiind pecetluită de însuși elanul apostolic și misionar al lui Cristos, păstorul cel bun, care a spus: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor” (In 10,16).

În cadrul comunității ecleziale, iubirea pastorală a preotului solicită și cere într-un mod special și specific raportul său personal cu frații întru preoție, care sunt uniți cu episcopul, așa cum scrie explicit Conciliul: „Iubirea pastorală cere ca preoții, dacă nu vor să alerge în zadar, să lucreze mereu în legătură de comuniune cu episcopii și ceilalți frați întru preoție”[54].

Dăruirea de sine față de Biserică este cerută de faptul că ea este trupul și mireasa lui Isus Cristos. De aceea, iubirea preotului se referă în primul rând la Isus Cristos: numai dacă-l iubește și-i slujește lui Cristos, cap și mire, dragostea devine izvor, criteriu, măsură, imbold pentru iubirea și slujirea preotului față de Biserică, trup și mireasă a lui Cristos. Aceasta era și conștiința clară și puternică a apostolului Paul, care scria creștinilor Bisericii din Corint: „În ceea ce ne privește, suntem slujitorii voștri din iubire față de Isus” (2Cor 4,5). Și aceasta este mai ales învățătura explicită și programatică a lui Isus, atunci când îi încredințează lui Petru misiunea de a păstori turma numai după tripla mărturisire de iubire, ba chiar a unei iubiri preferențiale: „I-a zis a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?”… Petru i-a spus: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oile mele”” (In 21,17).

Iubirea pastorală, care-și are izvorul specific în sacramentul Ordinului, își află expresia deplină și alimentul său suprem în Euharistie: „Această iubire pastorală – citim în actele Conciliului – izvorăște în primul rând din jertfa euharistică și de aceea ea este centrul și rădăcina întregii vieți a preotului; de aceea sufletul preoțesc trebuie să se străduiască să reflecte în sine ceea ce se petrece pe altarul de jertfă”[55]. În realitate, în Euharistie este reprezentată, adică făcută din nou prezentă jertfa crucii, dăruirea totală a lui Cristos față de Biserica sa, dăruirea trupului său oferit și a sângelui său vărsat ca mărturie supremă a condiției sale de cap și păstor, de slujitor și mire al Bisericii. Tocmai de aceea, iubirea pastorală a preotului nu numai că izvorăște din Euharistie, dar își află în celebrarea acesteia cea mai înaltă realizare a sa, așa cum din Euharistie primește harul și responsabilitatea de a da un sens „sacrifical” întregii sale existențe.

Însăși această iubire pastorală constituie principiul interior și dinamic capabil să unifice multiplele și diferitele activități ale preotului. Datorită acesteia, își poate găsi răspuns exigența esențială și permanentă a unității între viața interioară și multele acțiuni și responsabilități ale ministerului, exigență cu atât mai stringentă într-un context socio-cultural și eclezial puternic marcat de complexitate, fragmentare și dispersare. Numai concentrarea fiecărui moment și a fiecărui gest asupra alegerii fundamentale și definitorii de „a-și da viața pentru turmă”, poate garanta această unitate vitală, indispensabilă pentru armonia și pentru echilibrul spiritual al preotului: „Unitatea vieții – ne amintește Conciliul – preoții o pot atinge urmând, în împlinirea slujirii lor, exemplul lui Cristos Domnul, a cărui mâncare era să facă voia celui care l-a trimis pentru a-i împlini lucrarea… Astfel, ducând viața bunului păstor, vor găsi în însăși exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârșirii preoțești care va realiza unitatea în viața și activitatea lor”[56].

Viața spirituală în exercitarea ministerului

24. Duhul Domnului l-a consacrat pe Cristos și l-a trimis să vestească Evanghelia (cf. Lc 4,18). Misiunea nu este un element exterior și alăturat consacrării, ci ea îi constituie destinația intrinsecă și vitală: consacrarea este pentru misiune. Astfel, nu numai consacrarea, dar și misiunea stă sub semnul Duhului, sub influența sa sfințitoare.

Așa a fost în cazul lui Isus. Așa a fost în cazul apostolilor și succesorilor lor. Așa este în cazul întregii Biserici și în ea a preoților: toți primesc Duhul ca dar și chemare la sfințire în cadrul și prin împlinirea misiunii[57].

Există, așadar, un raport intim între viața spirituală a preotului și exercitarea ministerului său[58], raport pe care Conciliul îl exprimă astfel: „Îndeplinind slujirea Duhului și a dreptății (cf. 2Cor 3,8-9), ei (preoții) sunt întăriți în viața spiritului, cu condiția să se lase învățați de Duhul lui Cristos care le dă viață și îi călăuzește. Într-adevăr, preoții sunt orientați spre desăvârșirea vieții prin înseși acțiunile sacre de fiecare zi precum și prin întreaga lor slujire pe care o împlinesc în strânsă unire cu episcopul și confrații. La rândul ei, sfințenia preoților, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor”[59].

„Trăiește misterul încredințat în mâinile tale!”. Aceasta este invitația, îndemnul pe care Biserica îl adresează preotului în ritul hirotonirii, când îi sunt încredințate ofrandele poporului pentru jertfa euharistică. De fapt, „misterul” al cărui împărțitor este preotul (cf. 1Cor 4,1), este însuși Isus Cristos, care, în Duhul Sfânt este izvor de sfințenie și apel la sfințire. „Misterul” cere să fie inserat în viața trăită a preotului. De aceea, recere o mare vigilență și o conștiință vie. Tot ritul hirotonirii plasează în fața cuvintelor amintite, recomandarea: „Dă-ți seama de ceea ce vei face”. Deja Paul îi atrăgea atenția episcopului Timotei: „Nu neglija darul spiritual care este în tine” (1Tim 4,14; cf. 2Tim 1,16).

Raportul dintre viața spirituală și exercitarea ministerului sacerdotal, își poate găsi o explicație și pornind de la iubirea pastorală dăruită prin sacramentul Ordinului. Tocmai pentru că este o participare la misterul mântuitor al lui Isus Cristos, cap și păstor, ministerul preotului nu poate să nu reexprime și să nu retrăiască acea iubire pastorală a sa, care este în același timp izvorul și sufletul slujirii sale și a dăruirii de sine însuși. În realitatea sa subiectivă, ministerul sacerdotal este „amoris officium”, după expresia deja citată a sfântului Augustin: tocmai această realitate obiectivă se constituie drept fundament și chemare pentru un ethos corespunzător, care nu poate fi decât acela de a trăi iubirea, după cum arată același sfânt Augustin: „Sit amoris officium pascere dominicum gregem”[60]. Acest ethos, și deci viața spirituală, nu este altceva decât primirea în conștiință și în libertate, și deci în minte, în inimă, în hotărâri și în acțiuni, a „adevărului” ministerului sacerdotal ca „amoris officium”.

25. Pentru o viață spirituală care se desfășoară prin exercitarea ministerului, este absolut necesar ca preotul să reînnoiască încontinuu și să aprofundeze tot mai mult conștiința că este ministru al lui Isus Cristos în virtutea consacrării sacramentale și a asemănării cu el, cap și păstor al Bisericii.

O asemenea conștiință nu numai că este în concordanță cu adevărata natură a misiunii pe care preotul o desfășoară în favoarea Bisericii și a omenirii, dar hotărăște și viața spirituală a preotului care împlinește acea misiune. În realitate, preotul este ales de Cristos nu ca un „lucru”, dar ca o „persoană”: el nu este un instrument inert și pasiv, ci un „instrument viu”, așa cum se exprimă Conciliul atunci când vorbește despre obligația de a tinde la desăvârșire[61]. Tot Conciliul este cel care vorbește despre preoți ca „asociați și colaboratori” ai lui Dumnezeu „cel sfânt și sfințitor”[62].

În felul acesta, în exercitarea ministerului este angajată profund persoana conștientă, liberă și responsabilă a preotului. Legătura cu Isus Cristos, pe care o asigură consacrarea și configurarea din sacramentul Ordinului, pune bazele și recere în preot o legătură ulterioară care este dată de „intenție”, adică de voința conștientă și liberă de a face, prin gestul ministerial, ceea ce intenționează să facă Biserica. Din natura sa, o asemenea legătură tinde să devină cât mai amplă și cât mai profundă, angajând mintea, sentimentele, viața, adică o serie întreagă de „dispoziții” morale și spirituale corespunzătoare gesturilor ministeriale pe care le face preotul.

Nu există nici o îndoială că exercitarea misiunii preoțești, și în special celebrarea sacramentelor, își primește eficacitatea sa mântuitoare din însăși acțiunea lui Isus Cristos, făcută prezentă prin sacramente. Dar printr-un plan divin, care vrea să preamărească gratuitatea absolută a mântuirii făcând din om un „mântuit” și în același timp un „mântuitor” – totdeauna și numai cu Isus Cristos -, eficacitatea exercitării misiunii preoțești este condiționată și de mai marea sau mai mica primire și participare umană[63]. În special, mai marea sau mai mica sfințenie a ministrului sacru are o influență veritabilă asupra vestirii cuvântului, a celebrării sacramentelor, a conducerii comunității în dragoste. Este ceea ce afirmă clar Conciliul: „Însăși sfințenia preoților, contribuie în cel mai înalt grad la o mai rodnică îndeplinire a slujirii lor: în realitate, chiar dacă harul lui Dumnezeu poate împlini lucrarea mântuirii și prin slujitori nevrednici, Dumnezeu totuși dorește în mod obișnuit să-și arate faptele minunate mai degrabă prin oameni care, făcându-se mai ascultători față de inspirațiile și călăuzirea Duhului Sfânt și datorită unirii intime cu Cristos și sfințeniei vieții proprii, pot spune cu apostolul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20)”[64].

Conștiința că este ministru al lui Isus Cristos, cap și păstor, comportă și conștiința recunoscătoare și veselă a unui har special primit de la Isus Cristos: harul de a fi fost ales în mod gratuit de Domnul ca „instrument viu” al operei de mântuire. Această alegere dă mărturie despre iubirea lui Isus Cristos față de preot. Tocmai această iubire, ca și în cazul, ba mai mult decât în cazul oricărei alte iubiri, cere corespundere. După învierea sa, Isus îi pune lui Petru întrebarea fundamentală despre iubire: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?”. Iar după răspunsul lui Petru, urmează încredințarea misiunii: „Paște mielușeii mei!” (In 21,15). Isus îl întreabă pe Petru dacă-l iubește, mai înainte și pentru a-i putea încredința turma sa. Dar, în realitate, iubirea liberă și prevenitoare a lui Isus însuși este aceea care-l determină să adreseze această întrebare apostolului și să-i încredințeze oile „sale”. În felul acesta orice gest al slujirii preoțești, în timp ce conduce spre iubirea și slujirea Bisericii, determină la creșterea din ce în ce mai mult în iubirea și slujirea lui Isus Cristos, cap, păstor și mire al Bisericii, o iubire care se prezintă mereu ca răspuns la iubirea prevenitoare, liberă și gratuită a lui Dumnezeu în Cristos. La rândul său, creșterea în iubire față de Isus Cristos determină creșterea iubirii față de Biserică: „Suntem păstorii voștri (pascimus vobis), împreună cu voi suntem hrăniți (pascimur vobiscum). Domnul să ne dea puterea să vă iubim până într-atât încât să putem muri pentru voi, fie efectiv, fie afectiv (aut effectu aut affectu)”[65].

26. Datorită învățăturii prețioase a Conciliului Vatican II[66], putem culege condițiile și exigențele, modalitățile și roadele raportului intim care există între viața spirituală a preotului și îndeplinirea triplei sale misiuni: a cuvântului, a sacramentelor și a slujirii dragostei.

Înainte de toate, preotul este ministrul cuvântului lui Dumnezeu, este consacrat și trimis să vestească tuturor Evanghelia împărăției, chemând pe fiecare om la ascultarea credinței și conducându-i pe credincioși spre o cunoaștere și comuniune tot mai profundă a misterului lui Dumnezeu, revelat și comunicat nouă în Cristos. De aceea, în primul rând preotul însuși trebuie să dobândească o mare familiaritate personală cu cuvântul lui Dumnezeu: nu-i este suficientă cunoașterea aspectului lui lingvistic sau exegetic, care este totuși necesar; el trebuie să se apropie de cuvânt cu o inimă docilă și rugătoare, ca el să pătrundă profund în gândurile și sentimentele sale și să dea naștere unei mentalități noi în el – „gândirea lui Cristos” (1Cor 2,16) – astfel încât cuvintele, alegerile și atitudinile sale să devină tot mai mult o transparență, o vestire și o mărturie adusă Evangheliei. Numai „rămânând” în cuvânt, preotul va deveni un discipol desăvârșit al Domnului, va cunoaște adevărul și va fi într-adevăr liber, învingând orice condiționare contrară sau străină Evangheliei (cf. In 8,31-32). Preotul trebuie să fie primul „credincios” al cuvântului, conștient pe deplin că cuvintele slujirii sale nu sunt „ale sale”, ci ale aceluia care l-a trimis. El nu este stăpânul acestui cuvânt: este slujitorul lui. El nu este unicul posesor al acestui cuvânt: este un datornic față de poporul lui Dumnezeu. Tocmai pentru că evanghelizează și pentru a putea evangheliza, preotul, ca și Biserica, trebuie să crească în conștientizarea nevoii sale permanente de a fi evanghelizat[67].

El vestește cuvântul în calitatea sa de „ministru”, părtaș al autorității profetice a lui Cristos și a Bisericii. De aceea, pentru a avea în el însuși și pentru a da credincioșilor garanția că transmite Evanghelia în integritatea sa, preotul este chemat să cultive o sensibilitate, o iubire și o disponibilitate întru totul speciale față de tradiția vie a Bisericii și a magisteriului ei: toate acestea nu sunt străine cuvântului, dar contribuie la interpretarea lui corectă și-i păstrează sensul autentic[68].

Mai ales în celebrarea sacramentelor și în celebrarea liturgiei orelor, preotul este chemat să trăiască și să dea mărturie despre unitatea profundă dintre exercitarea slujirii sale și viața sa spirituală: darul harului oferit Bisericii devine principiu de sfințenie și chemare la sfințire. Și pentru preot, atât în slujire cât și în viața spirituală, locul cu adevărat central îl ocupă Euharistia, pentru că în ea „este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, paștele nostru și pâinea cea vie, care prin trupul său însuflețit de Duhul Sfânt, dă viață oamenilor, care sunt în felul acesta chemați și călăuziți să se ofere împreună cu el pe ei înșiși, truda lor și toate cele create”[69].

Din diferitele sacramente, și în special din harul specific și propriu fiecăruia dintre ele, viața spirituală a preotului capătă conotații speciale. De fapt, ea este structurată și modelată de multiplele caracteristici și exigențe ale diferitelor sacramente celebrate și trăite.

Vreau să acord un cuvânt special pentru sacramentul pocăinței, ai cărui miniștri sunt preoții dar trebuie să fie și beneficiarii lui, devenind martori ai milostivirii lui Dumnezeu față de cei păcătoși. Viața spirituală și pastorală a preotului, ca și cea a fraților săi laici și călugări, depinde, în ceea ce privește calitatea și fervoarea sa, de practica personală asiduă și conștiincioasă a sacramentului pocăinței. Reproduc ceea ce am scris în exortația Reconciliatio et paenitentia: „Viața spirituală și pastorală a preotului, ca și aceea a fraților săi laici și călugări, depinde, privitor la calitatea și fervoarea ei, de practica personală, asiduă și conștiincioasă a sacramentului pocăinței. Celebrarea Euharistiei și misterul celorlalte sacramente, zelul pastoral, relațiile cu credincioșii, comuniunea cu frații săi preoți, colaborarea cu episcopul, viața de rugăciune, într-un cuvânt întreaga viață sacerdotală suferă un declin inevitabil, dacă el însuși, din neglijență sau din oricare alt motiv, nu recurge, în mod regulat și cu o credință și o pietate autentică, la sacramentul penitenței. La un preot care nu s-ar mai spovedi sau s-ar spovedi rău, existența lui sacerdotală și acțiunea lui sacerdotală s-ar resimți repede, iar comunitatea însăși, al cărei păstor este, negreșit și-ar da seama de aceasta”[70].

În sfârșit, preotul este chemat să retrăiască autoritatea și slujirea lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii animând și conducând comunitatea eclezială, adică adunând laolaltă „familia lui Dumnezeu ca fraternitate adunată în unitate” și conducând-o „la Tatăl prin Cristos, în Duhul Sfânt”[71]. Acest „munus regendi” este o misiune foarte delicată și complexă, care include, pe lângă atenția față de fiecare persoană și față de diferitele vocații, capacitatea de a coordona toate darurile și carismele pe care Duhul le trezește în comunitate, analizându-le și punându-le în valoare pentru edificarea Bisericii totdeauna în unire cu episcopii. Este vorba despre o misiune care recere preotului o viață spirituală intensă, bogată în acele calități și virtuți care sunt proprii persoanei care „este în fruntea” și „conduce” o comunitate, și „bătrânului” în sensul cel mai nobil și mai deplin al cuvântului: așa sunt fidelitatea, coerența, înțelepciunea, primirea tuturor, bunătatea plină de amabilitate, fermitatea autoritară în lucrurile esențiale, detașarea în ceea ce privește punctele de vedere prea subiective, dezinteresul personal, răbdarea, plăcerea angajamentului zilnic, încrederea în lucrarea ascunsă a harului care se manifestă în cei simpli și în cei săraci (cf. Tit 1,7-8).

Existența sacerdotală și radicalismul evanghelic

27. „Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 44,18). Duhul Sfânt revărsat în sacramentul Ordinului este izvor de sfințenie și chemare la sfințire, nu numai pentru că-l face pe preot asemenea lui Cristos, cap și păstor al Bisericii, și-i încredințează misiunea profetică, sacerdotală și regală de îndeplinit în numele și în persoana lui Cristos, dar și pentru că animă și-i înviorează existența zilnică, îmbogățind-o cu daruri și exigențe, cu virtuți și imbolduri care se concretizează în iubirea pastorală. O asemenea iubire este sinteza care unește valorile și virtuțile evanghelice și totodată forța care sprijină dezvoltarea lor până la desăvârșirea creștină[72].

Pentru toți creștinii, fără excepție, radicalismul evanghelic este o exigență fundamentală și de neînlocuit, care izvorăște din chemarea lui Cristos la urmarea și imitarea lui, în virtutea strânsei comuniuni de viață cu el, realizată prin Duhul (cf. Mt 8,18 ș.u.; 10,37 ș.u.; Mc 8,34 ș.u.; 10,17-21; Lc 9,5 ș.u.). Aceeași exigență este impusă preoților, nu numai pentru că sunt „în” Biserică, dar și pentru faptul că sunt „în fruntea” Bisericii, întrucât sunt făcuți asemenea lui Cristos, cap și păstor, abilitați și angajați în ministerul Ordinului, însuflețiți de iubirea pastorală. Ei bine, în cadrul și ca manifestare a radicalismului evanghelic, există o serie întreagă de virtuți și exigențe etice care sunt hotărâtoare pentru viața pastorală și spirituală a preotului, cum ar fi de exemplu, credința, umilința în fața misterului lui Dumnezeu, milostivirea, prudența. Expresia privilegiată a radicalismului sunt așa-numitele „sfaturi evanghelice”, pe care ni le propune Isus în predica de pe munte, iar dintre aceste sfaturi, intim legate între ele sunt: ascultarea, castitatea și sărăcia[73]. Preotul este chemat să le trăiască în conformitate cu acele modalități și, mai profund, cu acele finalități și acele semnificații originale, care provin din identitatea proprie a preotului și o exprimă.

28. „Printre virtuțile cele mai necesare slujirii preoțești, trebuie amintită acea dispoziție sufletească prin care ei sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia Aceluia care i-a trimis” (cf. In 4,34; 5,30; 6,38)”[74]. Este vorba despre ascultare, care în cazul vieții spirituale a preotului prezintă anumite caracteristici speciale.

Înainte de toate, ea este o ascultare „apostolică”, în sensul că recunoaște, iubește și slujește Biserica în structura ei ierarhică. În realitate, nu există slujire preoțească decât în comuniune cu suveranul pontif și colegiul episcopal, în speță cu propriul episcop diecezan, cărora le datorează „respectul filial și ascultarea” pe care le-au promis la hirotonire. Această „supunere” față de cei care sunt investiți cu autoritatea bisericească nu are nimic umilitor, ci provine din libertatea responsabilă a preotului, care acceptă nu numai exigențele unei vieți ecleziale organice și organizate, dar și acel har al discernământului și al responsabilității în deciziile ecleziale pe care Isus le-a garantat apostolilor săi și succesorilor lor, pentru ca misterul Bisericii să fie păzit cu fidelitate și pentru ca ansamblul comunității creștine să fie slujit în itinerarul său unitar spre mântuire.

Motivată corect și trăită fără servilisme, ascultarea creștină autentică îl ajută pe preot să-și îndeplinească cu o transparență evanghelică autoritatea care i-a fost încredințată față de poporul lui Dumnezeu: fără autoritarisme și fără opțiuni demagogice. Numai acela care știe să asculte în Cristos, știe cum să ceară, în spiritul Evangheliei, ascultare de la altul.

În plus, ascultarea preoțească prezintă o exigență „comunitară”: nu este ascultarea unuia singur care individual este în raport cu autoritatea, ci este în schimb ascultarea inserată profund în unitatea ordinului preoțesc, care este chemat ca atare să trăiască în colaborare armonioasă cu episcopul și, prin el, cu succesorul lui Petru[75].

Acest aspect al ascultării preotului recere o asceză considerabilă, fie în sensul unei obișnuințe de a nu ține prea mult la preferințele proprii sau la propriile puncte de vedere, fie în sensul de a lăsa loc confraților ca ei să-și poată pune în valoare talentele și capacitățile proprii, excluzând orice gelozie, invidie și rivalitate. Ascultarea preotului este o ascultare solidară, care pornește de la apartenența sa la unicul ordin preoțesc și care întotdeauna în cadrul lui și împreună cu el, exprimă orientări și alegeri coresponsabile.

În sfârșit, ascultarea preoțească are un special caracter „pastoral”. Adică este trăită într-un climat de disponibilitate permanentă de a se lăsa prins, „cvasidevorat”, de necesitățile și cerințele turmei. Aceste cerințe trebuie desigur să fie într-adevăr raționale, și uneori trebuie selecționate și analizate, dar în mod incontestabil, viața preotului este total „ocupată” de foamea după Evanghelie, după credința, speranța și iubirea față de Dumnezeu și față de misterul său, care, mai mult sau mai puțin conștient este prezentă în poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredințat.

29. Între sfaturile evanghelice – scrie Conciliul – „strălucește mai ales prețiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruiește unora (cf. Mt 19,11; 1Cor 7,7), de a se dărui mai ușor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărțită (cf. 1Cor 7,32-34) în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârșită pentru împărăția cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn și stimulent al iubirii și ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume”[76]. În feciorie și în celibat, castitatea își menține semnificația ei originară, adică cea a unei sexualități umane trăită ca manifestare autentică și slujire prețioasă a iubirii de comuniune și de dăruire interpersonală. Această semnificație subzistă pe deplin în starea de feciorie, care realizează, chiar în renunțarea la căsătorie, „semnificația sponsală” a trupului printr-o comuniune și o dăruire personală față de Isus Cristos și față de Biserica sa care prefigurează și anticipă comuniunea și dăruirea desăvârșită și definitivă din ceruri: „În starea de feciorie, omul este în așteptarea – chiar și cu trupul – nunții escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranța că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieții veșnice”[77].

În această lumină se pot înțelege și aprecia mai ușor motivele alegerii multiseculare pe care Biserica din Occident a făcut-o și pe care a menținut-o, în ciuda tuturor dificultăților și obiecțiilor care au apărut de-a lungul secolelor, de a conferi hirotonirea preoțească numai bărbaților care dau dovadă că sunt chemați de Dumnezeu la darul castității în celibatul absolut și perpetuu.

Părinții sinodali au exprimat clar și răspicat gândirea lor printr-o propoziție importantă, care merită să fie relatată integral și literal: „Rămânând intactă disciplina Bisericilor orientale, sinodul, convins că curăția perfectă în celibatul preoțesc este o carismă, amintește preoților că ea constituie un dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică și reprezintă o valoare profetică pentru lumea actuală. Acest sinod afirmă din nou și cu tărie ceea ce Biserica latină și unele rituri orientale recer, și anume ca preoția să fie conferită numai acelor bărbați care au primit de la Dumnezeu darul chemării la castitate în celibat (fără a prejudicia tradiția anumitor Biserici orientale și anumite cazuri particulare de clerici căsătoriți proveniți din convertirea la catolicism, pentru care s-a făcut excepție în enciclica lui Paul al VI-lea despre celibatul preoțesc, nr. 42). Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinței ferme a Bisericii de a menține legea care cere celibatul ales în mod liber și perpetuu pentru candidații la hirotonirea preoțească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat și explicat în toată bogăția sa biblică, teologică și spirituală, ca dar prețios făcut de Dumnezeu Bisericii sale și ca semn al împărăției care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu față de această lume, precum și al iubirii neîmpărțite a preotului față de Dumnezeu și față de poporul lui Dumnezeu, astfel încât celibatul să fie privit ca o îmbogățire pozitivă a preoției”[78].

Este foarte important ca preotul să înțeleagă motivația teologică a legii bisericești a celibatului. În calitate de lege, exprimă voința Bisericii chiar înainte de voința subiectului exprimată prin disponibilitatea sa. Dar voința Bisericii își află ultima sa motivație în legătura pe care celibatul o are cu sfânta hirotonire, care-l face pe preot asemenea cu Isus Cristos, capul și mirele Bisericii. Ca mireasă a lui Isus Cristos, Biserica vrea să fie iubită de preot în mod total și exclusiv, așa cum a iubit-o Isus Cristos, capul și mirele său. Prin urmare, celibatul preoțesc înseamnă dăruirea de sine în și cu Cristos Bisericii sale și exprimă slujirea preotului față de Biserică în și cu Domnul.

Pentru o viață spirituală adecvată a preotului, celibatul trebuie considerat și trăit nu ca un element izolat sau pur negativ, ci ca un aspect al unei orientări pozitive, specifică și caracteristică preotului: părăsindu-și tatăl și mama, el îl urmează pe Isus, păstorul cel bun, într-o comuniune apostolică, în slujirea poporului lui Dumnezeu. De aceea, celibatul trebuie acceptat printr-o hotărâre liberă și iubitoare care trebuie reînnoită încontinuu, ca dar inestimabil al lui Dumnezeu, ca „imbold pentru iubirea pastorală”[79], ca participare specială la paternitatea lui Dumnezeu și la rodnicia Bisericii, ca mărturie dată lumii despre împărăția escatologică. Pentru a trăi toate exigențele morale, pastorale și spirituale ale celibatului preoțesc este absolut necesară rugăciunea umilă și încrezătoare, așa cum ne atrage atenția Conciliul: „În lumea de astăzi, înfrânarea desăvârșită e socotită imposibilă de mulți oameni; de aceea, preoții trebuie cu atât mai mult să ceară cu umilință și perseverență, împreună cu Biserica, harul fidelității, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând în același timp la toate ajutoarele naturale și supranaturale care se află la îndemâna tuturor”[80]. Rugăciunea, unită cu sacramentele Bisericii și trăirea normelor ascetice, va fi aceea care va da speranță în dificultăți, iertare în cazul unor deficiențe, încredere și curaj în reluarea drumului.

30. Referitor la sărăcia evanghelică, părinții sinodali i-au făcut o descriere cât se poate de concisă și profundă, prezentând-o ca „supunerea tuturor bunurilor Binelui suprem al lui Dumnezeu și împărăției sale”[81]. În realitate, numai cel care contemplă și trăiește misterul lui Dumnezeu ca Bine unic și suprem, ca Bogăția adevărată și definitivă, poate înțelege și trăi sărăcia, care desigur nu înseamnă disprețuirea și refuzarea bunurilor materiale, ci înseamnă folosirea recunoscătoare și cordială a acestor bunuri și în același timp renunțarea bucuroasă la acestea printr-o mare libertate interioară, adică pentru Dumnezeu și planurile sale.

Datorită asemănării sale sacramentale cu Cristos, cap și păstor, sărăcia preotului capătă conotații „pastorale” precise, asupra cărora, reluând și dezvoltând învățătura conciliară[82], s-au oprit părinții sinodali. Ei notează printre altele: „După exemplul lui Cristos care bogat fiind s-a făcut sărac din iubire față de noi (cf. 2Cor 8,9), preoții trebuie să-i considere pe cei săraci și pe cei mai slabi ca fiindu-le încredințați lor într-un chip special, și trebuie să fie capabili să dea mărturie despre sărăcie printr-o viață simplă și austeră, fiind deja obișnuiți să renunțe cu generozitate la bunurile superflue” (Optatam totius, 9; CIC, can. 282)”[83].

Este adevărat că „vrednic este lucrătorul de plata sa” (Lc 10,7) și că „Domnul a rânduit ca aceia care propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1Cor 9,14), dar este tot atât de adevărat că acest drept al apostolului nu poate fi nici într-un fel confundat cu pretenția de a subordona slujirea Evangheliei și a Bisericii avantajelor și intereselor care pot deriva de aici. Numai sărăcia asigură preotului disponibilitatea sa de a fi trimis acolo unde activitatea sa este mai utilă și mai urgentă, chiar cu prețul sacrificiului personal. Este condiția și premisa indispensabilă a docilității apostolului față de Duhul Sfânt, care-l face apt să „meargă”, fără lucruri superflue și fără condiționări, urmând numai voința Învățătorului (cf. Lc 9,57-62; Mc 10,17-22).

Inserat personal în viața comunității și responsabil de ea, preotul trebuie să ofere și mărturia unei „transparențe” totale în administrarea bunurilor comunității, pe care nu o va trata niciodată ca și cum ar fi un patrimoniu propriu, dar ca pe ceva de care va trebui să dea cont în fața lui Dumnezeu și a fraților, mai ales a celor săraci. Apoi conștiința că aparține la o unică preoție îl va determina pe preot să se angajeze în înlesnirea atât a unei distribuiri mai echitabile a bunurilor între confrați, cât și la o anumită folosire în comun a bunurilor (cf. Fap 2,42-47).

Libertatea interioară, pe care sărăcia evanghelică o păstrează și o alimentează, îl face pe preot capabil de a fi alături de cei mai slabi, de a deveni solidar în eforturile lor pentru instaurarea unei societăți mai drepte, în a fi mai sensibil și mai capabil în înțelegerea și discernământul fenomenelor care privesc aspectul economic și social al vieții, în a promova alegerea preferențială față de cei săraci: aceasta, fără a exclude pe nimeni de la vestirea și de la darul mântuirii, știe să fie atentă față de cei mici, față de păcătoși, față de marginalizații de orice fel, după modelul dat de Isus în desfășurarea misiunii sale profetice și sacerdotale (cf. Lc 4,18).

Nu trebuie uitată semnificația profetică a sărăciei sacerdotale, care este deosebit de urgentă în societățile bogate și consumiste: „Preotul cu adevărat sărac este cu siguranță un semn concret al detașării, al renunțării și al nesupunerii față de tirania lumii contemporane, care-și pune toată încrederea în bani și în siguranța materială”[84].

Isus Cristos, care pe cruce duce la desăvârșire iubirea sa pastorală printr-o despuiere extremă, exterioară și interioară, este modelul și izvorul virtuților ascultării, castității și sărăciei, pe care preotul este chemat să le trăiască drept expresie a iubirii sale pastorale față de frați. Așa cum scrie Paul creștinilor din Filipi, preotul trebuie să aibă „aceleași sentimente” ca și Isus, despuindu-se de „eul” propriu, pentru a găsi în iubirea ascultătoare, castă și săracă, drumul măreț al unirii cu Dumnezeu și al unității cu frații (cf. Fil 2,5).

Apartenența și devotamentul față de Biserica locală

31. Ca orice viață spirituală autentic creștină, și viața preotului posedă o esențială și obligatorie dimensiune eclezială: este participarea la sfințenia Bisericii însăși, pe care o mărturisim în Crez drept „comuniunea sfinților”. Sfințenia creștinului provine din cea a Bisericii, o exprimă și în același timp o îmbogățește. Această dimensiune eclezială îmbracă modalități, finalități și semnificații speciale în viața spirituală a preotului, în virtutea raportului său special cu Biserica, pornind totdeauna de la asemănarea sa cu Cristos, cap și păstor, de la slujirea sa preoțească, de la iubirea sa pastorală.

În această perspectivă trebuie considerată ca valoare spirituală a preotului apartenența sa precum și devotamentul său față de Biserica locală. În realitate, acestea, nu sunt motivate numai din rațiuni organizatorice și disciplinare. Dimpotrivă, raportul cu episcopul în unica preoție, împărtășirea grijii sale ecleziale, devotamentul față de grija evanghelică a poporului lui Dumnezeu în concretele condiții istorice și ambientale ale Bisericii locale, sunt elementele de care nu se poate face abstracție în trasarea portretului propriu al preotului și al vieții sale spirituale. În acest sens, încardinarea nu se epuizează într-o legătură pur juridică, ci comportă și o serie întreagă de atitudini și alegeri spirituale și pastorale, care contribuie la conturarea unei fizionomii specifice imaginii vocaționale a preotului.

Este necesar ca preotul să conștientizeze clar că „existența sa într-o Biserică locală” constituie, prin natura sa, un element determinant pentru trăirea spiritualității creștine. În acest sens, preotul găsește tocmai în apartenența și devotamentul față de Biserica locală, un izvor de semnificații, de criterii de discernământ și acțiune, care dau contur atât misiunii pastorale cât și vieții sale spirituale.

În progresul spre perfecțiune pot contribui și alte inspirații sau referiri la alte tradiții de viață spirituală, capabile să îmbogățească viața sacerdotală a fiecăruia și să anime ordinul preoțesc cu daruri spirituale prețioase. Este vorba despre multe asociații ecleziale vechi și noi, care primesc în rândul lor și preoți: începând de la societățile de viață apostolică la institutele seculare sacerdotale, de la diferitele forme de comuniune și trăire spirituală împreună la mișcările ecleziale. Preoții care aparțin ordinelor și congregațiilor religioase, sunt o adevărată bogăție spirituală pentru întreg clerul diecezan, căruia îi oferă contribuția unor carisme specifice și slujiri calificate, stimulând prin prezența lor Biserica locală în trăirea mai intensă a deschiderii sale universale[85].

Apartenența preotului la Biserica locală și devotamentul său, până la dăruirea vieții, pentru edificarea Bisericii „în persoana” lui Cristos, cap și păstor, pentru slujirea întregii comunități creștine, într-un cordial și filial raport cu episcopul, trebuie să fie consolidate prin orice altă carismă care face parte dintr-o existență sacerdotală sau este în legătură cu ea[86].

Pentru ca belșugul harurilor Duhului să fie primit cu bucurie și să rodească spre slava lui Dumnezeu pentru binele Bisericii întregi, se cere din partea tuturor, în primul rând, cunoașterea și discernământul carismelor proprii și ale altuia, precum și trăirea lor în spiritul umilinței creștine, al curajului autocriticii, al intenției, mai presus de orice altă preocupare, de a ajuta la edificarea întregii comunități, în slujba căreia este pusă orice carismă particulară. În plus, se cere tuturor un efort sincer de stimă reciprocă, de respect reciproc și valorificarea coordonată a tuturor diversităților pozitive și legitime prezente în rândul clerului. Și toate acestea fac parte din viața spirituală și din asceza continuă a preotului.

32. Apartenența și devotamentul față de Biserica locală nu închid în ea activitatea și viața preotului: de fapt acestea nu pot fi închise, prin însăși natura atât a Bisericii locale[87], cât și a misiunii sacerdotale. În această privință, Conciliul scrie: „Darul spiritual pe care preoții l-au primit la hirotonire nu-i pregătește pentru o misiune limitată și restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea și universala misiune a mântuirii „până la marginile pământului” (Fap 1,8), căci orice slujire preoțească participă la dimensiunea universală a misiunii încredințate de Cristos apostolilor”[88].

De aici rezultă că viața spirituală a preoților trebuie să fie profund marcată de zelul și dinamismul misionar. Lor le revine, prin exercitarea misiunii lor și prin mărturia vieții, să facă din comunitatea încredințată lor, o comunitate autentic misionară. Așa cum am scris în enciclica Redemptoris missio: „Toți preoții trebuie să aibă inimă și mentalitate misionară, să fie deschiși la nevoile Bisericii și ale lumii, atenți la cei mai îndepărtați, și mai ales la grupurile necreștine din zona în care se află. În rugăciune și mai ales la jertfa euharistică, să poarte grija întregii Biserici pentru întreaga omenire”[89].

Dacă acest spirit misionar va anima cu generozitate viața preoților, atunci va fi ușurat răspunsul la acea exigență din ce în ce mai simțită în Biserică astăzi, care provine dintr-o inegală răspândire a clerului. În acest sens, deja Conciliul a fost cât se poate de clar și de categoric: „Preoții să-și aducă aminte că trebuie să aibă la inimă grija pentru toate Bisericile. De aceea, preoții din diecezele mai bogate în vocații să se arate gata să meargă bucuroși, cu permisiunea sau la îndemnul ordinariului propriu, pentru a-și împlini slujirea în regiuni, misiuni sau activități care suferă din lipsă de cler”[90].

„Reînnoiește în ei revărsarea Duhului tău dătător de sfințenie”

33. „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună…” (Lc 4,18). Isus face să răsune și astăzi în inima noastră de preoți cuvintele pe care le-a pronunțat în sinagoga din Nazaret. În realitate, credința noastră, ne descoperă prezența operantă a Duhului lui Cristos în ființa noastră, în acțiunea și trăirea noastră așa cum l-a configurat, abilitat și plăsmuit sacramentul Ordinului.

Da, Duhul Domnului este marele protagonist al vieții noastre spirituale. El crează „inima nouă”, o animă și o conduce prin „legea cea nouă” a iubirii, a iubirii pastorale. Pentru dezvoltarea vieții spirituale este hotărâtoare conștiința că preotului nu-i lipsește niciodată harul Duhului Sfânt, ca dar absolut gratuit și ca datorie plină de răspundere. Conștiința darului revarsă și sprijină credința de nezdruncinat a preotului în timpul dificultăților, ispitelor, slăbiciunilor care sunt întâlnite pe parcursul spiritual.

Repropun tuturor preoților ceea ce am zis multora dintre ei cu altă ocazie: „Vocația la preoție este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul Ordinului. Sfințenia înseamnă intimitate cu Dumnezeu, înseamnă imitarea lui Cristos, sărac, curat și umil; înseamnă iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru adevăratul lor bine; înseamnă iubire față de Biserică pentru că este sfântă și ne vrea sfinți, pentru că aceasta este misiunea pe care i-a încredințat-o Cristos. Fiecare dintre voi trebuie să fie sfânt și pentru a-i ajuta pe frați să urmeze chemarea lor la sfințenie.

Oare cum să nu reflectăm… asupra rolului esențial pe care îl are Duhul Sfânt în chemarea specifică la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal? Să ne amintim de cuvintele din ritul hirotonirii preoțești, care sunt considerate centrale în formula sacramentală: „Dăruiește, Tată atotputernic, acestor fii ai tăi demnitatea preoției. Reînnoiește în ei revărsarea Duhului tău dătător de sfințenie; să îndeplinească, Doamne, cu fidelitate, slujirea preoțească de gradul doi primită de la tine, iar prin exemplul lor să-i conducă pe toți la o conduită integră a vieții”.

Prin hirotonire, voi ați primit, preaiubiților, însuși Duhul lui Cristos, care vă face asemenea lui, ca să puteți acționa în numele său și să trăiți în voi propriile sale sentimente. Această comuniune intimă cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o împliniți „in persona Christi”, recere în egală măsură și să se exprime în fervoarea rugăciunii, în coerența vieții, în iubirea pastorală a unui minister orientat neîncetat spre mântuirea fraților. Într-un cuvânt recere sfințirea voastră personală”[91].

IV. VENIȚI ȘI VEDEȚI
CHEMAREA LA PREOȚIE, ÎN PASTORAȚIA BISERICII

A căuta, a urma, a rămâne

34. „Veniți și vedeți” (In 1,39). Așa răspunde Isus celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul, care-l întrebau unde locuiește. În aceste cuvinte găsim semnificația chemării.

Iată cum relatează Evanghelistul chemarea lui Andrei și a lui Petru: „În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutați?” Ei i-au spus: „Rabbi, – ceea ce, tradus, înseamnă Învățătorule – Unde locuiești?” El le-a zis: „Veniți și vedeți”. Așadar, au venit și au văzut unde locuiește și au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan și-l urmaseră pe Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care tradus înseamnă Cristos – și l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas – care înseamnă Piatră”” (In 1,35-42).

Această pagină a Evangheliei este una dintre multele din Cartea Sfântă în care este descris „misterul” chemării, în cazul nostru misterul chemării de a fi apostoli ai lui Isus. Pagina din Ioan, care are o semnificație și pentru chemarea creștină ca atare, capătă o valoare exemplară pentru chemarea la preoție. Ca și comunitate a discipolilor lui Isus, Biserica este chemată să-și îndrepte privirea spre această scenă care, într-un oarecare mod, se reînnoiește încontinuu în istorie. Ea este invitată să aprofundeze sensul original și personal al chemării la urmarea lui Cristos în slujirea preoțească și legătura inseparabilă dintre harul divin și responsabilitatea umană, legătură conținută și revelată în cele două cuvinte pe care le întâlnim de mai multe ori în Evanghelie: vino și urmează-mă (cf. Mt 19,21). I se cere să descifreze și să parcurgă dinamismul propriu al chemării, dezvoltarea sa graduală și concretă în fazele căutării lui Isus, a urmării sale și a rămânerii cu el.

Biserica culege din această „Evanghelie a chemării” modelul, forța și elanul pastorației sale vocaționale, adică al misiunii sale destinată să se îngrijească de nașterea, discernământul și călăuzirea vocațiilor, în special a vocațiilor la preoție. Tocmai pentru că „lipsa preoților este cu siguranță tristețea oricărei Biserici”[92], pastorația vocațională cere, mai ales astăzi, să fie reluată printr-un angajament nou, viguros și mai hotărât de către toți credincioșii, în convingerea că ea nu este un element secundar sau accesoriu, nici un moment izolat sau sectorial, cam ca o simplă parte, chiar dacă importantă, a pastorației globale a Bisericii: dimpotrivă, ea este, așa cum au afirmat în mod repetat părinții sinodali, o activitate intim inserată în pastorația generală a fiecărei Biserici[93], o grijă care trebuie să fie integrată și pe deplin identificată cu așa-numita „grijă obișnuită a sufletelor”[94], o dimensiune connaturală și esențială a pastorației Bisericii, adică a vieții și misiunii ei[95].

Într-adevăr, dimensiunea vocațională este connaturală și esențială pastorației Bisericii. Motivația constă în faptul că vocația definește, într-un anumit sens, ființa profundă a Bisericii, mai înainte chiar de acțiunea ei. Însuși numele ei de biserică, ecclesia, arată intima sa fizionomie vocațională, pentru că ea este într-adevăr „convocare”, adunarea celor chemați: „Dumnezeu a chemat laolaltă pe aceia care prin credință privesc spre Cristos, înfăptuitorul mântuirii și principiul unității și al păcii și a constituit Biserica spre a fi pentru toți și pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unități mântuitoare”[96].

O interpretare propriu-zis teologică a chemării la preoție și a pastoralei care o privește poate proveni numai din interpretarea misterului Bisericii ca mysterium vocationis.

Biserica și darul chemării

35. Orice chemare creștină își află fundamentul în alegerea gratuită și prevenitoare din partea Tatălui „care în Cristos, ne-a binecuvântat în cer cu toată binecuvântarea spirituală. În el ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și nepătați în fața lui. Cu dragoste ne-a predestinat la înfiere, prin Cristos Isus, după bunul plac al voinței sale” (Ef 1,3-5).

Orice chemare creștină vine de la Dumnezeu, este darul lui Dumnezeu. Însă ea nu este dată niciodată în afara sau independent de Biserică, ci trece totdeauna în Biserică și prin Biserică, pentru că, așa cum ne amintește Conciliul Vatican II, „I-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfințească și să-i mântuiască pe oameni nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr și să-l slujească în sfințenie”[97]. Biserica, nu numai că adună în sine toate vocațiile pe care i le dă Dumnezeu în drumul ei de mântuire, ci ea însăși se prezintă ca mister de vocație, ca reflex luminos și viu al misterului Preasfintei Treimi. În realitate, Biserica, „popor reunit prin unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt”[98], poartă în sine misterul Tatălui, care fără să fie chemat sau trimis de cineva (cf. Rom 11,33-35), îi cheamă pe toți la sfințirea numelui său și la împlinirea voinței sale; păstrează în ea misterul Fiului care este chemat și trimis de Tatăl să vestească tuturor împărăția lui Dumnezeu chemându-i pe toți să-l urmeze; și este depozitara misterului Duhului Sfânt care îi consacră pentru misiune pe cei pe care Tatăl îi cheamă prin Fiul său Isus Cristos.

Biserica, fiind prin natura sa este „vocație”, este generatoare și educatoare de vocații. Ea este așa în ființa ei de „sacrament”, întrucât este „semn” și „instrument” în care răsună și se împlinește vocația fiecărui creștin; și este așa în acțiunea ei, adică în exercitarea ministerului său de vestire a cuvântului, de celebrare a sacramentelor și de slujire și mărturie a dragostei.

Acum se poate observa dimensiunea eclezială esențială a vocației creștine: ea, nu numai că provine „din” Biserică și din medierea ei, nu numai că este recunoscută și se realizează „în” Biserică, dar – în slujirea fundamentală față de Dumnezeu – ea se și prezintă chiar în mod necesar, ca slujire „față de” Biserică. În orice formă a ei, vocația creștină este un dar destinat edificării Bisericii, creșterii împărăției lui Dumnezeu în lume[99].

Ceea ce spunem despre orice chemare creștină își află o realizare specifică în chemarea la preoție: prin sacramentul Ordinului primit în Biserică, ea este chemată să se pună în slujirea poporului lui Dumnezeu printr-o apartenență și o asemănare specială cu Isus Cristos și prin autoritatea de a acționa în numele și în persoana lui, care este capul și păstorul Bisericii.

În această perspectivă se înțelege bine ceea ce scriu părinții sinodali: „Vocația fiecărui preot subzistă în Biserică și pentru Biserică: prin ea se realizează o asemenea vocație. De aici urmează că fiecare preot primește chemarea Domnului prin Biserică drept un dar gratuit, adică gratia gratis data (charisma). Episcopului sau superiorului competent îi revine misiunea nu numai să examineze aptitudinile și chemarea candidatului, dar și să le recunoască. Un astfel de element ecleziastic ține de vocația la ministerul preoțesc ca atare. Candidatul la preoție trebuie să primească chemarea, nu impunând condițiile sale personale, ci acceptând și normele și condițiile pe care le pune Biserica însăși, datorită responsabilității pe care o are”[100].

Dialogul vocațional: inițiativa lui dumnezeu și răspunsul omului

36. Istoria oricărei chemări preoțești, ca de altfel a oricărei vocații creștine, este istoria unui dialog inefabil între Dumnezeu și om, între iubirea lui Dumnezeu care cheamă și libertatea omului care-i răspunde lui Dumnezeu prin iubire. Aceste două aspecte de nedespărțit ale vocației, darul gratuit al lui Dumnezeu și libertatea responsabilă a omului, ies foarte bine și pregnant în evidență din puținele cuvinte prin care evanghelistul Marcu prezintă chemarea celor Doisprezece: Isus „s-a urcat pe munte și i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el” (3,13). Pe de o parte avem hotărârea absolut liberă a lui Isus, iar pe de altă parte „venirea” celor Doisprezece, adică „urmarea” lui Isus.

Acesta este modelul permanent, lucrul absolut esențial, al oricărei vocații: cea a profeților, a apostolilor, a preoților, a călugărilor, a credincioșilor laici, a fiecărei persoane.

Dar ceea ce este cu totul prioritar, ba chiar primordial și decisiv, este intervenția liberă și gratuită a lui Dumnezeu care cheamă. Inițiativa chemării îi aparține. Aceasta este, de exemplu, experiența profetului Ieremia: „Cuvântul Domnului mi s-a adresat, zicându-mi: „Mai înainte de a te fi plăsmuit în sânul mamei tale, te cunoșteam, mai înainte de a vedea lumina zilei te-am sfințit și te-am rânduit profet pentru popoare”” (Ier 1,4-5). Același adevăr este prezentat de apostolul Paul, care fundamentează orice vocație în alegerea veșnică în Cristos, făcută „mai înainte de întemeierea lumii, după bunul plac al voinței sale” (Ef 1,5). Primatul absolut al harului în vocație, își află proclamarea desăvârșită în cuvântul lui Isus: „Nu voi m-ați ales, ci eu v-am ales pe voi și v-am constituit ca să mergeți și să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână” (In 15,16).

Dacă chemarea la preoție dă mărturie fără echivoc despre primatul harului, atunci libera și suverana decizie a lui Dumnezeu de a-l chema pe om cere respect absolut, ea nu poate fi deloc forțată de vreo pretenție omenească și nici nu poate fi înlocuită de vreo decizie umană. Chemarea este un dar al harului divin și niciodată un drept al omului; de aceea „nu se poate considera niciodată viața sacerdotală ca o simplă promovare umană, nici misiunea preotului ca un simplu proiect personal”[101]. Astfel este exclusă în mod absolut orice laudă sau prezumție din partea celor chemați (cf. Evr 5,4 ș.u.). Întreg spațiul spiritual al inimii lor trebuie să fie pătruns de o recunoștință plină de admirație și respect, de încredere și speranță neclintită, pentru că cei chemați știu că nu se bazează pe puterile proprii, ci pe fidelitatea necondiționată a lui Dumnezeu care cheamă.

„I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el” (Mc 3,13). Acest „a veni”, care se identifică cu „a-l urma” pe Isus, exprimă răspunsul liber al celor Doisprezece la chemarea Învățătorului. Așa a fost și în cazul lui Petru și Andrei: „Și le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni”. Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat” (Mt 4,19-20). Identică a fost și experiența lui Iacob și Ioan (cf. Mt 4,21-22). Așa este întotdeauna: în chemare strălucesc împreună iubirea gratuită a lui Dumnezeu și exaltarea cea mai înaltă posibilă a libertății omului: aceea a adeziunii la chemarea lui Dumnezeu și a încrederii în el.

În realitate, harul și libertatea nu se opun între ele. Dimpotrivă, harul animă și susține libertatea umană, eliberând-o de sclavia păcatului (cf. In 8,34-36), însănătoșind-o și înălțând-o în capacitatea sa de deschidere și de primire a darului lui Dumnezeu. Și dacă nu se poate atenta la inițiativa absolut gratuită a lui Dumnezeu care cheamă, la fel nu se poate atenta la seriozitatea extraordinară cu care omul este confruntat în libertatea sa. Astfel, la invitația lui Isus, „vino și urmează-mă”, tânărul bogat răspunde printr-un refuz, semn – deși negativ – al libertății sale: „Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogății” (Mc 10,22).

Prin urmare, libertatea este esențială pentru chemare, o libertate care printr-un răspuns pozitiv capătă sensul unei adeziuni personale profunde, ca dăruire de iubire, sau mai exact ca redăruire față de Donator care este Dumnezeu care cheamă, ca oferire de sine. „Chemarea – spunea Paul al VI-lea – este proporționată cu răspunsul. Nu pot exista vocații decât libere; adică numai cele care sunt oferte de sine spontane, conștiente, generoase, totale… Le numim oferte: în aceasta constă practic adevărata problemă… Este glasul umil și pătrunzător al lui Cristos, care spune, astăzi ca și ieri, și alaltăieri: vino. Libertatea este pusă la cea mai grea încercare: cea a ofertei, a generozității, a jertfei”[102].

Oferta liberă, care constituie nucleul intim și cel mai prețios al răspunsului omului față de Dumnezeu care cheamă, își găsește incomparabilul său model, ba chiar rădăcina sa vie, în oferta absolut liberă a lui Isus Cristos, primul dintre cei chemați, la îndeplinirea voinței Tatălui: „De aceea, intrând în lume, Cristos spune: „Tu n-ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un trup… Atunci am zis: Iată, vin…, Dumnezeule, ca să fac voința ta”” (Evr 10,5-7).

În comuniune intimă cu Cristos, Maria, Fecioara Mamă, a fost creatura care a trăit mai mult decât toți adevărul desăvârșit al vocației, deoarece nimeni nu a răspuns asemenea ei printr-o iubire atât de mare iubirii imense a lui Dumnezeu[103].

37. „Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogății” (Mc 10,22). Tânărul bogat din Evanghelie, care nu urmează chemarea lui Isus, ne amintește de obstacolele care pot bloca și stinge răspunsul liber al omului: nu numai bunurile materiale pot închide inima omului la valorile spiritului și la cerințele radicale ale împărăției lui Dumnezeu, dar și unele condiții sociale și culturale din timpul nostru pot prezenta multe primejdii și impune viziuni deformate și false referitor la adevărata natură a chemării, făcând dificile, dacă nu chiar imposibile, primirea și însăși înțelegerea ei.

Mulți au despre Dumnezeu o idee atât de generică și de confuză încât degenerează în forme de religiozitate fără Dumnezeu, în care voința lui Dumnezeu este concepută ca un destin imutabil și fatal, în fața căruia omul nu are altceva de făcut decât să se conformeze și să se resemneze cu o pasivitate deplină. Dar nu aceasta este fața lui Dumnezeu pe care Isus Cristos a venit să ne-o reveleze: în realitate, Dumnezeu este Tatăl care-l cheamă pe om cu o iubire veșnică și prevenitoare și-l stabilește într-un minunat și permanent dialog cu el, invitându-l să participe, ca fiu, din însăși viața sa divină. Este clar că printr-o viziune greșită despre Dumnezeu, omul nu poate recunoaște nici măcar adevărul despre sine însuși, astfel că vocația nu poate fi nici percepută și nici trăită în adevărata ei valoare: cel mult poate fi simțită ca o povară impusă și insuportabilă.

De asemenea, și anumite idei false despre om, adesea susținute de pretinse argumente filozofice sau „științifice”, îl determină uneori pe om să înțeleagă existența și libertatea proprie ca fiind total determinate și condiționate de factori externi, de ordin educativ, psihologic, cultural sau ambiental. Alteori, libertatea este înțeleasă în termeni de autonomie absolută, și pretinzând că este sursa unică și necontrolabilă a alegerilor personale, se constituie în afirmare de sine cu orice preț. Dar în felul acesta se blochează calea pentru a înțelege și trăi vocația ca pe un dialog liber de iubire, care se naște din comunicarea lui Dumnezeu făcută omului și se încheie prin dăruirea sinceră de sine însuși.

În contextul actual nu lipsește nici tendința de a gândi în mod individualist și intimist raportul omului cu Dumnezeu, ca și cum chemarea lui Dumnezeu ar fi adresată fiecărei persoane pe o cale directă, fără nici o mediere comunitară, și ar avea drept scop un avantaj, sau însăși mântuirea fiecărui chemat și nicidecum dăruirea totală față de Dumnezeu în slujirea comunității. În felul acesta întâlnim o altă primejdie mult mai profundă și în același timp subtilă, care face imposibilă recunoașterea și acceptarea cu bucurie a dimensiunii ecleziale înscrisă în mod natural în orice vocație creștină, și în special în vocația la preoție: în realitate, așa cum ne amintește Conciliul, preoția ministerială își capătă semnificația sa autentică și-și realizează adevărul deplin în slujirea și în contribuirea la creșterea comunității creștine și a preoției comune a credincioșilor[104].

Contextul cultural pe care tocmai l-am evocat, a cărui influență nu lipsește chiar și printre creștini și mai ales printre tineri, ajută la înțelegerea răspândirii crizelor vocațiilor la preoție, care sunt datorate și însoțite de cele mai radicale crize de credință. Aceasta au declarat-o explicit părinții sinodali, recunoscând că criza vocațiilor la preoție își are rădăcini adânci în ambientul cultural și în mentalitatea și practica creștinilor[105].

De aici și urgența ca pastorația vocațională a Bisericii să tindă hotărât și în mod prioritar spre reconstruirea „mentalității creștine”, care este generată și susținută de credință. Este mai necesară ca niciodată o evanghelizare care să nu înceteze de a prezenta adevărata față a lui Dumnezeu, Tatăl care în Isus Cristos ne cheamă pe fiecare dintre noi, precum și sensul adevărat al libertății umane ca principiu și forță de dăruire responsabilă de sine. Numai așa vor fi puse bazele indispensabile pentru ca orice vocație, inclusiv cea la preoție, să poată fi percepută în adevărul ei, iubită în frumusețea ei și trăită printr-o dăruire totală și cu o bucurie profundă.

Conținutul și mijloacele pastorației vocaționale

38. Vocația este cu siguranță un mister de nepătruns, care implică raportul pe care-l stabilește Dumnezeu cu omul în unicitatea și irepetabilitatea sa, un mister care este perceput și simțit ca un apel care așteaptă un răspuns din adâncul conștiinței, în acel „sanctuar al omului, unde el este singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în intimitatea proprie”[106]. Dar aceasta nu elimină dimensiunea comunitară, și în special dimensiunea eclezială, a vocației: și Biserica este realmente prezentă și operantă în vocația fiecărui preot.

Pentru a sluji vocația la preoție precum și itinerarul ei, adică apariția, discernământul și asistența acordată vocației, Biserica poate găsi un model în Andrei, unul din primii doi discipoli care îl urmează pe Isus. El însuși este acela care-i relatează fratelui ceea ce i s-a întâmplat: „L-am găsit pe Mesia! (care tradus înseamnă Cristos)” (In 1,41). Iar relatarea acestei „descoperiri” deschide calea întâlnirii: „Și l-a adus la Isus” (In 1,42). Nu există nici o îndoială cu privire la inițiativa absolut liberă și la decizia suverană a lui Isus. El este acela care-l cheamă pe Simon și îi dă un nou nume: „Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas” – care înseamnă „Piatră”” (In 1,42). Dar și Andrei a avut inițiativa sa: a contribuit la întâlnirea fratelui său cu Isus.

„Și l-a adus la Isus”. Într-un anumit sens aici se află centrul întregii pastorații vocaționale a Bisericii, prin care ea se îngrijește de apariția și dezvoltarea vocațiilor, slujindu-se de darurile și responsabilitățile, de carismele și ministerul primite de la Cristos și de la Duhul său. Ca popor preoțesc, profetic și regesc, Biserica este angajată în promovarea și slujirea apariției și dezvoltării vocațiilor la preoție prin rugăciune și viață sacramentală, prin vestirea cuvântului și instruirea în cele ale credinței, prin conducerea și mărturia iubirii.

În demnitatea și responsabilitatea ei de popor preoțesc, Biserica are în rugăciune și în celebrarea liturgiei, momentele esențiale și primare ale pastorației vocaționale. În realitate, rugăciunea creștină, hrănindu-se din cuvântul lui Dumnezeu, crează spațiul ideal ca fiecare să poată descoperi adevărul propriei existențe și identitatea planului de viață, personal și irepetabil pe care i-l încredințează Tatăl. De aceea, este necesar ca mai ales copiii și tinerii să fie educați în a fi fideli față de rugăciune și de meditarea cuvântului lui Dumnezeu: prin tăcere și prin ascultare vor putea percepe chemarea Domnului la preoție și să o urmeze cu promptitudine și generozitate.

Biserica trebuie să primească în fiecare zi invitația convingătoare și exigentă a lui Isus, care cere „să-l rugăm pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui” (Mt 9,38). Ascultând de porunca lui Cristos, Biserica face, înainte de toate, o umilă profesiune de credință: rugându-se pentru vocații, în timp ce-și dă seama de urgența lor pentru viața și misiunea ei, recunoaște că ele sunt un dar al lui Dumnezeu și, ca atare, ele trebuie să fie cerute printr-o rugăciune neîncetată și încrezătoare. Această rugăciune, punctul principal de sprijin al întregii pastorații vocaționale, trebuie însă să angajeze nu numai pe indivizi, ci și întregile comunități ecleziale. Nimeni nu se îndoiește de importanța inițiativelor particulare de rugăciune, de momentele speciale rezervate acestei invocații, începând de la ziua mondială anuală pentru vocații, și de la angajarea explicită a persoanelor și grupurilor deosebit de sensibile la problema vocațiilor la preoție. Dar astăzi așteptarea rugătoare de noi vocații trebuie să devină tot mai mult o obișnuință permanentă și larg împărtășită de întreaga comunitate creștină și de fiecare realitate eclezială. În felul acesta se va putea retrăi experiența apostolilor care în cenacol, împreună cu Maria, așteaptă în rugăciune revărsarea Duhului (cf. Fap 1,14), care nu va înceta să trezească mai departe în poporul lui Dumnezeu „slujitori demni ai altarului, vestitori curajoși și blânzi ai cuvântului care ne mântuiește”[107].

Drept culme și izvor al vieții Bisericii[108] și, în special, a oricărei rugăciuni creștine, și liturgia are un rol indispensabil și o incidență privilegiată în pastorația vocațiilor. În realitate, ea constituie o experiență vie a darului lui Dumnezeu și o mare școală a răspunsului dat chemării sale. Ca atare, fiecare celebrare liturgică, și în primul rând cea euharistică, ne dezvăluie adevărata față a lui Dumnezeu, ne face să ne împărtășim din misterul paștelui, adică din „ceasul” pentru care Isus a venit în lume și spre care s-a îndreptat liber și de bună-voie în ascultare față de chemarea Tatălui (cf. In 13,1), ne arată chipul Bisericii ca popor de preoți și comunitate bine închegată în varietatea și complementaritatea carismelor și vocațiilor. Jertfa mântuitoare a lui Cristos pe care Biserica o celebrează în mister, dă o valoare deosebit de prețioasă suferinței trăită în unirea cu Domnul Isus. Părinții sinodali ne-au invitat să nu uităm niciodată că „prin oferirea suferințelor, așa de frecvente în viața oamenilor, creștinul bolnav se oferă pe sine însuși ca victimă lui Dumnezeu, după exemplul lui Cristos, care s-a consacrat pe sine însuși pentru noi toți (cf. In 17,19)” și că „oferirea suferințelor cu această intenție este foarte folositoare pentru promovarea vocațiilor”[109].

39. În exercitarea misiunii sale profetice, Biserica simte misiunea de a vesti și de a da mărturie despre sensul creștin al vocației, am putea spune „Evanghelia vocației”, ca fiind ceva iminent și absolut necesar. Și în acest domeniu este conștientă de urgența cuvintelor apostolului: „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9,16). Acest avertisment răsună în primul rând pentru noi păstorii și se referă, împreună cu noi, la toți educatorii din Biserică. Predica și cateheza trebuie să evidențieze mereu intrinseca lor dimensiune vocațională: cuvântul lui Dumnezeu îi luminează pe credincioși pentru a vedea viața ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu și le stă alături pentru a primi în credință darul vocației personale.

Însă, deși importante și esențiale, toate acestea nu sunt suficiente: este necesară o „predicare directă despre misterul vocației în Biserică, despre valoarea preoției ministeriale, despre necesitatea ei stringentă pentru poporul lui Dumnezeu”[110]. O cateheză organică și oferită tuturor membrilor Bisericii, pe lângă faptul că înlătură dubiile și combate ideile unilaterale sau greșite despre ministerul sacerdotal, deschide inimile credincioșilor spre așteptarea darului și crează condiții favorabile pentru apariția de noi vocații. A sosit momentul să vorbim cu mult curaj despre viața sacerdotală ca despre o valoare inestimabilă și ca despre o formă de viață creștină excelentă și privilegiată. Educatorii, și în special preoții, nu trebuie să aibă teamă în a propune în mod explicit și categoric vocația la preoție ca pe o posibilitate reală pentru acei tineri care dovedesc că au darurile și calitățile corespunzătoare. Nu trebuie să se teamă deloc că prin aceasta li se condiționează sau limitează libertatea; dimpotrivă, o propunere exactă, făcută la momentul potrivit, poate fi decisivă pentru a determina în tineri un răspuns liber și autentic. De altfel, istoria Bisericii și cea a multor vocații preoțești, apărute chiar la o vârstă fragedă, dovedesc cu prisosință caracterul providențial al apropierii și al cuvântului unui preot: nu numai al cuvântului, dar și al apropierii, adică al unei mărturii concrete și bucuroase, capabilă să trezească întrebări și să conducă chiar la decizii definitive.

40. Ca popor regesc, Biserica se recunoaște înrădăcinată și animată de „legea Duhului care dă viață” (Rom 8,2), care este esențialmente legea regească a iubirii (cf. Iac 2,8), sau legea desăvârșită a libertății (cf. Iac 1,25). De aceea, ea își îndeplinește misiunea atunci când îl conduce pe fiecare credincios la descoperirea și trăirea vocației proprii în libertate și la ducerea ei la desăvârșire în dragoste.

În misiunea ei educativă, Biserica urmărește cu atenție deosebită, să trezească în copii, în adolescenți și în tineri, dorința și voința unei urmări integrale și captivante a lui Isus Cristos. Deși se referă la comunitatea ca atare, munca educativă trebuie să se îndrepte spre fiecare persoană: în realitate, Dumnezeu, prin chemarea sa atinge inima fiecărui om, iar Duhul, care locuiește înlăuntrul fiecărui discipol (cf. 1In 3,24), se dăruiește fiecărui creștin prin carisme diferite și prin manifestări particulare. Prin urmare, fiecare trebuie ajutat să culeagă darul care tocmai lui, ca unei persoane unice și irepetabile, îi este încredințat și să asculte cuvintele pe care Duhul lui Dumnezeu i le adresează numai lui în particular.

În această perspectivă, grija față de chemările la preoție va ști să se exprime și într-o fermă și persuasivă ofertă a direcțiunii spirituale. Este necesară redescoperirea marii tradiții a asistenței spirituale, care a dat mereu roade bogate și prețioase în viața Bisericii: ea poate fi sprijinită în cazuri determinate și cu condiții bine precizate, dar nicidecum înlocuită prin forme de analiză sau de ajutor psihologic[111]. Copiii, adolescenții și tinerii vor fi invitați să descopere și să aprecieze darul direcțiunii spirituale, să-l caute și să-l experimenteze, să-l ceară cu insistență încrezătoare de la educatorii lor în credință. La rândul lor, preoții să fie primii care să-și consacre timpul și energiile acestei opere de educare și de ajutor spiritual personal: nu le va părea rău niciodată că au neglijat sau pus pe locul doi multe alte lucruri, chiar frumoase și utile, dacă aceasta era absolut necesar pentru a rămâne fideli față de misiunea lor de colaboratori ai Duhului în luminarea și călăuzirea celor chemați.

Scopul educației creștine este de a ajunge, sub influența Duhului, la „deplina maturitate a lui Cristos” (Ef 4,13). Aceasta se realizează atunci când, imitându-i și împărtășindu-i iubirea, facem din întreaga noastră viață o slujire a iubirii (cf. In 13,14-15), oferind lui Dumnezeu un cult spiritual plăcut lui (cf. Rom 12,1) și dăruindu-ne fraților. Slujirea iubirii este sensul fundamental al oricărei vocații, care-și află o realizare specifică în vocația preotului: în realitate, el este chemat să retrăiască, în modul cel mai radical posibil, iubirea pastorală a lui Isus, adică iubirea bunului păstor care „își dă viața pentru oile sale” (In 10,11).

De aceea, o adevărată pastorație vocațională nu va pregeta niciodată să educe copiii, adolescenții și tinerii spre gustul angajării, al semnificației slujirii gratuite, al valorii jertfei, al dăruirii necondiționată de sine. În acest sens este deosebit de utilă experiența voluntariatului, față de care sensibilitatea multor tineri este în creștere: dacă va fi un voluntariat motivat evanghelic, capabil să formeze spre discernământul necesităților, trăit cu dăruire și fidelitate în fiecare zi, deschis spre eventualitatea unei angajări definitive prin viața consacrată, hrănit de rugăciune, el va ști să susțină mai sigur o viață de angajare dezinteresată și gratuită și-l va face mai sensibil pe cel care-l practică ascultând glasul lui Dumnezeu care-l poate chema la preoție. Spre deosebire de tânărul bogat, voluntarul va putea accepta cu multă bucurie invitația pe care Isus i-o adresează (cf. Mc 10,21); și o va putea accepta întrucât bunurile sale constau numai în dăruirea de sine pentru ceilalți și în „pierderea” vieții sale.

Toți suntem responsabili de vocațiile la preoție

41. Chemarea la preoție este un dar al lui Dumnezeu care cu siguranță constituie un mare bine pentru cel care-i este primul destinatar. Dar este un dar pentru Biserica întreagă, un bine pentru viața și misiunea ei. De aceea Biserica este chemată să păzească acest dar, să-l prețuiască și să-l iubească: ea este responsabilă de apariția și dezvoltarea vocațiilor preoțești. În consecință, pastorația vocațională are ca subiect activ, ca protagonist comunitatea eclezială ca atare, în diferitele sale expresii: de la Biserica Universală la Biserica locală și, analog, de la acesta la parohie și la toți membrii poporului lui Dumnezeu.

Astăzi, mai mult ca oricând, este necesară răspândirea și înrădăcinarea convingerii că toți membrii Bisericii, fără nici o excepție, au harul și responsabilitatea de a se îngriji de vocații. Conciliul Vatican II a fost mai explicit ca oricând, afirmând că „promovarea vocațiilor preoțești este o îndatorire a întregii comunități creștine și ea trebuie să urmărească acest scop în primul rând printr-o viață pe deplin creștină”[112]. Numai în baza acestei convingeri va putea pastorația vocațională să-și manifeste fața sa cu adevărat eclezială, să desfășoare o activitate concordantă, slujindu-se și de organismele specifice, precum și de instrumentele adecvate de comuniune și coresponsabilitate.

Responsabilitatea principală în ceea ce privește pastorația vocațiilor la preoție revine episcopului[113], care este chemat să o trăiască personal, chiar dacă va putea și va trebui să solicite multiple colaborări. El este tată și prieten față de preoții săi, și lui îi revine în primul rând datoria „să mențină continuitatea” carismei și ministerului sacerdotal, asociindu-și noi forțe prin impunerea mâinilor. El va avea grijă ca dimensiunea vocațională să fie prezentă în întreg ansamblul pastorației obișnuite, ba chiar să fie pe deplin integrată și cvasiidentificată cu ea. Lui îi revine datoria de a promova și coordona diferitele inițiative vocaționale[114].

Episcopul este conștient că poate conta înainte de toate pe colaborarea preoților săi. Toți preoții sunt solidari și împreună responsabili cu el în căutarea și în promovarea chemărilor la preoție. În realitate, așa cum afirmă Conciliul, „este datoria preoților, ca educatori în credință, să se îngrijească personal sau prin alții ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări”[115]. Aceasta este „o îndatorire care decurge din însăși misiunea preoțească, în virtutea căreia preotul devine părtaș la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrătorii”[116]. Însăși viața preoților, dăruirea lor necondiționată față de turma lui Dumnezeu, mărturia lor de slujire iubitoare față de Domnul și față de Biserica sa – o mărturie semnată de alegerea crucii primită în speranța și în bucuria pascală -, unitatea fraternă dintre ei precum și zelul lor pentru evanghelizarea lumii sunt primul și cel mai convingător factor al rodniciei vocaționale[117]

O responsabilitate cu totul specială o are familia creștină, care în virtutea sacramentului căsătoriei participă în mod propriu și original la misiunea educativă a Bisericii învățătoare și mamă. Așa cum au scris părinții sinodali: „Familia creștină, care este într-adevăr „ca o Biserică domestică” (Lumen gentium, 11), a oferit mereu și continuă să ofere condițiile favorabile pentru apariția vocațiilor. Întrucât astăzi, imaginea familiei creștine este în pericol, o mare importanță trebuie să fie acordată pastorației familiare, astfel încât înseși familiile, primind cu generozitate darul vieții umane, să constituie „un fel de prim seminar” (Optatam totius, 2), în care copiii pot dobândi încă de la început sensul evlaviei și al rugăciunii precum și iubirea față de Biserică”[118].

În continuitate și în sintonie cu activitatea părinților și a familiei trebuie să se plaseze școala, care este chemată să-și trăiască identitatea de „comunitate care educă” și printr-o propunere culturală capabilă să facă lumină asupra dimensiunii vocaționale ca valoare nativă și fundamentală a persoanei umane. În acest sens, dacă este îmbogățită oportun de spiritul creștin (fie prin prezențe ecleziale semnificative în școala de stat, conform diferitelor norme naționale, fie mai ales în cazul școlii catolice), ea poate revărsa „în sufletul copiilor și al tinerilor dorința de a împlini voința lui Dumnezeu în starea de viață cea mai potrivită fiecăruia, fără a exclude vreodată vocația la ministerul preoțesc”[119].

De asemenea, și credincioșii laici, în special cateheții, profesorii, educatorii, animatorii pastorației pentru tineri, fiecare prin resursele și modalitățile proprii, au o mare importanță în ceea ce privește pastorația vocațiilor la preoție: cu cât vor aprofunda mai mult sensul vocației și misiunii lor în Biserică, cu atât mai mult vor putea recunoaște valoarea și caracterul de neînlocuit al vocației și misiunii preoțești.

În cadrul comunităților diecezane și parohiale trebuie prețuite și promovate acele grupuri vocaționale, ai căror membri își aduc contribuția lor de rugăciune și de suferință pentru vocațiile la preoție și călugărie, precum și de sprijin moral și material.

Trebuie să amintim aici și numeroasele grupuri, mișcări și asociații de credincioși laici pe care Duhul Sfânt le face să apară și să se dezvolte în Biserică în vederea unei prezențe creștine mai misionare în lume. Aceste diferite organizații de laici se dezvăluie ca un câmp deosebit de rodnic pentru apariția de vocații consacrate, adevărate locuri de propunere și creștere vocațională. În realitate, tocmai în cadrul și datorită acestor organizații, mulți tineri și-au dat seama de chemarea Domnului în a-l urma pe calea preoției ministeriale[120] și au răspuns cu o încurajatoare generozitate. De aceea ele trebuie puse în valoare, pentru ca, în comuniune cu întreaga Biserică și pentru creșterea ei, ele să-și aducă propria lor contribuție pentru dezvoltarea pastorației vocaționale.

Diferitele componente și diferiții membri ai Bisericii angajați în pastorația vocațională își vor îndeplini cu atât mai eficient activitatea lor, cu cât vor stimula mai mult comunitatea eclezială ca atare, începând de la parohie, să simtă că problema vocațiilor la preoție nu poate fi delegată câtuși de puțin numai unor „acreditați speciali” (preoții în general, preoții din seminar în special), pentru că, fiind „o problemă vitală care se plasează în însăși inima Bisericii”[121], ea trebuie să se situeze în centrul iubirii fiecărui creștin față de Biserică.

V. ȘI A CONSTITUIT DOISPREZECE CARE SĂ FIE CU EL
FORMAREA CANDIDAȚILOR LA PREOȚIE

Trăirea urmării lui Cristos, asemenea apostolilor

42. „Apoi s-a urcat pe munte și i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit și apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice și să aibă puterea să alunge diavolii” (Mc 1,13-15).

„Care să fie cu el”: în aceste cuvinte nu este greu de citit „asistența vocațională” a apostolilor din partea lui Isus. După ce i-a chemat, și mai înainte de a-i trimite, ba chiar pentru a-i putea trimite să predice, Isus le cere un „timp” de formare destinat dezvoltării unui raport de comuniune și de prietenie profundă cu el însuși. Lor le rezervă Isus o cateheză mai aprofundată în comparație cu cea a mulțimii (cf. Mt 13,11) și vrea să-i facă martorii rugăciunii sale tăcute către Tatăl (cf. In 17,1-26; Lc 22,39-45).

În grija sa față de chemările la preoție, Biserica din toate timpurile se inspiră din exemplul lui Cristos. Au existat și în parte există și acum, forme concrete foarte diferite prin care Biserica s-a angajat în pastorația vocațională, destinată nu numai să discearnă, dar și să „asiste” chemările la preoție. Dar spiritul care trebuie să le anime și să le susțină, rămâne același: acela de a-i conduce la preoție numai pe aceia care au fost chemați și să-i conducă formați în mod adecvat, adică printr-un răspuns conștient și liber al unei adeziuni și al unei angajări a întregii lor persoane față de Isus Cristos care cheamă la intimitatea vieții cu el și la împărtășirea misiunii sale de mântuire. În acest sens, seminarul, în diferitele sale forme, și în mod analog „casa” de formare a preoților călugări, mai înainte de a fi un loc, un spațiu material, reprezintă un spațiu spiritual, un itinerar de viață, o atmosferă care favorizează și asigură un proces formativ astfel încât cel care este chemat de Dumnezeu la preoție să poată deveni, prin sacramentul Ordinului, o imagine vie a lui Cristos Isus, cap și păstor al Bisericii.

În mesajul lor final, părinții sinodali au exprimat în mod clar și profund semnificația originală și specifică a formării candidaților la preoție, spunând că „a trăi în seminar, școală a Evangheliei, înseamnă a trăi în urmarea lui Cristos ca apostolii; înseamnă a se lăsa instruiți de el în slujirea Tatălui și a oamenilor, sub călăuzirea Duhului Sfânt; înseamnă a se lăsa să fie făcuți asemenea cu Cristos, păstorul cel bun, pentru o cât mai bună slujire preoțească în Biserică și în lume. A se forma pentru preoție înseamnă a se obișnui să dea un răspuns personal la întrebarea fundamentală a lui Cristos: „Mă iubești?”. Pentru viitorul preot, răspunsul nu poate fi decât dăruirea totală a vieții proprii”[122].

Este vorba de a transpune acest spirit, care nu poate lipsi niciodată în Biserică, în condițiile sociale, psihologice, politice și culturale ale lumii actuale, de altfel atât de variate și de complexe, așa cum au mărturisit părinții sinodali având în vedere situația diferitelor Biserici locale. Aceiași părinți, cu accente pline de preocupare neliniștitoare dar și de mare speranță, au putut cunoaște și reflecta îndelung asupra efortului de căutare și aducere la zi a metodelor de formare a candidaților la preoție, care sunt în toate Bisericile lor.

Această exortație intenționează să adune rodul lucrărilor sinodale, stabilind unele puncte dobândite, indicând unele obiective la care nu se poate renunța, punând la dispoziția tuturor bogăția experiențelor și itinerarelor formative deja experimentate pozitiv. Această exortație analizează în mod distinct formarea „inițială” și formarea „permanentă”, fără a uita însă niciodată legătura profundă care le unește și care trebuie să facă din ambele un itinerar unic și organic al vieții creștine și preoțești. Exortația se oprește asupra diferitelor dimensiuni ale formării, umane, spirituale, intelectuale și pastorale, ca și asupra ambientelor și asupra subiecților responsabili cu însăși formarea candidaților la preoție.

I. Dimensiunile formării sacerdotale

Formarea umană, fundament al întregii formări sacerdotale

43. „Fără o formare umană adecvată, întreaga formare sacerdotală ar fi privată de fundamentul său necesar”[123]. Această afirmație a părinților sinodali exprimă nu numai o realitate sugerată zilnic de rațiune și confirmată de experiență, ci o exigență care-și află motivația cea mai profundă și specifică în însăși natura preotului și a misiunii sale.

Preotul, chemat să fie imaginea vie a lui Isus Cristos, capul și păstorul Bisericii, trebuie să caute să întruchipeze în sine, în limita posibilităților, acea perfecțiune umană care strălucește în Fiul lui Dumnezeu făcut om și care transpare cu o eficacitate specială în atitudinile sale față de alții, așa cum ni le prezintă evangheliștii. De fapt, misiunea preotului constă într-adevăr în a vesti cuvântul, a celebra sacramentele, a conduce în dragoste comunitatea creștină „în numele și în persoana lui Cristos”, dar aceasta o face totdeauna și numai adresându-se unor oameni concreți: „Orice mare preot este luat dintre oameni și este pus pentru oameni în slujba celor privitoare la Dumnezeu” (Evr 5,1). De aceea, formarea umană a preotului are o importanță deosebită în raport cu destinatarii misiunii sale: tocmai pentru ca ministerul său să fie cât mai credibil și acceptabil din punct de vedere uman, este necesar ca preotul astfel să-și formeze personalitatea sa umană încât ea să devină punte și nicidecum obstacol pentru ceilalți în întâlnirea cu Isus Cristos, răscumpărătorul omului; este necesar ca preotul, după exemplul lui Isus care „cunoștea ce era în om” (In 2,25; cf. 8,3-11), să fie capabil să cunoască în profunzime sufletul omenesc, să intuiască dificultățile și problemele lui, să faciliteze întâlnirea și dialogul, să obțină încredere și colaborare, să exprime judecăți clare și obiective.

Așadar, nu numai pentru o justă și necesară maturizare și realizare de sine, dar și în vederea misiunii lor, viitorii preoți trebuie să cultive o serie întreagă de calități umane necesare realizării lor ca personalități echilibrate, puternice și libere, devenind astfel capabili să poarte povara responsabilităților pastorale. De aceea este necesară educarea la iubirea adevărului, la loialitate, la respect față de orice persoană, la simțul dreptății, la fidelitate față de cuvântul dat, la adevărata compasiune, la coerență și în special la echilibrul în judecată și comportament[124]. Un program simplu și angajant pentru această formare umană este propus de apostolul Paul filipenilor: „La orice este adevărat, orice este de cinste, drept, curat, vrednic de iubire, cu faimă bună, ce este virtuos și lăudabil, la acestea îndreptați-vă cugetul” (Fil 4,8). Este interesant de remarcat că Paul, tocmai prin aceste calități profund umane, se prezintă pe sine însuși ca model pentru credincioșii săi: „Ceea ce ați învățat – continuă el imediat – deprins, auzit și văzut la mine, acestea să le faceți!” (Fil 4,9).

De o importanță deosebită este capacitatea relației cu ceilalți, element cu adevărat esențial pentru cel care este chemat să fie responsabilul unei comunități și să fie un „om al comuniunii”. Aceasta cere ca preotul să nu fie nici arogant și nici certăreț, ci să fie amabil, ospitalier, sincer în cuvinte și în inimă[125], prudent și discret, generos și disponibil la slujire, capabil să ofere personal, și să trezească în toți, raporturi senine și frățești, gata să înțeleagă, să ierte și să consoleze (cf. și 1Tim 3,1-5; Tit 1,7-9). Lumea de astăzi, adesea condamnată la situații de globalizare și de solitudine, mai ales în marile aglomerații urbane, devine tot mai sensibilă la valoarea comuniunii: acesta este astăzi unul dintre semnele cele mai elocvente și una din căile cele mai eficace ale mesajului evanghelic.

În acest context se înscrie, ca moment specific și hotărâtor, formarea candidatului la preoție la maturitatea afectivă, ca rezultat al educării la iubire adevărată și responsabilă.

44. Maturizarea afectivă presupune conștientizarea că iubirea ocupă locul central în existența umană. În realitate, așa cum am scris în enciclica Redemptor hominis, „omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine însuși o ființă de neînțeles, viața sa este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o însușește, dacă nu participă în mod activ la ea”[126].

Este vorba despre o iubire care angajează întreaga persoană, în dimensiunile și componentele sale fizice, psihice și spirituale, și care se exprimă în „semnificația sponsală” a trupului omenesc, grație căreia persoana se dăruiește pe sine însăși alteia și o primește. La înțelegerea și la realizarea acestui „adevăr” al iubirii umane tinde educația sexuală înțeleasă corect. În realitate, constatăm o situație socială și culturală destul de răspândită „care „banalizează” în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează și o trăiește în mod reductiv și sărăcit, legând-o în mod exclusiv de trup și de plăcerea egoistă”[127]. Deseori chiar situațiile familiilor, din care provin vocațiile la preoție, prezintă în această privință multe carențe și uneori chiar dezechilibre grave.

Într-un asemenea context devine mai dificilă, dar și mai urgentă, o educație la sexualitate care să fie cu adevărat și pe deplin personală și care totuși să se deschidă către stima și iubirea față de castitate, ca „virtute care dezvoltă maturitatea autentică a persoanei și o face capabilă să respecte și să promoveze „semnificația sponsală” a trupului”[128].

Prin urmare, educarea la iubirea responsabilă și la maturizarea afectivă a persoanei sunt întru totul necesare pentru cel care, ca preot, este chemat la celibat, adică să ofere, cu ajutorul harului Duhului și prin răspunsul liber al propriei sale voințe, totalitatea iubirii și a disponibilității sale lui Isus Cristos și Bisericii. În vederea angajării la celibat, maturitatea afectivă trebuie să fie capabilă să includă, în cadrul raporturilor umane de prietenie senină și de fraternitate profundă, o mare iubire, vie și personală față de Isus Cristos. Așa cum au scris părinții sinodali, „în stimularea maturității afective, iubirea față de Cristos, prelungită într-o dăruire universală, este de cea mai mare importanță. În felul acesta, candidatul chemat la celibat va afla în maturitatea afectivă un punct de sprijin puternic pentru trăirea castității în fidelitate și bucurie[129].

Întrucât carisma celibatului, chiar atunci când este autentică și dovedită, lasă intacte înclinațiile afectivității și impulsurile instinctului, candidații la preoție au nevoie de o maturitate afectivă capabilă de prudență, de renunțare la tot ceea ce poate să-i compromită, de vigilență asupra trupului și spiritului, de stimă și respect în relațiile interpersonale cu bărbații și femeile. Un ajutor prețios poate veni dintr-o educație adecvată la adevărata prietenie după modelul legăturilor de afecțiune fraternă pe care le-a trăit Isus însuși în timpul vieții sale (cf. In 11,5).

Maturitatea umană, și în special cea afectivă cer o formare clară și solidă la o libertate care se prezintă ca o ascultare convinsă și cordială de „adevărul” ființei proprii, de „semnificația” propriei existențe, adică de „dăruirea sinceră de sine”, drept cale și conținut fundamental al adevăratei realizări de sine[130]. Înțeleasă în felul acesta, libertatea cere ca persoana să fie într-adevăr stăpână pe sine însăși, hotărâtă să combată și să depășească diferitele forme de egoism și de individualism care întind curse vieții fiecăruia, gata să se deschidă față de ceilalți, generoasă în dăruirea și în slujirea aproapelui. Acest lucru este important pentru răspunsul care trebuie dat chemării, și în special chemării la preoție, și pentru fidelitatea față de ea și față de angajamentele care sunt legate de ea, chiar în momentele dificile. În acest itinerar educativ spre o libertate matură și responsabilă, un ajutor important poate veni din viața comunitară din seminar[131].

Strâns unită cu formarea la libertatea responsabilă este educația conștiinței morale: aceasta, în timp ce solicită intimului propriului „eu” ascultare față de obligațiile morale, revelează semnificația profundă a acestei ascultări, adică de a fi un răspuns conștient și liber, și, prin urmare, din iubire față de cererile lui Dumnezeu și ale iubirii sale. „Maturitatea umană a preotului – scriu părinții sinodali – trebuie să includă în special formarea conștiinței sale. În realitate, pentru a-și putea îndeplini cu fidelitate obligațiile față de Dumnezeu și față de Biserică și pentru a putea călăuzi cu înțelepciune conștiințele credincioșilor, candidatul trebuie să se obișnuiască să asculte de glasul lui Dumnezeu, care-i vorbește la inimă, și să adere cu iubire și tărie la voința sa”[132].

Formarea spirituală: în comuniune cu Dumnezeu și în căutarea lui Cristos

45. Însăși formarea umană, dacă este dezvoltată în contextul unei antropologii care cuprinde întregul adevăr despre om, se deschide și se completează în formarea spirituală. Fiecare om, creat de Dumnezeu și răscumpărat de sângele lui Cristos, este chemat să fie renăscut „din apă și din Duh” (cf. In 3,5) și să devină „fiu în Fiul”. În acest plan eficace al lui Dumnezeu se află fundamentul dimensiunii religioase constitutive a ființei umane, care de altfel este descoperită și recunoscută chiar și numai de rațiune: omul este deschis spre transcendent, spre absolut; are o inimă care este neliniștită până ce nu se odihnește în Domnul[133].

Tocmai din această fundamentală și de nesuprimat exigență religioasă pornește și se dezvoltă procesul educativ al unei vieți spirituale, înțeleasă ca raport și comuniune cu Dumnezeu. Conform revelației și experienței creștine, formarea spirituală are o originalitate inconfundabilă care provine din „noutatea” evanghelică. În realitate, „ea este lucrarea Duhului și angajează persoana în totalitatea sa; introduce în comuniunea profundă cu Isus Cristos, bunul păstor; conduce la supunerea întregii vieți față de Duhul, într-o atitudinea filială față de Tatăl și într-o atașare încrezătoare față de Biserică. Ea se înrădăcinează în experiența crucii, pentru a putea introduce, într-o comuniune profundă la plinătatea misterului pascal”[134].

După cum putem vedea, este vorba despre o formare spirituală care este comună tuturor credincioșilor, dar care cere să fie structurată după acele semnificații și acele conotații care derivă din identitatea preotului și a misiunii sale. Și așa cum pentru fiecare credincios formarea spirituală trebuie să fie centrală și unificatoare în raport cu ființa și trăirea sa de creștin, adică de creatură nouă în Cristos care înaintează în Duh, tot așa pentru fiecare preot formarea spirituală constituie inima care unifică și însuflețește ființa sa de preot și acțiunea sa de preot. În acest sens, părinții sinodali afirmă că „fără formarea spirituală, formarea pastorală ar rămâne fără fundament”[135] și că formarea spirituală constituie „elementul de maximă importanță în educația preoțească”[136].

Conținutul esențial al formării spirituale printr-un itinerar exact spre preoție este bine exprimat de decretul conciliar Optatam totius: „Formarea spirituală… să fie astfel realizată încât seminariștii să învețe să trăiască în continua intimitate a Tatălui, prin Fiul său Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Fiind destinați să îmbrace prin sfânta preoție chipul lui Cristos, preotul, ei trebuie să se obișnuiască de pe acum să-și trăiască în prietenie intimă cu el întreaga viață. Să trăiască misterul pascal în așa fel încât să poată iniția în acest mister și pe poporul care le va fi încredințat. Să fie învățați să-l caute pe Cristos în meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu; în participarea activă la tainele preasfinte ale Bisericii, mai ales la Euharistie și la Oficiul divin; în episcopul care îi trimite și în oamenii la care sunt trimiși, mai ales în cei săraci, în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoși și în necredincioși. Cu o încredere filială să o iubească și să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus, murind pe cruce, a dat-o ca mamă ucenicului său”[137].

46. Textul conciliar merită o meditație atentă și plină de iubire, din care se pot ușor explica unele valori și exigențe fundamentale ale drumului spiritual propus candidatului la preoție.

Înainte de toate, se impune valoarea și exigența de „a trăi strâns uniți” cu Isus Cristos. Unirea cu Domnul Isus, bazată pe Botez și alimentată de Euharistie, cere să fie exprimată în viața de zi cu zi pe care o reînnoiește radical. Comuniunea intimă cu Preasfânta Treime, adică viața nouă a harului care ne face fii ai lui Dumnezeu, constituie „noutatea” credinciosului: o noutate care angajează ființa și acțiunea. Ea constituie „misterul” existenței creștine care se află sub suflul Duhului: în consecință, ea trebuie să constituie „etosul” vieții creștinului. Isus ne-a învățat acest minunat aspect al vieții creștine, care este și inima vieții spirituale, prin alegoria viței și mlădițelor: „Eu sunt vița cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul… Rămâneți în mine și eu în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără de mine nu puteți face nimic” (In 15,1.4-5).

Desigur, în cultura actuală nu lipsesc valori spirituale și religioase, iar omul, în ciuda oricărei aparențe contrare, rămâne permanent un înfometat și însetat de Dumnezeu. Dar adesea religia creștină riscă să fie considerată o religie printre multe altele, sau să fie redusă la o simplă etică socială în slujirea omului. În felul acesta nu iese la iveală totdeauna uluitoarea ei noutate în istorie: ea este „mister”, este evenimentul Fiului lui Dumnezeu care se face om și dă tuturor acelora care-l primesc „puterea să devină fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12), ea este anunțul, ba chiar dăruirea unei alianțe personale de iubire și de viață a lui Dumnezeu cu omul. Viitorii preoți vor putea împărtăși și celorlalți această veste surprinzătoare și dătătoare de fericire numai dacă printr-o formare spirituală adecvată vor cunoaște profund și vor experimenta tot mai mult acest „mister” (cf. 1In 1,1-4).

Textul conciliar, deși conștient de absoluta transcendență a misterului creștin, prezintă intima comuniune a viitorilor preoți cu Isus prin nuanța prieteniei. Aceasta nu este o pretenție absurdă a omului. Este pur și simplu darul inestimabil al lui Cristos, care a spus apostolilor săi: „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15).

Textul conciliar continuă indicând o a doua mare valoare spirituală: căutarea lui Isus. „Să fie învățați să-l caute pe Cristos”. Împreună cu quaerere Deum aceasta este o temă clasică a spiritualității creștine, care-și află o aplicare specifică tocmai în cadrul chemării apostolilor. Relatându-ne urmarea lui Isus din partea primilor doi discipoli, Ioan scoate în evidență locul pe care-l ocupă această „căutare”. Isus însuși este cel care pune întrebarea: „Ce căutați?”. Iar cei doi răspund: „Rabbi, unde locuiești?”. Evanghelistul continuă: „El le-a zis: „Veniți și vedeți”. Așadar, au venit și au văzut unde locuiește și au rămas la el în ziua aceea” (In 1,37-39). Într-un anumit sens, viața spirituală a celui care se pregătește la preoție este dominată de această căutare: de aceasta, și de „a-l găsi” pe Învățătorul, pentru a-l urma, pentru a fi în comuniune cu el. Iar în ministerul și în viața preoțească această „căutare” va trebui să continue, căci misterul imitării și al participării la viața lui Cristos este inepuizabil. La fel va trebui să continue și această „găsire” a Mântuitorului, în sensul de a-l arăta altora, sau și mai bine în sensul de a trezi și în alții dorința de a-l căuta pe Învățătorul. Dar aceasta este cu adevărat posibil dacă le este propusă altora o „experiență” de viață, o experiență care merită să fie împărtășită. Aceasta a fost calea urmată de Andrei pentru a-l conduce pe fratele său Simon la Isus: Andrei, scrie evanghelistul Ioan, „l-a întâlnit mai întâi pe fratele său Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care tradus înseamnă Cristos – și l-a dus la Isus”(In 1,41-42). Și astfel și Simon va fi chemat, ca apostol, să-l urmeze pe Mesia: „Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Kefas” – care înseamnă Piatră” (In 1,42).

Dar ce înseamnă în viața spirituală, a-l căuta pe Cristos? Și unde să-l găsim? „Rabbi, unde locuiești?”. Decretul conciliar Optatam totius pare să indice o întreită cale de parcurs: meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, participarea activă la sfintele Taine ale Bisericii, slujirea dragostei față de „cei mici”. Acestea sunt cele trei mari valori și exigențe care definesc ulterior conținutul formării spirituale a candidatului la preoție.

47. Elementul esențial al formării spirituale este lectura meditată și în spirit de rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu (lectio divina), este ascultarea umilă și plină de iubire a celui care vorbește. În realitate, tocmai în lumina și în puterea cuvântului lui Dumnezeu poate fi descoperită, înțeleasă, iubită și urmată chemarea proprie și împlinită propria misiune, astfel încât întreaga existență își află semnificația sa unitară și radicală în a fi destinatarul cuvântului lui Dumnezeu care-l cheamă pe om și principiul cuvântului omului care răspunde lui Dumnezeu. Familiaritatea cu cuvântul lui Dumnezeu va ușura drumul convertirii, nu numai în sensul dezlipirii de rău pentru a adera la bine, ci și în sensul de a hrăni în inimă gândurile lui Dumnezeu, astfel încât credința, ca răspuns dat cuvântului, să devină noul criteriu de judecare și evaluare a oamenilor și lucrurilor, a evenimentelor și problemelor.

Cu condiția ca cuvântul lui Dumnezeu să fie tratat și primit în adevărata sa natură: de fapt, el ne face să-l întâlnim pe Dumnezeu însuși, Dumnezeu care-i vorbește omului; ne face să-l întâlnim pe Cristos, cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul care este în același timp și Calea și Viața (cf. In 14,6). Este vorba de a citi „scripturile” ascultând „cuvintele”, „cuvântul” lui Dumnezeu, așa cum ne amintește Conciliul: „Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu”[138]. Și tot același Conciliu spune: „În realitate, prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17) în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu el”[139].

Cunoașterea iubitoare și familiaritatea rugătoare cu cuvântul lui Dumnezeu îmbracă o semnificație deosebită pentru ministerul profetic al preotului, pentru a cărui desfășurare devin o condiție indispensabilă mai ales în contextul „noii evanghelizări”, la care este chemată astăzi Biserica. Conciliul îndeamnă: „Este necesar ca toți clericii, în primul rând preoții lui Cristos și toți ceilalți care, în calitate de diaconi sau de cateheți, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă cineva „un predicator zadarnic al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru” (AUGUSTIN, Serm. 179: PL 18,966)”[140].

Prima și fundamentala formă de răspuns la cuvânt este rugăciunea, care fără îndoială, constituie o valoare și o exigență primordială a formării spirituale. Ea trebuie să-i conducă pe candidații la preoție la cunoașterea și experimentarea sensului autentic al rugăciunii creștine, acela de a fi o întâlnire vie și personală cu Tatăl prin Fiul unic născut sub acțiunea Duhului, un dialog care devine participare la dialogul filial pe care-l are Isus cu Tatăl. Un aspect deloc secundar al misiunii preotului este cel de a fi „educator al rugăciunii”. Dar numai dacă preotul a fost format și continuă să se formeze la școala lui Isus care se roagă, va putea forma pe alții la această școală. Aceasta cer oamenii de la preot: „Preotul este omul lui Dumnezeu, cel care-i aparține lui Dumnezeu și determină spre a gândi la Dumnezeu. Când Scrisoarea către Evrei vorbește despre Cristos, îl prezintă ca „un mare preot milostiv și credincios în cele ce se referă la Dumnezeu…” (Evr 2,17). Creștinii speră să găsească în preot nu numai un om care-i primește, care-i ascultă cu plăcere și dă dovadă față de ei de o simpatie sinceră, ci mai ales un om care-i ajută să-l vadă pe Dumnezeu, să urce spre el. De aceea preotul trebuie să fie format spre o intimitate profundă cu Dumnezeu. Cei care se pregătesc la preoție trebuie să înțeleagă că întreaga valoare a preoției lor va depinde de dăruirea de ei înșiși pe care vor ști s-o facă față de Cristos și, prin Cristos, față de Tatăl”[141].

Într-un context de agitație și de zgomot, așa cum este cel din societatea noastră, o necesară pedagogie la rugăciune este educația la sensul uman profund și la valoarea religioasă a tăcerii, acea atmosferă spirituală indispensabilă pentru a percepe prezența lui Dumnezeu și a se lăsa cuceriți de ea (cf. 1Reg 19,11 ș.u.).

48. Culmea rugăciunii creștine este Euharistia, care la rândul ei se plasează drept „culme și izvor” pentru celelalte sacramente și pentru liturgia orelor. Iar pentru formarea spirituală a fiecărui creștin, și în special a fiecărui preot, este întru totul necesară educația liturgică în sensul deplin al unei inserări vitale în misterul pascal al lui Isus Cristos mort și înviat, prezent și operant în sacramentele Bisericii. Comuniunea cu Dumnezeu, punctul central al întregii vieți spirituale, este darul și rodul sacramentelor; și, în același timp, este datoria și responsabilitatea pe care sacramentele le încredințează libertății credinciosului, ca să trăiască chiar această comuniune în hotărârile, alegerile, atitudinile și acțiunile existenței sale de fiecare zi. În acest sens, „harul” care face „nouă” viața creștină este harul lui Isus Cristos mort și înviat, care continuă să-l reverse pe Duhul său Sfânt și sfințitor în sacramente; ca și cum „legea cea nouă” care trebuie să călăuzească și să conducă existența creștinului este scrisă de sacramente în „inima cea nouă”. Și este lege a dragostei față de Dumnezeu și frați, ca răspuns și prelungire a dragostei lui Dumnezeu față de om semnificată și comunicată de sacramente. Putem înțelege imediat valoarea unei participări „depline, conștiente și active”[142] la celebrările sacramentale datorită darului și datoriei acelei „iubiri pastorale” care constituie sufletul ministerului preoțesc.

Acest lucru este valabil mai ales pentru participarea la Euharistie, memorial al morții ca jertfă a lui Cristos și al învierii sale glorioase, „sacrament al pietății, semn al unității, legătură a dragostei”[143], ospăț pascal în care „ne hrănim cu Cristos, sufletul este copleșit de har, ne este dăruită garanția slavei”[144]. Așadar, preoții, în calitate de slujitori ai celor sfinte, sunt, înainte de toate, slujitori ai jertfei sfintei Liturghii[145]: rolul lor este de neînlocuit, pentru că fără preot nu poate exista jertfă euharistică.

Aceasta explică importanța esențială a Euharistiei pentru viața și pentru slujirea preoțească și, în consecință, în formarea spirituală a candidaților la preoție. Cu mare simplitate și pentru a fi foarte concret, repet: „De aceea se cuvine ca seminariștii să participe în fiecare zi la celebrarea euharistică, astfel încât, după aceea, să ia ca regulă a vieții lor preoțești această celebrare zilnică. În plus ei vor fi educați să considere celebrarea euharistică drept momentul esențial al zilei lor, la care vor participa activ, fără să se mulțumească vreodată numai cu o asistență habitudinară. În sfârșit, candidații la preoție vor fi formați la dispozițiile intime pe care le suscită Euharistia: recunoștința pentru binefacerile primite de sus, pentru că Euharistia este o aducere de mulțumire; atitudinea oblativă care-i determină să unească ofertei euharistice a lui Cristos propria ofertă personală; dragostea alimentată de un sacrament care este semn al unității și împărtășirii; dorința de contemplare și de adorație în fața lui Cristos prezent în mod real sub speciile euharistice”[146].

Necesară și mai urgentă ca niciodată este invitația la redescoperirea, în cadrul formării spirituale, a frumuseții și bucuriei sacramentului pocăinței. Într-o cultură care, prin repetare și cele mai subtile forme de autojustificare, riscă în mod fatal să piardă „simțul păcatului” și, în consecință, bucuria mângâietoare a cererii de iertare (cf. Ps 51,14) și a întâlnirii cu Dumnezeu „cel bogat în milostivire” (Ef 2,4), este urgentă educarea viitorilor preoți la virtutea pocăinței, care este alimentată cu înțelepciune de Biserică prin celebrările sale și prin timpurile anului liturgic și care-și află plinătatea în sacramentul reconcilierii. De aici izvorăsc sensul ascezei și al disciplinei interioare, spiritul de sacrificiu și de renunțare, acceptarea greutăților și a crucii. Este vorba despre elemente ale vieții spirituale, care deseori se vădesc a fi deosebit de grele pentru mulți candidați la preoție care au crescut în condiții relativ comode și de bunăstare și au devenit mai puțin înclinați și sensibili la aceste elemente, datorită exemplelor și idealurilor vehiculate de mijloacele de comunicare socială, chiar în țările în care condițiile de viață sunt mai sărace și în care situația tinerilor este mai grea. De aceea, dar mai ales pentru a realiza după exemplul lui Cristos, păstorul cel bun, „dăruirea radicală de sine” proprie preotului, părinții sinodali au scris: „Este necesar să se insufle sensul crucii, care este în inima misterului pascal. Grație acestei identificări cu Cristos răstignit, ca slujitor, lumea poate regăsi valoarea austerității, a durerii și chiar a martiriului, în sânul culturii actuale impregnată de secularism, lăcomie și hedonism”[147].

49. Formarea spirituală comportă și căutarea lui Cristos în oameni.

De fapt, viața spirituală este într-adevăr viață interioară, viață de intimitate cu Dumnezeu, viață de rugăciune și de contemplație. Dar tocmai întâlnirea cu Dumnezeu și cu iubirea sa de Tată al tuturor, impune exigența inevitabilă a întâlnirii cu aproapele, a dăruirii de sine pentru alții, în slujirea umilă și dezinteresată pe care Isus a propus-o tuturor ca program de viață prin spălarea picioarelor apostolilor: „Căci v-am dat exemplu ca și voi să faceți așa cum v-am făcut eu” (In 13,15).

Formarea la dăruirea generoasă și gratuită de sine, favorizată și de forma comunitară acceptată în mod obișnuit în pregătirea pentru preoție, reprezintă o condiție indispensabilă pentru cel care este chemat să devină epifania și transparența bunului păstor care-și dă viața (cf. In 10,11.15). Sub acest aspect, formarea spirituală posedă și trebuie să dezvolte dimensiunea ei intrinsecă, pastorală sau caritativă, și se poate util folosi și de o justă, adică puternică și gingașă devoțiune către Inima lui Isus, așa cum au subliniat părinții sinodali: „Formarea viitorilor preoți în spiritualitatea față de Inima Domnului implică ducerea unei vieți care corespunde iubirii și afecțiunii lui Cristos, preot și bun păstor: iubirii sale față de Tatăl în Duhul Sfânt, iubirii sale față de oameni până la jertfirea vieții sale”[148].

Așadar, preotul este omul iubirii, și este chemat să-i educe pe alții la imitarea lui Cristos și la porunca cea nouă a iubirii fraterne (cf. In 15,12). Dar aceasta recere ca el însuși să se lase permanent educat de Duhul Sfânt la iubirea lui Cristos. În acest sens, pregătirea la preoție nu poate să nu implice o formare serioasă la dragoste, în special la iubirea preferențială față de „cei săraci” în care credința descoperă prezența lui Isus (cf. Mt 25,40) și la iubirea milostivă față de cei păcătoși.

În perspectiva dragostei, care constă în dăruirea de sine prin iubire, își află locul său în formarea spirituală a viitorului preot educarea la ascultare, la celibat, și la sărăcie[149]. În acest sens, avem invitația Conciliului: „Seminariștii să înțeleagă foarte limpede că nu sunt meniți să stăpânească și să primească cinstire, ci sunt destinați total slujirii lui Dumnezeu și misiunii pastorale. Cu deosebită grijă să fie educați la ascultarea preoțească, la viața de sărăcie și la spiritul de abnegație, așa încât să se obișnuiască să renunțe fără ezitare la cele care sunt îngăduite dar nu sunt de folos și să se conformeze lui Cristos cel răstignit”[150].

50. Formarea spirituală a celui care este chemat să trăiască celibatul, trebuie să acorde o atenție deosebită pentru pregătirea viitorului preot în vederea cunoașterii, stimării, iubirii și trăirii celibatului în adevărata sa natură și în adevăratele sale finalități, deci în motivațiile sale evanghelice, spirituale și pastorale. Premisa și conținutul acestei pregătiri este virtutea castității, care înnobilează toate relațiile umane și care conduce „la experimentarea și manifestarea… unei iubiri sincere, umane, fraterne, pastorale și capabilă de jertfe față de toți și față de fiecare în parte, după exemplul lui Cristos”[151].

Celibatul preoților conferă castității anumite caracteristici, grație cărora ei „renunțând, pentru împărăția cerurilor, la viața de căsătorie (cf. Mt 19,12), se atașează de Dumnezeu cu o iubire neîmpărțită, profund conformă noului legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20,36) și primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârșite prin care, în slujirea preoțească, se pot face tuturor toate”[152]. În acest sens, celibatul preoțesc nu trebuie considerat ca o simplă normă juridică, nici ca o condiție cu totul exterioară pentru a fi admiși la hirotonire, dar ca o valoare profund legată de hirotonirea sfântă, care face asemenea lui Isus Cristos, păstorul cel bun și mirele Bisericii, și deci ca alegerea unei iubiri mai mari și neîmpărțite față de Cristos și față de Biserica sa în disponibilitatea deplină și bucuroasă a inimii pentru slujirea pastorală. Celibatul trebuie considerat ca un har special, ca un dar: „nu toți înțeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat” (Mt 19,11). Un har care desigur nu dispensează, dar cere cu o tărie deosebită răspunsul conștient și liber din partea celui care îl primește. Această carismă a Duhului cuprinde și harul ca acela care o primește să rămână fidel pentru toată viața și să îndeplinească cu generozitate și cu bucurie obligații care sunt legate de aceasta. În formarea la celibatul preoțesc va trebui să fie asigurată conștiința acestui „dar prețios al lui Dumnezeu”[153], care va conduce la rugăciune și la veghere pentru ca darul să fie păzit de tot ceea ce îl poate amenința. Trăindu-și celibatul, preotul își va putea îndeplini mai bine misiunea sa în poporul lui Dumnezeu. În special, în timp ce va da mărturie despre valoarea evanghelică a fecioriei, îi va putea sprijini pe soții creștini să-și trăiască pe deplin „marele sacrament” al iubirii lui Cristos mirele față de Biserica mireasa lui, iar fidelitatea sa în celibat va fi de ajutor pentru fidelitatea soților[154].

Importanța și delicatețea pregătirii la celibatul preoțesc, mai ales în situațiile sociale și culturale actuale, i-au condus pe părinții sinodali la o serie de cereri, a căror valoare permanentă este de altfel confirmată de înțelepciunea Bisericii mamă. Ei le repropun cu autoritate, drept criterii de urmat pentru formarea la castitate în celibat: „Episcopii împreună cu rectorii și directorii spirituali ai seminariilor să stabilească principii, să ofere criterii și să dea ajutoare pentru discernământul în această materie. De o maximă importanță pentru formarea la castitate în celibat, sunt grija episcopului și viața fraternă între preoți. În seminar, în timpul perioadei de formare, celibatul trebuie să fie prezentat cu claritate, fără nici o ambiguitate și în mod pozitiv: seminaristul trebuie să aibă un grad suficient de maturitate psihică și sexuală, ca și o viață asiduă și autentică de rugăciune, și trebuie să se pună sub îndrumarea unui părinte spiritual. Directorul spiritual trebuie să-l ajute pe seminarist să ajungă la o decizie matură și liberă, care să fie fundamentată pe respectul prieteniei preoțești și al autodisciplinei, ca și pe acceptarea singurătății și într-o corectă stare personală fizică și psihologică. Pentru aceasta, seminariștii vor cunoaște bine doctrina Conciliului Vatican II, enciclica Sacerdotalis caelibatus și instrucția pentru formarea la celibatul preoțesc publicată de Congregația pentru Educația Catolică în anul 1974. Pentru ca seminaristul să poată îmbrățișa printr-o hotărâre liberă celibatul preoțesc pentru împărăția cerurilor, este necesar să cunoască natura creștină și cu adevărat umană ca și scopul sexualității în căsătorie și în celibat. De asemenea, este necesară instruirea și educarea credincioșilor laici referitor la motivațiile evanghelice, spirituale și pastorale proprii celibatului preoțesc, astfel încât să-i ajute pe preoți cu prietenia, înțelegerea și colaborarea lor”[155].

Formarea intelectuală: înțelegerea credinței

51. Deși are un specific al său, formarea intelectuală este legată profund de formarea umană și cea spirituală până într-acolo încât îi constituie o dimensiune necesară: de fapt, ea se prezintă ca o exigență de neînlocuit a inteligenței prin care omul „participă la lumina inteligenței divine”[156] și caută să obțină o înțelepciune care, la rândul ei, se deschide și conduce la cunoașterea și la adeziunea față de Dumnezeu.

Formarea intelectuală a candidaților la preoție își află justificarea ei specifică în însăși natura ministerului sacerdotal și-și dovedește urgența actuală în fața sfidării „noii evanghelizări” la care Domnul cheamă Biserica în pragul celui de-al treilea mileniu. „Dacă deja fiecare creștin – scriu părinții sinodali – trebuie să fie pregătit să-și apere credința și să răspundă despre speranța care este în noi (cf. 1Pt 3,15), cu mult mai mult candidații la preoție și preoții trebuie să aibă o grijă deosebită față de valoarea formării intelectuale în educația și în activitatea pastorală, din moment ce pentru mântuirea fraților și surorilor trebuie să caute o mai profundă cunoaștere a misterelor divine”[157]. Apoi, situația actuală, puternic marcată de indiferența religioasă și în același timp de o neîncredere larg răspândită privind capacitatea reală a rațiunii de a ajunge la adevărul obiectiv și universal, și de probleme și întrebări noi provocate de descoperirile științifice și tehnologice, cere imperativ un nivel excelent de formare intelectuală, care să le permită preoților să vestească, într-un asemenea context, neschimbătoarea Evanghelie a lui Cristos și să o facă credibilă în fața exigențelor legitime ale rațiunii umane. În plus, actualul fenomen al pluralismului mai accentuat ca niciodată, nu numai în cadrul societății umane, dar chiar al comunității ecleziale, recere o atitudine specială pentru discernământul critic: este un motiv în plus care demonstrează necesitatea unei formări intelectuale mai serioasă ca niciodată.

Această motivație „pastorală” a formării intelectuale reconfirmă ceea ce s-a spus deja despre unitatea procesului educativ în diferitele sale dimensiuni. De fapt, obligația studiului, care ocupă o parte considerabilă din viața celui care se pregătește la preoție, nu este o componentă exterioară și secundară a creșterii sale umane, creștine, spirituale și vocaționale: în realitate, prin studiul, în special al teologiei, viitorul preot aderă la cuvântul lui Dumnezeu, crește în viața lui spirituală și se predispune pentru îndeplinirea slujirii sale pastorale. Acesta este multiplul și unitarul scop al studiului teologic indicat de Conciliu[158] și repropus de documentul sinodal Instrumentum laboris: „Pentru a putea fi eficientă din punct de vedere pastoral, formarea intelectuală trebuie integrată într-un itinerar spiritual marcat de experimentarea personală a lui Dumnezeu, astfel încât să depășească o știință pur intelectuală și să ajungă la acea înțelegere a inimii care știe mai întâi „să vadă” și este apoi în măsură să comunice fraților misterul lui Dumnezeu”[159].

52. Un moment esențial în formarea intelectuală este studierea filozofiei, care conduce spre o înțelegere și interpretare mai profundă a persoanei, a libertății sale, a relațiilor sale cu lumea și cu Dumnezeu. Ea se dovedește a fi de mare urgență, nu numai datorită legăturii care există între argumentele filozofice și misterele mântuirii studiate de teologie în lumina superioară a credinței[160], dar și datorită unei situații culturale, răspândită mai mult ca oricând, care exaltă subiectivismul drept criteriu și măsură a adevărului: numai o filozofie sănătoasă poate ajuta candidații la preoție să-și dezvolte o conștiință matură privind raportul constitutiv care există între spiritul uman și adevăr, acel adevăr care ni se revelează pe deplin în Isus Cristos. De asemenea, nu trebuie subevaluată importanța filozofiei în garantarea acelei „certitudini a adevărului” care, numai ea, poate sta la baza dăruirii personale totale lui Isus și Bisericii. Nu este greu de înțeles cum anumite chestiuni foarte concrete, cum ar fi identitatea preotului și angajarea sa apostolică și misionară, sunt profund legate de problema, deloc abstractă, a adevărului: dacă nu suntem siguri de adevăr, oare cum ne putem risca viața întreagă și să avem puterea de a interpela în mod serios viața celorlalți?

Filozofia îl ajută mult pe candidat să-și îmbogățească formarea intelectuală prin „cultul față de adevăr”, adică printr-un fel de venerație iubitoare față de adevăr, care conduce la recunoașterea că adevărul însuși nu este creat și măsurat de om, ci îi este dăruit omului de către Adevărul suprem, Dumnezeu; că rațiunea umană poate, chiar dacă cu limite și uneori cu greu, să ajungă la adevărul obiectiv și universal, chiar acela care îl privește pe Dumnezeu și sensul radical al existenței; că chiar credința nu poate face abstracție de rațiune și de efortul de „a gândi” conținutul său, așa cum mărturisea marele geniu Augustin: „Am dorit să văd cu intelectul ceea ce am crezut, și am discutat și ostenit mult”[161].

Pentru o înțelegere mai profundă a omului și a fenomenelor și liniilor evolutive ale societății, în vederea exercitării cât mai „întrupate” a slujirii pastorale, de un real folos pot fi așa-numitele „științe umane”, cum ar fi sociologia, psihologia, pedagogia, știința economiei și politicii, știința comunicării sociale. Fie și numai în cadrul strict al științelor pozitive sau descriptive, acestea îl ajută pe viitorul preot să prelungească „contemporaneitatea” trăită de Cristos. „Cristos, spunea Paul al VI-lea, s-a făcut contemporan cu anumiți oameni și a vorbit în limbajul lor. Fidelitatea față de el cere continuarea acestei contemporaneități”[162].

53. Formarea intelectuală a viitorului preot se bazează și se construiește mai ales pe studiul doctrinei sacre, a teologiei. Valoarea și autenticitatea formării teologice depind de respectarea cu strictețe a naturii proprii a teologiei, pe care părinții sinodali au rezumat-o astfel: „Adevărata teologie provine din credință și tinde să conducă la credință”[163]. Aceasta este concepția pe care Biserica Catolică, și în special magisteriul său, au propus-o permanent. Aceasta este linia urmată de marii teologi, care au îmbogățit gândirea Bisericii Catolice de-a lungul secolelor. Sfântul Toma este cum nu se poate mai explicit, atunci când afirmă că credința este ca habitus-ul teologiei, adică principiul său operativ permanent[164], și că întreaga teologie este menită să alimenteze credința[165].

Așadar, înainte de toate, teologul este un credincios, un om de credință. Dar este un credincios care se întreabă despre propria credință (fides quaerens intellectum), care se întrebă pentru a ajunge la o înțelegere mai profundă a credinței înseși. Cele două aspecte, credința și reflecția matură, sunt profund legate între ele, întrepătrunse: tocmai intima lor coordonare și întrepătrundere decide adevărata natură a teologiei și, prin urmare, conținutul, modalitățile și spiritul după care doctrina sacră trebuie elaborată și studiată.

Apoi, întrucât credința, punct de pornire și de sosire a teologiei, realizează un raport personal al credinciosului cu Isus Cristos în Biserică, și teologia posedă conotații intrinsece cristologice și ecleziale, pe care candidatul la preoție trebuie să și le asume în mod conștient, nu numai datorită implicațiilor care privesc viața lui personală, dar și pentru cele care privesc slujirea sa pastorală. Dacă există primirea cuvântului lui Dumnezeu, credința se încheie printr-un „da” radical spus de credincios lui Isus Cristos, cuvântul plenar și definitiv al lui Dumnezeu adresat lumii (cf. Evr 1,1 ș.u.). În consecință, reflecția teologică își află centrul în adeziunea la Isus Cristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu: însăși reflecția matură trebuie să fie considerată ca o participare la „gândirea” lui Cristos (cf. 1Cor 2,16) în forma umană a unei științe (scientia fidei). În același timp, credința îl inserează pe credincios în Biserică și-l face părtaș la viața Bisericii, ca și comunitate de credință. În consecință, teologia posedă o dimensiune eclezială, pentru că este o reflecție matură despre credința Bisericii și este făcută de către un teolog care este membru al Bisericii[166].

Aceste perspective cristologice și ecleziale, care sunt connaturale teologiei, contribuie la dezvoltarea în candidații la preoție, împreună cu rigoarea științifică, a unei mari și vii iubiri față de Isus Cristos și față de Biserica sa: această iubire, în timp ce alimentează viața lor spirituală, îi orientează spre împlinirea cu generozitate a slujirii lor. În definitiv, tocmai aceasta era intenția Conciliului Vatican II care cerea revizuirea studiilor ecleziastice structurând mai bine diferitele discipline teologice și filozofice și îndreptându-le „spre o corelare armonioasă a lor în vederea unei deschideri progresive a minților seminariștilor către misterul lui Cristos care străbate toată istoria neamului omenesc, acționează necontenit asupra Bisericii și lucrează în primul rând prin slujirea preoțească”[167].

Formarea intelectuală teologică și viața spirituală, în special viața de rugăciune, se întâlnesc și se întăresc reciproc, fără a lua ceva din seriozitatea cercetării sau din savoarea spirituală a rugăciunii. Sfântul Bonaventura ne atenționează: „Nimeni să nu creadă că îi este suficientă lectura fără ungere, speculația fără evlavie, cercetarea fără admirație, observarea fără exaltare, activitatea fără pietate, știința fără dragoste, inteligența fără umilință, studiul fără harul divin, cercetarea fără înțelepciunea inspirației divine”[168].

54. Formarea teologică este o lucrare foarte complexă și angajantă. Ea trebuie să-l conducă pe candidatul la preoție la posesia unei viziuni a adevărurilor revelate de Dumnezeu în Isus Cristos și a experienței de credință a Bisericii care să fie completă și unitară: de aici, dubla exigență de a cunoaște „toate” adevărurile creștine, fără a face alegeri arbitrare, și de a le cunoaște în mod organic. Aceasta recere ca seminaristul să fie ajutat să facă o sinteză care să fie rodul aportului diferitelor discipline teologice, al căror caracter specific dobândește valoare autentică numai prin profunda lor coordonare.

În reflecția ei matură asupra credinței, teologia se mișcă în două direcții. Prima este cea a studierii cuvântului lui Dumnezeu: cuvântul scris în Cartea sfântă, celebrat și trăit în tradiția vie a Bisericii, interpretat cu autoritate de magisteriul Bisericii. De aici se impune studierea Sfintei Scripturi, „care trebuie să fie sufletul întregii teologii”[169], a sfinților părinți ai Bisericii și a liturgiei, ca și a istoriei Bisericii și a declarațiilor magisteriului. Cea de-a doua direcție este cea a omului, interlocutorul lui Dumnezeu: omul chemat să „creadă”, să „trăiască”, să „comunice” altora credința și etosul creștin. De aici se impune studierea dogmaticii, a teologiei morale, a teologiei spirituale, a dreptului canonic și a teologiei pastorale.

Referirea la omul credincios conduce teologia spre a avea o atenție specială, pe de o parte, la cerința fundamentală și permanentă a raportului credință-rațiune, iar pe de altă parte, la unele exigențe mai legate de situația socială și culturală de astăzi. Referitor la primul punct de vedere, avem studiul teologiei fundamentale, care are ca obiect faptul revelației creștine și transmiterea ei în Biserică. Referitor la cel de-al doilea punct de vedere, se impun acele discipline care au cunoscut și cunosc o dezvoltare mai intensă ca răspunsuri la problemele foarte simțite astăzi. Așa avem studiul doctrinei sociale a Bisericii, care „aparține… domeniului teologiei și, în special, teologiei morale”[170] și care trebuie enumerat printre „componentele esențiale” ale „noii evanghelizări”, pentru care are valoarea de instrument[171]. Tot așa și studiul misiunii, al ecumenismului, al iudaismului, al islamismului și al altor religii necreștine.

55. Formarea teologică actuală trebuie să acorde atenție și unor probleme care crează de multe ori dificultăți, tensiuni, confuzii în cadrul vieții Bisericii. Ne gândim la raportul dintre declarațiile magisteriului și discuțiile teologice, un raport care nu totdeauna se prezintă așa cum ar trebui să fie, adică sub semnul colaborării. Desigur „magisteriul viu al Bisericii și teologia, deși au daruri și funcții diferite, în definitiv au același scop: păstrarea poporului lui Dumnezeu în adevărul care eliberează și în felul acesta să facă din el „lumina neamurilor”. Această slujire față de comunitatea eclezială pune în relație reciprocă pe teolog cu magisteriul. Magisteriul învață în mod autentic doctrina apostolilor și, beneficiind de munca teologică, respinge obiecțiile și deformările credinței, propunând în plus, cu autoritatea primită de la Isus Cristos, noi aprofundări, explicitări și aplicări ale doctrinei revelate. În schimb, teologia dobândește, prin reflecție, o înțelegere tot mai profundă a cuvântului lui Dumnezeu, conținut în Scriptură și transmis cu fidelitate de tradiția vie a Bisericii sub călăuza magisteriului, caută să clarifice învățătura revelației în fața cerinței rațiunii, și în sfârșit îi dă o formă organică și sistematică”[172]. Însă atunci când, dintr-o serie întreagă de motive, această colaborare lipsește, trebuie să nu ne pretăm la echivocuri și la confuzii, știind să distingem cu grijă „doctrina comună a Bisericii de opiniile teologilor și de tendințele care trec rapid (așa numitele „mode”)”[173]. Nu există un magisteriu „paralel”, pentru că singurul magisteriu este cel al lui Petru și al apostolilor, al papei și al episcopilor[174].

O altă problemă care se întâlnește mai ales acolo unde studiile seminariale sunt încredințate instituțiilor academice, privește raportul dintre rigoarea științifică a teologiei și destinația ei pastorală, și deci natura pastorală a teologiei. În realitate, este vorba despre cele două caracteristici ale teologiei și ale învățăturii sale care nu numai că nu se opun între ele, dar contribuie, deși sub aspecte diferite, la o înțelegere mai completă a credinței. În realitate, caracterul pastoral al teologiei nu înseamnă o teologie mai puțin doctrinală sau de-a dreptul lipsită de caracterul său științific; dimpotrivă, înseamnă că ea îi obișnuiește pe viitorii preoți să vestească mesajul evanghelic prin modalitățile culturale ale timpului lor și să propună acțiunea pastorală într-o viziune teologică autentică. Și în felul acesta, pe de o parte, un studiu plin de respect față de caracterul riguros științific al fiecărei discipline teologice va contribui la formarea mai completă și mai profundă a păstorului de suflete ca învățător al credinței; iar pe de altă parte, sensibilitatea adecvată față de destinația pastorală va face ca studiul serios și științific al teologiei să devină cu adevărat formator pentru viitorii preoți.

O altă problemă o constituie exigența, astăzi foarte resimțită, a evanghelizării culturilor și a înculturării mesajului credinței. Aceasta este o problemă eminamente pastorală, care trebuie introdusă cu mai mare amploare și sensibilitate în formarea candidaților la preoție: „În circumstanțele actuale în care, în diferite regiuni ale lumii, religia creștină este considerată ca fiind ceva străin culturilor atât vechi cât și moderne, este de mare importanță ca în întreaga formare intelectuală și umană, dimensiunea înculturării să fie considerată ca necesară și esențială”[175]. Dar aceasta presupune o teologie autentică, inspirată din principiile catolice referitoare la înculturare. Aceste principii sunt legate de misterul întrupării cuvântului lui Dumnezeu și de antropologia creștină și clarifică sensul autentic al înculturării: aceasta, în fața celor mai diferite și uneori opuse culturi, prezente în diferitele părți ale lumii, vrea să fie o ascultare față de porunca lui Cristos de a predica evanghelia la toate popoarele până la marginile pământului. O asemenea ascultare nu înseamnă nici sincretism și nici simplă adaptare a vestirii evanghelice, dar că Evanghelia pătrunde în mod vital în culturi, se întrupează în ele, depășind elementele culturale din ele incompatibile cu credința și cu viața creștină și înălțându-le valorile până la misterul mântuirii care provine din Cristos[176]. Problema înculturării poate avea un interes deosebit atunci când candidații la preoție provin ei înșiși din mediul vechilor culturi: în acest caz, ei vor avea nevoie de itinerare de formare adecvate, atât pentru a depăși pericolul de a fi mai puțin exigenți și de a realiza o educație mai slabă față de valorile umane, creștine și preoțești, cât și pentru a pune în valoare elementele bune și autentice ale culturilor și tradițiilor lor[177].

56. Urmând învățătura și orientările Conciliului Vatican II și indicațiile practice ale documentului Ratio fundamentalis insititutionis sacerdotalis, a fost înfăptuită în Biserică o vastă aducere la zi a învățăturii disciplinelor filozofice și mai ales teologice din seminarii. Deși are nevoie în unele cazuri de ulterioare retușuri și dezvoltări, această aducere la zi a contribuit în ansamblul său la îmbunătățirea tot mai mult a educației în cadrul formării intelectuale. În această privință „părinții sinodali au afirmat din nou, deseori și clar, necesitatea, ba chiar urgența aplicării, în seminarii și în casele de formare, a planului fundamental de studii, atât universal, cât și cel al fiecărei națiuni sau conferințe episcopale”[178].

Este necesară combaterea cu hotărâre a tendinței de a reduce seriozitatea și angajarea cât privește studiile, tendință care se manifestă în unele sectoare ecleziale, drept consecință și a unei pregătiri de bază insuficientă și deficitară a seminariștilor care încep ciclul filozofic și teologic. Însăși situația contemporană cere tot mai mult profesori care să fie într-adevăr la înălțimea complexității timpurilor și să fie în măsură să abordeze, cu competență și cu claritate și profunzime în argumentare, întrebările semnificative ale oamenilor de astăzi, cărora doar evanghelia lui Isus Cristos le dă răspunsul deplin și definitiv.

Formarea pastorală: împărtășire din dragostea lui Isus Cristos, păstorul cel bun

57. Întreaga formare a candidaților la preoție este destinată să-i predispună într-un mod mai deosebit la împărtășirea din dragostea lui Cristos, păstorul cel bun. De aceea, această formare, în diferitele sale aspecte, trebuie să aibă un caracter esențialmente pastoral. Aceasta o afirma clar decretul conciliar Optatam totius în ceea ce privește seminariile mari: „În ele educarea seminariștilor trebuie să tindă spre formarea unor adevărați păstori sufletești, după modelul Domnului nostru Isus Cristos, învățător, preot și păstor. De aceea seminariștii să fie pregătiți pentru slujirea cuvântului: pentru a înțelege tot mai adânc cuvântul revelat al lui Dumnezeu, a-l asimila prin meditație și a-l exprima prin cuvânt și viață; pentru slujirea cultului și a sfințirii: ca, rugându-se și celebrând acțiunile liturgice, să înfăptuiască lucrarea mântuirii prin jertfa euharistică și prin sacramente; pentru slujirea de păstori: să știe să-l facă prezent oamenilor pe Cristos care „nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45; cf. In 13,12-17) și, făcându-se slujitori ai tuturor, să-i câștige pe cât mai mulți (cf. 1Cor 9,19)”[179].

Textul conciliar insistă asupra coordonării profunde care există între diferitele aspecte ale formării umane, spirituale, intelectuale și, în același timp asupra scopului lor specific pastoral. În acest sens scopul pastoral asigură formării umane, spirituale și intelectuale un conținut determinat și caracteristici precise, unificând și specificând în același timp întreaga formare a viitorilor preoți.

Ca oricare altă formare, și formarea pastorală se realizează prin reflecție matură și aplicație practică, și-și fixează adânc rădăcinile într-un spirit, care este centrul a toate și forța impulsului și a dezvoltării.

De aceea este necesară studierea unei adevărate discipline teologice: teologia pastorală sau practică, aceasta fiind o reflecție științifică asupra Bisericii în edificarea ei zilnică prin puterea Duhului, în timpul istoriei; deci despre Biserică, „sacrament universal al mântuirii”[180], semn și instrument viu al mântuirii lui Isus Cristos prin cuvânt, prin sacramente și prin slujirea dragostei. Pastorația nu este doar o artă, nici un complex de exortații, experiențe și metode; ea are o demnitate teologică deplină a sa, pentru că primește de la credință principiile și criteriile acțiunii pastorale a Bisericii în istorie, a unei Biserici care „naște” în fiecare zi Biserica însăși, după fericita expresie a sfântului Beda Venerabilul: „Nam et Ecclesia quotidie gignit Ecclesiam”[181]. Printre aceste principii și criterii se află acela, deosebit de important al discernământului evanghelic al situației socio-culturale și ecleziale în care se desfășoară acțiunea pastorală.

Studiul teologiei pastorale trebuie să lumineze aplicarea practică prin prestarea unor servicii pastorale pe care candidații la preoție trebuie să le îndeplinească, progresiv și totdeauna în armonie cu celelalte exigențe ale formării: este vorba despre „experiențe” pastorale, care pot constitui un adevărat „noviciat pastoral”, care va putea dura un anumit timp și va trebui să fie verificat în mod metodic.

Dar studiul și activitatea pastorală retrimit la un izvor interior, pe care formarea se va îngriji să-l păstreze și să-l pună în valoare: este comuniunea tot mai profundă cu iubirea pastorală a lui Isus, care, așa cum a constituit originea și puterea acțiunii sale mântuitoare, tot așa, grație revărsării Duhului Sfânt în sacramentul Preoției, trebuie să constituie principiul și puterea slujirii preotului. Este vorba despre o formare destinată nu numai asigurării unei competențe pastorale științifice și a unei abilități practice, dar mai ales garantării creșterii unui mod de a fi în comuniune cu aceleași sentimente și comportamente ale lui Cristos, păstorul cel bun: „Să aveți în voi aceleași simțăminte care au fost în Cristos Isus” (Fil 2,5).

58. Astfel înțeleasă, formarea pastorală nu se poate reduce desigur la o simplă ucenicie, îndreptată spre familiarizarea cu o anumită tehnică pastorală. Planul educativ al seminarului își propune o adevărată inițiere la sensibilitatea de păstor, la asumarea conștientă și matură a responsabilităților sale, la obișnuința interioară a evaluării problemelor și stabilirii priorităților și mijloacelor de soluționare, totdeauna în baza unor motivații clare de credință și conform exigențelor teologice ale pastorației înseși.

Prin experimentarea inițială și progresivă în slujire, viitorii preoți vor putea fi inserați în tradiția pastorală vie a Bisericii lor locale, vor învăța să-și deschidă orizontul minții și inimii lor la dimensiunea misionară a vieții ecleziale, se vor exersa în câteva prime forme de colaborare între ei și cu preoții, alături de care vor fi trimiși. Acestora din urmă le revine, în colaborare cu propunerea seminarului, o responsabilitate educativă pastorală de mare importanță.

În alegerea locurilor și slujirilor adaptate exercițiului pastoral va trebui să se acorde o atenție deosebită parohiei[182], celula vitală a experiențelor pastorale sectoriale și specializate, în care ei se vor afla în fața problemelor particulare ale viitoarei lor misiuni. Părinții sinodali au oferit o serie întreagă de exemple concrete, cum ar fi vizitarea bolnavilor; grija față de emigranți, exilați și nomazi; zelul carității care se traduce în diferite opere sociale. În special, ei scriu: „Este necesar ca preotul să fie martorul dragostei lui Cristos însuși care a trecut făcând bine (Fap 10,38); preotul trebuie să fie, de asemenea, și semnul vizibil al grijii Bisericii care este mamă și învățătoare. Și întrucât omul este lovit astăzi de multe nenorociri, mai ales omul care este strivit de o sărăcie inumană, de violență oarbă și de puterea nedreaptă, este necesar ca omul lui Dumnezeu bine pregătit pentru orice faptă bună (cf. 2Tim 3,17) să revendice drepturile și demnitatea omului. Însă trebuie să se ferească de a adera la ideologii false și de a uita, în timp ce intenționează să-i promoveze perfecțiunea, că lumea este răscumpărată numai de crucea lui Cristos”[183].

Ansamblul acestora și al altor activități pastorale îl educă pe viitorul preot să trăiască propria misiune de autoritate în comunitate ca pe o „slujire”, abținându-se de la orice atitudine de superioritate sau de exercitare a unei puteri, care nu este întotdeauna justificată numai de iubirea pastorală.

Pentru o formare corespunzătoare este necesar ca diferitele experiențe ale candidaților la preoție să îmbrace un evident caracter ministerial, rămânând intim unite cu toate exigențele care sunt proprii pregătirii la preoție și (desigur, nu în dauna studiului) cu referință la slujirile vestirii cuvântului, cultului și conducerii. Aceste slujiri pot deveni expresia concretă a ministerelor lectoratului, acolitatului și diaconatului.

59. Întrucât acțiunea pastorală este menită să animeze Biserica, ea fiind esențialmente „mister”, „comuniune”, „misiune”, formarea pastorală va trebui să cunoască și să trăiască aceste dimensiuni ecleziale în exercitarea slujirii.

Fundamentală se dovedește a fi conștiința că Biserica este „mister”, lucrare divină, rod al Duhului lui Cristos, semn eficace al harului, prezență a Trinității în comunitatea creștină: o astfel de conștiință, departe de a atenua sensul responsabilității personale a păstorului, îl va convinge că creșterea Bisericii este lucrarea gratuită a Duhului și că slujirea sa – încredințată de același har divin liberei responsabilități umane – este slujirea slujitorului nefolositor din evanghelie (cf. Lc 17,10).

Apoi conștiința Bisericii ca și „comuniune” va pregăti candidatul la preoție să practice o pastorație comunitară, într-o colaborare cordială cu diferiții membri ai Bisericii: preoți și episcop, preoți diecezani și călugări, preoți și laici. Dar o asemenea colaborare presupune cunoașterea și respectarea diferitelor daruri și carisme, a diferitelor vocații și responsabilități pe care Duhul le oferă și le încredințează membrilor trupului lui Cristos; cere un simț viu și exact al identității proprii și a altora în Biserică; cere încredere reciprocă, răbdare, blândețe, capacitate de înțelegere și de așteptare; dar mai ales își are rădăcinile într-o iubire față de Biserică mai mare decât iubirea față de sine și față de asociațiile de care aparțin. De o importanță deosebită este pregătirea viitorilor preoți la colaborarea cu laicii. „Să-i asculte – spune Conciliul – cu bucurie pe laici ținând seama frățește de dorințele lor și apreciindu-le experiența și competența în diversele domenii ale activității umane, pentru a putea recunoaște împreună cu ei semnele timpurilor”[184]. La fel, și recentul sinod a insistat asupra grijii pastorale față de laici: „Trebuie ca seminaristul să devină capabil să propună și să-i inițieze pe credincioșii laici, mai ales pe tineri la diferitele lor vocații (căsătorie, servicii sociale, apostolat, slujiri și responsabilități de ordin pastoral, viață consacrată, viață politică și socială, cercetare științifică, învățământ). Mai ales este necesar să-i învețe și să-i susțină pe laici și vocația lor de a pătrunde și transforma lumea cu lumina Evangheliei, recunoscându-le și respectându-le misiunea lor”[185].

În sfârșit, conștiința Bisericii ca și comuniune „misionară”, îl va ajuta pe candidatul la preoție să iubească și să trăiască dimensiunea misionară esențială a Bisericii și a diferitelor activități pastorale; să fie deschis și disponibil față de toate posibilitățile oferite astăzi vestirii Evangheliei, fără a uita aportul prețios pe care mijloacele de comunicare socială pot și trebuie să-l dea în această privință[186]; să se pregătească la o slujire care îi va putea cere disponibilitatea concretă față de Duhul Sfânt și față de episcop, pentru a fi trimis să predice Evanghelia dincolo de frontierele țării sale[187].

II. Locurile formării sacerdotale

Comunitatea de formare din seminarul mare

60. Necesitatea seminarului mare – și a casei religioase corespondente – pentru formarea candidaților la preoție, afirmată cu autoritate de Conciliul Vatican II[188], a fost reafirmată de sinod cu aceste cuvinte: „Instituția seminarului mare, ca loc optim de formare, trebuie desigur reafirmată ca spațiu normal, chiar material, al unei vieți comunitare și ierarhice, ba chiar drept casa corespunzătoare formării candidaților la preoție, cu superiori destinați acestei misiuni. Această instituție a dat foarte multe roade de-a lungul secolelor și continuă să le dea în lumea întreagă”[189].

Desigur, seminarul se prezintă ca un timp și un spațiu; dar se prezintă mai ales ca o comunitate educativă în drum: este comunitatea stabilită de episcop pentru a oferi celui care este chemat de Domnul să slujească așa cum au slujit apostolii, posibilitatea de a retrăi experiența educativă pe care a rezervat-o Domnul celor doisprezece. În realitate, o familiarizare prelungită și intimă de viață cu Isus, este prezentată în Evanghelii ca o premisă necesară pentru ministerul apostolic. Ea recere celor doisprezece să realizeze, într-un mod deosebit de clar și specific separarea, propusă într-o oarecare măsură tuturor discipolilor, de locul de origine, de munca obișnuită, de afecțiunile cele mai dragi (cf. Mc 1,16-20; 10,28; Lc 9,23,57-62; 14,25-27).

De mai multe ori am relatat tradiția lui Marcu care sublinia legătura profundă care-i unește pe apostoli cu Cristos și între ei: înainte de a fi trimiși să predice și să vindece, ei sunt chemați „să fie cu el” (Mc 3,14).

Natura profundă a seminarului este de a fi, în modul său, o continuare în Biserică a comunității apostolice adunată în jurul lui Isus, în ascultarea cuvântului său, în drum spre experiența paștelui, în așteptarea darului Duhului pentru misiune. O astfel de identitate constituie idealul normativ care stimulează seminarul, în cele mai diferite forme și în multiplele vicisitudini pe care ca instituție umană le trăiește în istorie, să găsească o realizare concretă, fidelă valorilor evanghelice din care se inspiră și capabilă să răspundă situațiilor și necesităților timpurilor.

Seminarul este în sine însuși, o experiență originală a vieții Bisericii: în el, episcopul se face prezent prin slujirea rectorului și slujirea de coresponsabilitate și de comuniune animată de el cu ceilalți educatori, pentru creșterea pastorală și apostolică a seminariștilor. Diferiții membri ai comunității din seminar, reuniți de Duhul într-o unică fraternitate, colaborează, fiecare după darul propriu, la creșterea tuturor în credință și în dragoste, pentru a se pregăti în mod adecvat pentru preoție și, prin urmare, să prelungească în Biserică și în istorie prezența mântuitoare a lui Isus Cristos, păstorul cel bun.

Deja pe plan uman, seminarul mare trebuie să tindă să devină „o comunitate unită printr-o profundă prietenie și dragoste, astfel încât să fie considerată o adevărată familie care trăiește în bucurie”[190]. Pe plan creștin, seminarul trebuie să se constituie, continuă părinții sinodali, ca o „comunitate eclezială”, ca o „comunitate a discipolilor Domnului în care se celebrează aceeași liturgie (care pătrunde viața de spirit de rugăciune), formată zi de zi prin lectura și prin meditația cuvântului lui Dumnezeu și prin sacramentul euharistiei și prin practicarea dragostei fraterne și a dreptății; o comunitate în care în progresul vieții comunitare și în viața fiecărui membru al ei, strălucesc Duhul lui Cristos și iubirea față de Biserică”[191]. Drept confirmare și drept dezvoltare concretă a esențialei dimensiuni ecleziale, părinții sinodali continuă: „Ca și comunitate eclezială, fie diecezană ca și interdiecezană, fie religioasă, seminarul să cultive sensul comuniunii candidaților cu episcopul lor și cu ordinul preoțesc, astfel încât să participe la speranța și neliniștile lor și să fie capabili să extindă această deschidere la necesitățile Bisericii Universale”[192].

Pentru formarea candidaților la preoție și la slujirea pastorală, care prin natura sa este eclezială, este esențial ca seminarul să fie perceput nu în mod exterior și superficial, adică un simplu loc de locuit și de studiu, ci într-un mod interior și profund: ca o comunitate, o comunitate specific eclezială, o comunitate care retrăiește experiența grupului celor doisprezece uniți cu Isus[193].

61. Așadar, seminarul este o comunitate eclezială educativă, sau mai curând o comunitate particulară care educă. Iar scopul său specific este să determine fizionomia, adică îndrumarea vocațională a viitorilor preoți, și, prin urmare, discernerea acestei chemări, ajutorul pentru a răspunde acesteia și pregătirea în vederea primirii sacramentului Preoției cu harurile și responsabilitățile proprii, prin care preotul este făcut asemenea lui Isus Cristos, cap și păstor și este abilitat și angajat să-i împărtășească misiunea de mântuire în Biserică și în lume.

Ca și comunitate care educă, întreaga viață a seminarului, în cele mai diferite expresii ale sale, este angajată în formarea umană, spirituală, intelectuală și pastorală a viitorilor preoți: este o formare care, chiar dacă are multe aspecte comune cu formarea umană și creștină a tuturor membrilor Bisericii, prezintă un conținut, modalități și trăsături care decurg în mod specific din scopul urmărit de a pregăti pentru preoție.

Or, conținutul și formele operei educative cer ca seminarul să aibă o programare precisă a sa, adică un program de viață care să-l definească, atât prin unitatea sa organică, cât și prin sintonia sau corespunderea sa cu unicul scop care justifică existența seminarului: pregătirea viitorilor preoți.

În acest sens, părinții sinodali scriu: „Ca și comunitate educativă, (seminarul) trebuie să aibă un program bine definit, care să aibă ca notă caracteristică unitatea de conducere manifestată în persoana rectorului și a colaboratorilor, în coerența organizării vieții, a activității de formare și a exigențelor fundamentale ale vieții comunitare, care comportă și aspectele esențiale ale misiunii de formare. Acest program trebuie să fie, fără ezitare și sigur, în slujba finalității specifice, care numai ea justifică existența seminarului, adică formarea viitorilor preoți, păstori ai Bisericii[194]. Și pentru ca programul să fie cu adevărat adaptat și eficace, trebuie ca marile linii directoare să fie explicitate mai concret în detaliu, prin unele norme particulare destinate organizării vieții comunitare, stabilindu-se unele instrumente și ritmuri temporale precise.

Aici trebuie subliniat un alt aspect: opera educativă, prin natura sa, înseamnă asistarea persoanelor istorice concrete care înaintează spre alegerea și adeziunea la anumite idealuri de viață. Tocmai de aceea, lucrarea educativă trebuie să fie capabilă să îmbine armonios propunerea clară a scopului de atins, cerința de a înainta cu seriozitate spre scop, atenția față de „cel aflat pe cale”, adică față de subiectul concret angajat în această aventură, și, prin urmare, la o serie întreagă de situații, de probleme, de dificultăți, de ritmuri diferite de înaintare și de creștere. Aceasta recere o flexibilitate înțeleaptă, care de fapt nu înseamnă compromis nici în ceea ce privește valorile și nici în ceea ce privește angajamentul conștient și liber, ci iubire adevărată și respect sincer față de acela care, în condițiile sale personale, înaintează spre preoție. Acest lucru este valabil nu numai în raport cu fiecare persoană, dar și în raport cu diferitele contexte sociale și culturale în care se află seminariile și cu istoria diferită pe care o au ele. În acest sens opera educativă cere o continuă reînnoire. Părinții sinodali au subliniat aceasta cu tărie, chiar în ceea ce privește structura seminariilor: „Păstrându-se validitatea formelor clasice ale seminarului, sinodul dorește ca activitatea de consultare a conferințelor episcopale privind necesitățile actuale ale formării să continue așa cum s-a stabilit în decretul Optatam totius (nr. 1) și în sinodul din 1967. Să fie revizuite oportun acele Rationes ale fiecărei națiuni sau rituri, fie cu ocazia cererilor făcute de conferințele episcopale, fie cu ocazia vizitelor apostolice în seminariile diferitelor națiuni, pentru a introduce în ele diferite modalități de formare aprobate care trebuie să corespundă necesităților popoarelor de cultură așa-zis autohtonă, necesităților chemărilor celor adulți, chemărilor pentru misiuni, etc.”[195].

62. Finalitatea și structura educativă specifică seminarului mare recer candidaților la preoție să intre în seminar având o anumită pregătire anterioară. O astfel de pregătire nu punea probleme deosebite cel puțin până acum câteva decenii, din moment ce candidații la preoție proveneau obișnuit din seminariile mici, iar viața creștină a comunităților ecleziale oferea cu ușurință tuturor, fără deosebire, o bună instruire și educație creștină.

Situația s-a schimbat în multe locuri. Există, pe de o parte, o puternică discrepanță între stilul de viață și pregătirea de bază a copiilor, a adolescenților și tinerilor, chiar dacă sunt creștini și uneori angajați în viața Bisericii, iar pe de altă parte, stilul de viață din seminar și exigențele sale de formare. În acest context, în sintonie cu părinții sinodali, cer să existe o perioadă adecvată de pregătire care să preceadă formarea din seminar: „Este folositor să existe o perioadă de pregătire umană, creștină, intelectuală și spirituală pentru candidații la seminarul mare. Însă acești candidați trebuie să prezinte anumite calități: intenția dreaptă, un grad suficient de maturitate umană, o cunoaștere îndeajuns de amplă a doctrinei credinței, o anumită inițiere în metodele de rugăciune și moravuri conforme cu tradiția creștină. De asemenea, trebuie să aibă comportamente care exprimă, după obiceiurile propriilor regiuni, un efort de căutare a lui Dumnezeu și a credinței (cf. Evangelii nuntiandi, 48″[196].

„O cunoaștere îndeajuns de amplă a doctrinei credinței”, despre care vorbesc părinții sinodali, este recerută înainte de teologie: nu poate fi dezvoltată o „inteligentia fidei”, dacă nu este cunoscută „fides” în conținutul său. O atare lacună va putea fi cu ușurință umplută de viitorul Catehism universal.

În timp ce convingerea despre necesitatea unei asemenea pregătiri anterioare intrării în seminarul mare se generalizează, opiniile sunt diferite în ceea ce privește conținutul și caracteristicile acesteia, adică scopul său primar: formarea spirituală pentru discernerea chemării, sau formarea intelectuală și culturală. Pe de altă parte, nu pot fi uitate multele și profundele diferențe care există nu numai între candidați, ci și între regiuni sau țări. Aceasta invită la încă o fază de studiu și de experimentare, pentru a se putea defini într-un mod mai potrivit și semnificativ diferitele elemente ale acestei pregătiri anterioare sau „perioade propedeutice”: timpul, locul, forma, temele acestei perioade, care de altfel trebuie coordonată cu anii următori ai formării în seminar.

În acest sens, îmi asum și repropun Congregației pentru Educația Catolică cererea formulată de părinții sinodali: „sinodul cere Congregației pentru Educația Catolică să adune toate informațiile referitoare la primele experiențe ale acestei formări deja făcute, sau care sunt în curs de desfășurare. La timpul potrivit, Congregația să comunice conferințelor episcopale informațiile privind această problemă”[197].

Seminarul mic și celelalte forme de asistență vocațională

63. După cum demonstrează experiența îndelungată, vocația la preoție are adesea un prim moment de manifestare a sa, în anii preadolescenței sau în primii ani ai tinereții. Și chiar în persoanele care se hotărăsc mai târziu să intre în seminar, se constată destul de des prezența chemării lui Dumnezeu încă din perioade mult anterioare. Istoria Bisericii este o mărturie continuă despre chemări pe care Domnul le adresează la o vârstă tânără. De exemplu, sfântul Toma, explică predilecția lui Isus pentru apostolul Ioan „datorită vârstei sale tinere” și de aici trage următoarea concluzie: „Acest lucru ne ajută să înțelegem că Dumnezeu iubește într-un chip special pe cei care se dăruiesc slujirii sale încă din prima lor tinerețe”[198].

Biserica are grijă de acești germeni ai chemării sădiți în inimile copiilor, asigurându-le, prin instituirea seminariilor mici, o minuțioasă deși inițială discernere și asistență. În diferite părți ale lumii, aceste seminarii continuă să desfășoare o prețioasă operă educativă, menită să păstreze și să dezvolte germenii vocației sacerdotale, pentru ca seminariștii să o poată recunoaște mai ușor și să devină mai capabili să-i corespundă. Propunerea lor educativă tinde să favorizeze într-un mod potrivit și gradual acea formare umană, culturală și spirituală care-l va conduce pe tânăr să intre în seminarul mare, având o bază adecvată și solidă.

„Să se pregătească pentru a-l urma pe Cristos Răscumpărătorul cu suflet generos și cu inimă curată”: acesta este scopul seminarului mic indicat de Conciliu în decretul Optatam totius, care-i schițează astfel aspectul educativ: seminariștii „sub călăuzirea părintească a superiorilor, ajutați în mod oportun de familie, să ducă o viață potrivită vârstei, spiritului și dezvoltării unor adolescenți și în deplină armonie cu normele psihologiei sănătoase, fără a se neglija o experiență corespunzătoare a vieții oamenilor și relațiile cu propria familie”[199].

Seminarul mic va putea fi în dieceză și un punct de referință pentru pastorația vocațională, prin forme potrivite de primire și oferind ocazii informative pentru acei adolescenți care sunt în căutarea chemării sau care, fiind deja hotărâți să o urmeze, sunt constrânși să amâne intrarea în seminar din cauza anumitor circumstanțe, familiare sau școlare.

64. Acolo unde seminarul mic – care în multe regiuni apare ca necesar și foarte util – nu poate fi înființat, trebuie să se prevadă constituirea altor „instituții”[200], cum ar fi grupurile vocaționale pentru adolescenți și pentru tineri. Deși nu sunt permanente, aceste grupuri pot oferi, într-un context comunitar, un ghid sistematic pentru verificarea și creșterea vocațională. Deși trăiesc în familie și frecventează comunitatea creștină care îi ajută în drumul lor de formare, acești copii și acești tineri nu trebuie să fie lăsați singuri. Ei au nevoie de un grup special sau de o comunitate de referință pe care să se poată sprijini pentru a realiza acel itinerar vocațional specific pe care darul Duhului Sfânt l-a început în ei.

Așa cum s-a întâmplat totdeauna în istoria Bisericii, și cu o oarecare tentă de încurajatoare noutate și frecvență în actualele circumstanțe, remarcăm fenomenul vocațiilor la preoție care au loc la vârsta adultă, după o mai scurtă sau mai lungă experiență de viață laicală și de angajare profesională. Nu este întotdeauna posibil și adesea nici potrivit ca aceste persoane adulte să fie invitate să urmeze itinerarul educativ din seminarul mare. Mai curând trebuie, după un discernământ atent al autenticității acestor vocații, să se instituie o anumită formă specifică de asistență formativă astfel încât să se asigure, prin adaptări corespunzătoare, formarea lor spirituală și intelectuală necesară[201]. Un raport corect cu ceilalți candidați la preoție și perioade de prezență în comunitatea seminarului mare vor putea garanta inserarea deplină a acestor vocații în unicul ordin prezbiteral și comuniunea lor intimă și cordială cu acesta.

III. Protagoniștii formării sacerdotale

Biserica și episcopul

65. Întrucât formarea candidaților la preoție aparține pastorației vocaționale a Bisericii, trebuie să spunem că Biserica este subiectul comunitar care are harul și responsabilitatea de a-i asista pe toți aceia pe care Domnul îi cheamă să devină miniștrii săi prin preoție.

În acest sens, tocmai citirea misterului Bisericii ne ajută să precizăm mai bine locul și misiunea pe care diferiții săi membri le au, fie individual, fie ca memebri ai unui trup, în formarea candidaților la preoție.

Or, Biserica este prin natura sa intimă „memoria”, „sacramentul” prezenței și acțiunii lui Isus Cristos în mijlocul nostru și prin noi. Prezenței sale mântuitoare i se datorează chemarea la preoție: nu numai chemarea, dar și asistarea ei, pentru ca cel chemat să poată recunoaște harul Domnului și să-i poată răspunde în libertate și iubire. Duhul lui Isus este acela care luminează și dă putere în discernământul și în drumul vocațional. Prin urmare, nu există operă autentică de formare la preoție fără influxul Duhului lui Cristos. Orice educator uman trebuie să fie pe deplin conștient de acest lucru. Oare cum să nu vedem un „izvor” absolut gratuit și fundamental eficient, care își are „ponderea” sa decisivă în angajarea de formare la preoție? Dacă formarea la preoție înseamnă în mod esențial pregătirea viitorului „păstor” după imaginea lui Isus Cristos bunul păstor, oare cine mai bine decât Isus însuși, prin revărsarea Duhului său, poate da și conduce spre maturitate acea iubire pastorală pe care el a trăit-o până la dăruirea totală de sine (cf. In 15,13; 10,11) și pe care vrea ca toți preoții săi să o retrăiască?

Primul reprezentant al lui Cristos în formarea preoțească este episcopul. Despre episcop, despre fiecare episcop, s-ar putea spune ceea ce ne spune evanghelistul Marcu în textul citat de mai multe ori: „I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit și apostoli, ca să fie cu el, și să-i trimită…” (Mc 3,13-14). În realitate, chemarea interioară a Duhului are nevoie să fie recunoscută drept chemare autentică de către episcop. Dacă toți pot „veni” la episcop întrucât el este păstorul și tatăl tuturor, o pot face de o manieră specială preoții săi datorită participării comune la aceeași preoție și slujire: episcopul, spune Conciliul, trebuie să-i considere și să-i trateze ca „frați și prieteni”[202]. Și acest lucru se poate spune în mod analog despre cei care se pregătesc la preoție. Referitor la acel „a fi cu el”, cu episcopul, urmează ca un fapt cât se poate de semnificativ al responsabilității sale formative privitor la candidații la preoție, realitatea că episcopul trebuie să-i viziteze adesea și oarecum „să fie” cu ei.

Prezența episcopului are o valoare deosebită, nu numai pentru că ajută comunitatea din seminar să trăiască inserarea sa în Biserica locală și comuniunea sa cu păstorul care o conduce, dar și pentru că stimulează și confirmă acea finalitate pastorală care constituie specificul întregii formări a candidaților la preoție. Mai ales, prin prezența sa și prin împărtășirea cu candidații la preoție a tot ceea ce privește parcursul pastoral al Bisericii locale, episcopul își aduce o contribuție fundamentală la formarea acelui „a simți cu Biserica”, valoare spirituală și pastorală centrală în exercitarea slujirii preoțești.

Comunitatea educativă din seminar

66. Comunitatea educativă din seminar se construiește în jurul a diferiți formatori: rectorul, directorul sau părintele spiritual, superiorii și profesorii. Aceștia trebuie să se simtă profund uniți cu episcopul, pe care prin titulaturi diferite și în mod diferit îl reprezintă, și trebuie să existe între ei o comuniune și o colaborare convinsă și cordială: această unitate a educatorilor, nu numai că face posibilă o realizare adecvată a programului educativ, dar oferă mai ales candidaților la preoție exemplul semnificativ și introducerea concretă la acea comuniune eclezială care constituie o valoare fundamentală a vieții creștine și a slujirii pastorale.

Este evident că o mare parte din eficiența formativă depinde de personalitatea matură și puternică a formatorilor din punct de vedere uman și evanghelic. De aceea este deosebit de importantă, pe de o parte, alegerea cu multă grijă a formatorilor iar, pe de altă parte, stimularea formatorilor ca ei să fie din ce în ce tot mai corespunzători misiunii încredințate lor. Conștienți fiind că tocmai în alegerea și formarea formatorilor constă viitorul pregătirii candidaților la preoție, părinții sinodali au insistat mult în ceea ce privește precizarea identității educatorilor. În speță, ei au scris: „Desigur, misiunea formării candidaților la preoție cere nu doar o pregătire specială a formatorilor, care să fie cu adevărat tehnică, pedagogică, spirituală, umană și teologică, ci și spiritul de comuniune și de colaborare în unitate în desfășurarea programului, astfel încât totdeauna să fie salvată unitatea în acțiunea pastorală a seminarului sub conducerea rectorului. Grupul de formatori să dea mărturia unei vieți cu adevărat evanghelică și a unei dăruiri totale Domnului. Este oportun ca acest grup să se bucure de o anumită stabilitate și să locuiască în comunitatea seminarului. Să fie intim unit cu episcopul, în calitatea lui de prim responsabil de formarea preoților”[203].

Episcopii trebuie să fie primii care să simtă grava lor responsabilitate pentru formarea acelora care vor avea misiunea educării viitorilor preoți. Pentru această misiune trebuie să fie aleși preoți cu o viață exemplară, având diferite calități: „maturitate umană și spirituală, experiență pastorală, competență profesională, stabilitate în vocația proprie, capacitate de colaborare, pregătire doctrinală în științele umane (mai ales în psihologie) corespunzătoare misiunii, cunoașterea metodelor de lucru în grup”[204].

Rămânând intacte deosebirea dintre forul intern și forul extern, libertatea oportună de alegere a confesorilor și prudența și discreția care se cuvin misiunii directorului spiritual, comunitatea preoțească a educatorilor să se simtă solidară în responsabilitatea educării candidaților la preoție. Acesteia, totdeauna ținând cont de evaluarea globală și autorizată a episcopului și a rectorului, îi revine în primul rând datoria de a promova și verifica aptitudinea candidaților în ceea ce privește calitățile spirituale, umane și intelectuale, mai ales referitor la spiritul de rugăciune, la asimilarea profundă a doctrinei credinței, la capacitatea unei fraternități autentice și la carisma celibatului[205].

Ținându-se cont – așa cum au amintit și părinții sinodali – de indicațiile exortației Christifideles laici și de scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem[206], care subliniază utilitatea unei influențe sănătoase a spiritualității laice și a carismei feminității asupra oricărui itinerar educațional, este oportună implicarea, în forme prudente și adaptate diferitelor contexte culturale, în opera de formare a viitorilor preoți. Aceștia trebuie aleși cu grijă, în conformitate cu legile Bisericii și conform carismelor proprii fiecăruia și a competențelor lor dovedite. De la colaborarea lor, oportun coordonată și integrată în responsabilitățile educative primare ale formatorilor viitorilor preoți, se pot aștepta roade binefăcătoare în vederea unei creșteri echilibrate a simțirii cu Biserica și pentru o percepere mai exactă din partea candidaților la preoție a propriei identități preoțești[207].

Profesorii de teologie

67. Toți cei care îi introduc și îi însoțesc pe viitorii preoți în doctrina sacră prin învățătura teologică au o responsabilitate educativă deosebită, despre care experiența ne învață că adesea este mai decisivă decât cea a celorlalți educatori, în dezvoltarea personalității preotului.

Responsabilitatea profesorilor de teologie, mai înainte de a se referi la raportul de predare pe care trebuie să-l stabilească cu candidații la preoție, se referă la concepția pe care ei înșiși trebuie s-o aibă despre natura teologiei și a misiunii preoțești, ca și la spiritul și stilul conform cărora trebuie să-și expună învățătura teologică. În acest sens, părinții sinodali au afirmat pe bună dreptate că „teologul trebuie să rămână conștient că prin învățătura sa, nu se autoîmputernicește de la sine, dar trebuie să deschidă și să împărtășească, în ultimă instanță înțelegerea credinței în numele Domnului și al Bisericii. În felul acesta, teologul, deși folosește toate posibilitățile științifice, își exercită misiunea din însărcinarea Bisericii și colaborează cu episcopul în misiunea de învățare. Întrucât teologii și episcopii sunt în slujba aceleiași Biserici în promovarea credinței, trebuie să dezvolte și să cultive o încredere reciprocă și în acest spirit să depășească și tensiunile și conflictele (cf. mai pe larg, Instrucția Congregației pentru Doctrina Credinței despre Vocația eclezială a teologului)”[208].

Profesorul de teologie, ca orice alt educator, trebuie să rămână în comuniune și să colaboreze cordial cu toate celelalte persoane angajate în formarea viitorilor preoți și să-și aducă cu rigoare științifică, cu generozitate, umilință și pasiune, contribuția lui originală și calificată, care nu este numai simpla comunicare a unei doctrine – fie chiar doctrina sacră -, ci este mai ales oferirea perspectivei care unește în planul lui Dumnezeu toate științele umane și diferitele expresii de viață.

Caracterul specific și eficiența formativă a profesorilor de teologie se măsoară îndeosebi prin calitatea lor de a fi înainte de toate „oameni de credință și plini de iubire față de Biserică, convinși că subiectul adecvat al cunoașterii misterului creștin rămâne Biserica, conștienți că datoria lor de a învăța este o adevărată slujire eclezială, plini de simț pastoral în a discerne nu numai conținutul dar și formele adaptate în exercitarea acestei slujiri. De la profesori este cerută îndeosebi fidelitatea deplină față de magister. În realitate, ei învață în numele Bisericii și de aceea sunt martori ai credinței”[209]. 

Comunitățile de origine, asociațiile și mișcările de tineri

68. Comunitățile din care provine candidatul la preoție, în ciuda detașării necesare pe care alegerea vocațională o comportă, continuă să exercite o influență deloc neglijabilă asupra formării viitorului preot. De aceea trebuie să fie conștiente de partea lor specifică de responsabilitate.

Trebuie amintită în primul rând, familia: părinții creștini, ca și frații și surorile și ceilalți membri ai nucleului familial, nu trebuie să caute niciodată să-l readucă pe viitorul preot în limitele înguste ale unei logici prea omenești, dacă nu chiar lumești, chiar dacă această logică este sprijinită de o afecțiune sinceră (cf. Mc 3,20-21. 31-35). Dimpotrivă, însuflețiți ei înșiși de aceeași propunere de „a împlini voința lui Dumnezeu”, vor ști să însoțească drumul formativ prin rugăciune, respect, exemplul bun al virtuților familiale și ajutorul spiritual și material, mai ales în momentele dificile. Experiența ne învață că, în multe cazuri, acest ajutor multiplu s-a dovedit hotărâtor pentru candidatul la preoție. Chiar și în cazul unor părinți sau ai unor membri din familie, indiferenți sau potrivnici alegerii vocaționale, confruntarea clară și senină cu poziția lor și imboldurile care provin de aici pot fi de mare ajutor pentru maturizarea sacerdotală mai conștientă și mai hotărâtă.

În strânsă legătură cu familia este comunitatea parohială, ambele integrându-se în planul educării la credință; în plus, adesea, parohia, datorită unei pastorații specific juvenilă și vocațională, îndeplinește un rol de suplinire în raport cu familia. Mai cu seamă, ca realizare locală mai imediată a misterului Bisericii, parohia aduce o contribuție originală și deosebit de prețioasă la formarea viitorului preot. Comunitatea parohială trebuie să continue să-l simtă pe tânărul în drum spre preoție ca o parte vie din ea însăși, trebuie să-l însoțească cu rugăciunea, să-l primească din toată inima în timpul vacanțelor, să respecte și să favorizeze formarea identității sale preoțești, oferindu-i ocazii potrivite și imbolduri puternice în verificarea chemării sale la misiunea preoțească.

De asemenea, și asociațiile și mișcările de tineri, semn și confirmare a vitalității pe care Duhul o asigură Bisericii, pot și trebuie să contribuie la formarea candidaților la preoție, mai ales a acelora care provin din experiența creștină, spirituală și apostolică a acestora. Tinerii care au primit formarea lor de bază în asemenea asociații și care depind de ele în ceea ce privește experiența lor de Biserică, nu trebuie să se simtă invitați să renunțe la trecutul lor și să întrerupă relațiile cu ambientul care a contribuit la determinarea vocației lor, și nici nu trebuie să șteargă trăsăturile caracteristice ale spiritualității pe care au primit-o și trăit-o, în tot ceea ce este bun, edificator și îmbogățește[210]. Și pentru ei, acest mediu de origine continuă să fie izvor de ajutor și de sprijin pe drumul formării la preoție.

Ocaziile de educare la credință și de creștere creștină și eclezială, pe care le oferă Duhul multor tineri, prin multiplele forme de grupări, mișcări și asociații de inspirație evanghelică, trebuie să fie simțite și trăite ca darul unui izvor de alimentare în cadrul instituției și în slujirea ei. În realitate, o mișcare sau o spiritualitate specială, „nu este o structură alternativă instituției. Dimpotrivă, este izvorul unei prezențe care-i regenerează încontinuu autenticitatea ei existențială și istorică. De aceea, preotul trebuie să afle într-o mișcare lumina și căldura care-l fac capabil de fidelitate față de episcopul său, care îl dispune la împlinirea obligațiilor instituției și atent față de disciplina ecleziastică, astfel încât avântul credinței și gustul fidelității sale să fie mai rodnice”[211].

Așadar, este necesar ca, în noua comunitate a seminarului, în care sunt reuniți de episcop, tinerii care provin din asociații și din mișcări ecleziale, să învețe „respectul față de celelalte căi spirituale și spiritul de dialog și colaborare”, să se conformeze coerent și cordial cu indicațiile formative ale episcopului și educatorilor din seminar, urmând cu încredere sinceră dispozițiile și judecățile lor[212]. De fapt, această atitudine pregătește și anticipă oarecum adevărata alegere preoțească de slujire față de întregul popor al lui Dumnezeu, în comuniunea fraternă cu clerul și în ascultare față de episcop.

Participarea seminaristului și a preotului diecezan la diferitele spiritualități sau asociații ecleziale este desigur în sine însăși un factor benefic de creștere și de fraternitate sacerdotală. Dar această participare nu trebuie să împiedice, ci să ajute împlinirea slujirii și a vieții spirituale care sunt proprii preotului diecezan, și care „rămâne totdeauna păstorul comunității. El este nu numai „permanentul”, disponibil tuturor, ci conduce spre întâlnirea tuturor – este mai ales în fruntea parohiilor – pentru ca toți, oricare ar fi sensibilitatea lor religioasă și angajarea lor pastorală să afle primirea, pe care pe bună dreptate o așteaptă, în comunitatea și Euharistia care-i reunește”[213].

Candidatul însuși

69. În sfârșit nu putem uita că însuși candidatul la preoție trebuie să fie protagonistul necesar și de neînlocuit al formării sale: orice formare, chiar și cea preoțească în ultimă instanță, este o autoformare. În realitate, nimeni nu ne poate substitui în libertatea responsabilă pe care o avem ca persoane.

Desigur, și viitorul preot este primul care trebuie să crească în conștiința că protagonistul prin excelență al formării sale este Duhul Sfânt care, prin darul inimii noi, îl face asemenea cu Isus Cristos, păstorul cel bun: în acest sens, candidatul își va afirma în forma cea mai radicală libertatea prin primirea acțiunii formative a Duhului. Dar primirea acestei acțiuni înseamnă, în ceea ce-l privește pe candidatul la preoție, și primirea medierilor umane de care se slujește Duhul. De aceea, acțiunea diferiților educatori este cu adevărat și pe deplin eficientă numai dacă viitorul preot îi oferă acesteia, colaborarea sa personală, convinsă și cordială.

VI. ÎȚI AMINTESC SĂ REAPRINZI DARUL LUI DUMNEZEU CARE ESTE ÎN TINE
FORMAREA PERMANENTĂ A PREOȚILOR

Rațiunile teologice ale formării permanente

70. „Îți amintesc să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine” (2Tim 1,6).

Cuvintele apostolului adresate episcopului Timotei pot fi aplicate pe bună dreptate acelei formări permanente la care sunt chemați toți preoții în virtutea „darului lui Dumnezeu” pe care l-au primit prin sfânta hirotonire. Ele ne conduc spre înțelegerea adevărului întreg și a originalității inconfundabile a formării permanente a preoților. În acest sens suntem ajutați și de un alt text din Paul, care-i scrie aceluiași Timotei: „Nu lua cu ușurință harul care este în tine, care ți-a fost dat în urma unei profeții, o dată cu impunerea mâinilor adunării bătrânilor. Acestea să le ai în grijă, dedică-te total lor, pentru ca propășirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama la tine însuți și la învățătură; în acestea stăruie, căci prin înfăptuirea lor te vei mântui atât pe tine, cât și pe cei care te ascultă” (1Tim 4,14-16).

Apostolul îi cere lui Timotei să „reaprindă”, așa cum se procedează cu focul de sub cenușă, darul divin, în sensul de a-l primi și de a-l trăi fără a pierde sau uita vreodată acea „noutate permanentă” care este proprie oricărui dar al lui Dumnezeu, al aceluia care „toate le face noi” (Ap 21,5), și, prin urmare, să trăiască acest dar în toată prospețimea și frumusețea sa de la început.

Dar acel „a reaprinde”, nu înseamnă doar împlinirea unei obligații încredințate responsabilității personale a lui Timotei sau numai rezultatul unui efort al memoriei și al voinței sale. Este rezultatul unui dinamism al harului intrinsec darului lui Dumnezeu: așadar, Dumnezeu însuși este cel care reaprinde însuși darul său, sau mai exact, descătușează întreaga și extraordinara bogăție a harului și a responsabilității pe care o are în el.

Prin revărsarea sacramentală a Duhului Sfânt care consacră și trimite, preotul este făcut asemenea lui Isus Cristos, cap și păstor al Bisericii și este trimis să împlinească slujirea pastorală. În felul acesta, preotul este semnat în ființa sa pentru totdeauna și într-un mod de neșters, ca ministru al lui Isus și al Bisericii și este inserat într-o condiție permanentă și ireversibilă de viață, și îi este încredințată o slujire pastorală care, înrădăcinată în ființa sa, angajează întreaga sa existență, fiind ea însăși permanentă. Sacramentul Preoției îi conferă preotului harul sacramental, care-l face părtaș nu numai la „puterea” și „ministerul” mântuitor al lui Isus, dar și la „iubirea” pastorală; în același timp, îi asigură preotului toate acele haruri actuale care-i vor fi date ori de câte ori îi vor fi necesare și utile pentru împlinirea demnă și desăvârșită a ministerului primit.

Astfel, formarea permanentă își află fundamentarea proprie și motivația originală în dinamismul sacramentului Preoției.

Desigur nu lipsesc rațiuni chiar pur umane care recer preotului realizarea unei formări permanente. Aceasta este o exigență a realizării sale progresive: fiecare viață este un drum neîncetat spre maturitate, și aceasta trece printr-o formare continuă. În plus este o exigență a ministerului sacerdotal, fie și numai considerat în natura sa generală și comună celorlalte profesiuni, și deci ca slujire față de ceilalți: or, nu există profesie, muncă sau datorie care să nu ceară o continuă aducere la zi, dacă vrea să fie actuală și eficientă. Necesitatea de „a ține pasul” cu mersul istoriei este o altă motivație umană care justifică formarea permanentă.

Dar aceste rațiuni și multe altele, trebuie asumate și specificate de rațiunile teologice amintite aici și care pot fi ulterior aprofundate.

Sacramentul Preoției, prin natura sa de „semn”, care este caracteristica tuturor sacramentelor, poate fi considerat, așa cum de fapt și este, cuvânt al lui Dumnezeu: este cuvânt al lui Dumnezeu care cheamă și trimite, este expresia cea mai puternică a vocației și a misiunii preotului. Prin sacramentul Preoției, Dumnezeu cheamă „coram Ecclesia” pe candidatul „la” preoție. Acel „vino și urmează-mă” al lui Isus își află proclamarea deplină și definitivă în celebrarea sacramentului Bisericii sale: se manifestă și se comunică prin glasul Bisericii care răsună pe buzele episcopului care se roagă și impune mâinile. Iar preotul răspunde, în credință, la chemarea lui Isus: „vin și te urmez”. Din acest moment începe acel răspuns care, ca alegere fundamentală, trebuie să se reexprime și reafirme de-a lungul anilor de preoție în foarte multe alte răspunsuri, toate înrădăcinate și însuflețite de „da-ul” Ordinului sacru.

În acest sens, putem vorbi despre o vocație „în” preoție. În realitate, Dumnezeu continuă să cheme și să trimită, revelându-și planul mântuitor în desfășurarea istorică a vieții preotului și în evenimentele Bisericii și ale societății. Și tocmai în această perspectivă iese la iveală semnificația formării permanente: ea este necesară în ceea ce privește discernământul și urmarea acestei permanente chemări sau voințe a lui Dumnezeu. Astfel apostolul Petru este chemat la urmarea lui Isus chiar după ce Cel Înviat i-a încredințat turma: „Isus i-a zis: „Paște oile mele. Adevăr, adevăr îți spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur și te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni îți vei întinde mâinile și te va încinge un altul și te va duce unde nu vrei”. Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: „Urmează-mă!”” (In 21,17-19). Există, așadar, un „urmează-mă” care însoțește viața și misiunea apostolului. Există un „urmează-mă” care atestă apelul și exigența fidelității până la moarte (cf. In 21,22), un „urmează-mă” care poate însemna o sequela Christi prin dăruire totală de sine în martiriu[214].

Părinții sinodali au exprimat motivația care justifică necesitatea formării permanente și care în același timp îi revelează natura profundă, numind-o drept „fidelitate” față de ministerul sacerdotal și drept „proces de continuă convertire”[215]. Duhul Sfânt, revărsat prin sacrament, este acela care îl susține pe preot în această fidelitate și care-l însoțește și-l stimulează în acest mers de convertire continuă. Dar Duhul nu scutește, ci solicită libertatea preotului în colaborarea responsabilă și asumarea formării permanente ca pe o datorie care îi este încredințată. În felul acesta, formarea permanentă este expresia și exigența fidelității preotului față de misiunea sa, ba chiar față de însăși ființa sa. Prin urmare, este și înseamnă iubire față de Isus Cristos și coerență cu sine însuși. Dar înseamnă și este și act de iubire față de poporul lui Dumnezeu, al cărui slujitor este preotul. Ba este chiar act de adevărată dreptate: el este dator față de poporul lui Dumnezeu, fiind chemat să-i recunoască și să-i promoveze acel „drept” fundamental, de a fi destinatarul cuvântului lui Dumnezeu, al sacramentelor și al slujirii carității, care formează conținutul original și ireductibil al misiunii pastorale a preotului. Formarea permanentă este necesară pentru ca preotul să poată răspunde în mod corespunzător la acest drept al poporului lui Dumnezeu.

Sufletul și forma formării permanente a preotului este iubirea pastorală: Duhul Sfânt, care revarsă iubirea pastorală, îl introduce și-l însoțește pe preot în cunoașterea tot mai profundă a misterului lui Cristos, mister insondabil în bogăția sa (cf. Ef 3,14 ș.u.) și, în același timp, la cunoașterea misterului preoției creștine. Aceeași iubire pastorală îl determină pe preot la cunoașterea tot mai bine a așteptărilor, nevoilor, problemelor și sensibilităților destinatarilor slujirii sale: destinatari considerați în situațiile lor concrete personale, familiale și sociale.

La toate acestea tinde formarea permanentă, înțeleasă ca propunere conștientă și liberă la dinamismul iubirii pastorale și a Duhului Sfânt, care-i este izvorul prim și sprijin continuu. În acest sens, formarea permanentă este o exigență intrinsecă darului și ministerului sacramental primit și se dovedește necesară în orice timp. Însă ea este deosebit de urgentă astăzi, nu numai datorită schimbării rapide a condițiilor sociale și culturale ale oamenilor și popoarelor printre care se desfășoară slujirea preoțească, dar și datorită acelei „noi evanghelizări” care constituie datoria esențială și extrem de stringentă a Bisericii în acest sfârșit al celui de-al doilea mileniu.

Diferitele dimensiuni ale formării permanente

71. Formarea permanentă a preoților, atât diecezani cât și călugări, este continuarea naturală și absolut necesară a acelui proces de structurare a personalității preoțești care a început și s-a dezvoltat în seminar sau în casa religioasă prin itinerarul formativ în vederea hirotonirii.

Este deosebit de importantă perceperea și respectarea legăturii intrinsece existente între formarea care precede hirotonirea și cea care urmează după aceea. În realitate, dacă ar exista o discontinuitate sau chiar o diferență între aceste două faze formative, imediat ar apărea consecințe grave asupra activității pastorale și asupra comuniunii frățești dintre preoți, în special între cei de vârste diferite. Formarea permanentă nu înseamnă o repetare a celei dobândite în seminar, pur și simplu revăzută sau amplificată prin noi sugestii aplicative. Ea se desfășoară prin conținuturi și mai ales prin metode relativ noi, ca o realitate vitală și unitară care, în progresul său – fixându-și rădăcinile în formarea seminarială – recere adaptări, aduceri la zi și modificări, fără însă a suferi rupturi sau discontinuități.

Și invers, încă din seminarul mare trebuie pregătită viitoarea formare permanentă precum și deschiderea sufletului și dorinței față de ea a viitorilor preoți, demonstrându-i necesitatea, avantajele și spiritul, și asigurând condițiile realizării sale.

Tocmai datorită faptului că formarea permanentă este o continuare a celei din seminar, scopul său nu poate fi o simplă atitudine ca să spunem așa profesională, obținută prin învățarea unor tehnici pastorale noi. Ea trebuie mai curând să păstreze viu un proces general și integral de maturizare continuă prin aprofundarea fie a fiecăreia dintre dimensiunile formării – umană, spirituală, intelectuală și pastorală -, fie a relației lor intime, vii și specifice, pornind de la iubirea pastorală și în relație cu ea.

72. O primă aprofundare se referă la dimensiunea umană a formării sacerdotale. În contactul zilnic cu oamenii, în împărtășirea vieții lor de fiecare zi, preotul trebuie să mărească și să aprofundeze acea sensibilitate umană care-i permite să înțeleagă nevoile și să accepte doleanțele, să intuiască dorințele neexprimate, să împărtășească speranțele și așteptările, bucuriile și necazurile vieții obișnuite; să fie capabil de a-i întâlni pe toți și a dialoga cu toți. Mai ales cunoscând și împărtășind, adică însușindu-și experiența umană a durerii în multele sale forme de manifestare, de la lipsă la boală, de la marginalizare la ignoranță, la singurătate, la sărăcia materială și morală, preotul își îmbogățește umanitatea proprie și o face mai autentică și transparentă printr-o iubire crescândă și înflăcărată față de om.

În vederea maturizării formării sale umane, preotul primește un ajutor special de la harul lui Isus Cristos: în realitate, iubirea bunului păstor, s-a arătat nu numai prin darul mântuirii acordat oamenilor, dar și prin împărtășirea vieții lor, pentru care cuvântul care s-a făcut „trup” (cf. In 1,14) a voit să cunoască bucuria și suferința, să experimenteze oboseala, să împărtășească emoțiile, să aline mâhnirea. Trăind ca om printre oameni și cu oamenii, Isus Cristos oferă expresia cea mai completă, cea mai autentică și cea mai desăvârșită de umanitate: îl vedem sărbătorind la nunta din Cana, vizitând o familie de prieteni, emoționându-se la vederea mulțimii flămânde care îl urma, redând părinților pe copiii bolnavi sau morți, plângând la moartea lui Lazăr…

Referitor la preotul, maturizat tot mai mult în sensibilitatea umană, poporul lui Dumnezeu trebuie să poată spune ceva similar cu ceea ce spune Scrisoarea către evrei despre Isus: „Nu avem un arhiereu care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, ci unul care, de asemenea, a trecut prin toate încercările, în afară de păcat” (Evr 4,15).

Formarea preotului în dimensiunea sa spirituală este o exigență a vieții noi și evanghelice la care el este chemat într-un mod specific de Duhul Sfânt revărsat în sacramentul Preoției. Duhul, consacrându-l pe preot și făcându-l asemenea cu Isus Cristos, cap și păstor, crează o legătură care, aflată în însăși ființa preotului, cere să fie asimilată și trăită într-o manieră personală, adică liberă și conștientă, printr-o comuniune de viață și de iubire tot mai bogată și o împărtășire tot mai mare și mai radicală a sentimentelor și atitudinilor lui Isus Cristos. În această legătură dintre Domnul Isus și preot, legătură ontologică și psihologică, sacramentală și morală, constă fundamentul și în același timp puterea necesară pentru acea „viață conform Duhului” și pentru acel „radicalism evanghelic” la care este chemat orice preot și care este favorizat de formarea permanentă sub aspectul său spiritual. Această formare este la fel de necesară pentru ministerul sacerdotal, pentru autenticitatea și rodnicia sa spirituală. „Te consacri îngrijirii sufletelor?”, se întreba sfântul Carol Borromeu. Și răspundea astfel, într-un discurs adresat preoților: „Pentru aceasta nu neglija grija față de tine însuți, și nu te dărui altora până acolo încât să nu mai rămână nimic din tine și pentru tine.Trebuie fără îndoială să-ți amintești de sufletele al căror păstor ești, dar nu te uita pe tine însuți. Înțelegeți, fraților, că nimic nu este așa de necesar tuturor persoanelor bisericești ca meditația care precede, însoțește și urmează toate acțiunile noastre: Voi cânta, spune profetul, și voi medita (cf. Ps 100,1). Dacă administrezi sacramentele, o, frate, meditează ceea ce faci. Dacă celebrezi sfânta Liturghie, meditează ceea ce oferi. Dacă reciți psalmii în cor, meditează la cine și despre ce vorbești. Dacă păstorești sufletele, meditează asupra sângelui care le-a purificat; și toate să fie făcute între voi în dragoste (1Cor 16,14). Astfel vom putea depăși dificultățile pe care le întâlnim în fiecare zi, și ele sunt numeroase. De altfel, acest lucru este cerut de datoria încredințată nouă. Dacă vom proceda în felul acesta, vom avea puterea de a-l naște pe Cristos în noi și în ceilalți”[216].

În special viața de rugăciune trebuie să fie încontinuu „reformată” în preot. În realitate, experiența ne învață că, în rugăciune nu se trăiește din rentă: în fiecare zi trebuie, nu numai să recucerim fidelitatea exterioară față de momentele de rugăciune, mai ales față de cele destinate celebrării liturgiei orelor și față de cele lăsate alegerii personale și nesusținute de termenele și orarele slujirii liturgice, dar mai trebuie, în mod special, să reînvățăm căutarea perseverentă a unei adevărate întâlniri personale cu Isus, a unei experimentări profunde a Duhului.

Ceea ce apostolul Paul spune despre toți credincioșii, care trebuie să ajungă „la formarea omului desăvârșit, la măsura staturii împlinite a lui Cristos” (Ef 4,13), poate fi aplicat într-un chip special preoților chemați la perfecțiunea dragostei și deci la sfințenie, și pentru că însăși slujirea lor pastorală cere să fie modele vii pentru toți credincioșii.

De asemenea, și dimensiunea intelectuală a formării cere să fie continuată și aprofundată pe toată durata vieții preotului, în special prin studiul și formarea culturală serioasă și angajată. Părtaș la misiunea profetică a lui Isus și inserat în misterul Bisericii, învățătoare a adevărului, preotul este chemat să reveleze, în Isus Cristos, oamenilor fața lui Dumnezeu, și prin aceasta adevărata față a omului[217]. Dar aceasta recere ca însuși preotul să caute această față și s-o contemple cu venerație și iubire (cf. Ps 26,8; 41,2): numai așa o va putea face cunoscută și altora. În special este necesară și continuarea studiului teologic pentru ca preotul să-și poată îndeplini cu fidelitate slujirea cuvântului, vestindu-l fără confuzie și ambiguitate, deosebindu-l de simplele opinii umane, oricât de renumite și răspândite ar fi ele. Astfel se va putea pune cu adevărat în slujirea poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să dea răspuns de apărare tuturor acelora care-l întreabă despre speranța creștină (cf. 1Pt 3,15). În plus, „dedicându-se conștiincios și perseverent studiului teologic, preotul este în măsură să asimileze într-o formă sigură și personală bogăția autentică a Bisericii. Prin urmare, poate să-și împlinească misiunea care-l angajează să răspundă dificultăților privitoare la doctrina catolică, și să depășească tendința, proprie și pe cea a altuia, spre discordie și spre atitudine negativă față de magister și tradiție”[218].

Aspectul pastoral al formării permanente este bine exprimat de cuvintele apostolului Petru: „Potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare, puneți-vă unul în slujba altuia, ca niște buni administratori ai diferitelor haruri ale lui Dumnezeu” (1Pt 4,10). Ca să trăiască zilnic conform harului primit, preotul trebuie să fie tot mai deschis spre primirea iubirii pastorale a lui Isus Cristos, dăruită lui de Duhul său prin sacramentul primit. Așa cum întreaga activitate a Domnului a fost rodul și semnul iubirii pastorale, tot așa trebuie să fie pentru activitatea ministerială a preotului. Iubirea pastorală este un dar și în același timp o datorie, un har și o responsabilitate față de care trebuie să fie fideli: adică trebuie primită și să i se trăiască dinamismul, până în exigențele sale cele mai radicale. Așa cum s-a spus, chiar această iubire pastorală, îl determină și-l stimulează pe preot în cunoașterea tot mai bine a condiției reale a oamenilor la care este trimis, la discernământul apelurilor Duhului în circumstanțele istorice în care este inserat, la căutarea metodelor cele mai potrivite și a formelor cele mai utile prin care să-și îndeplinească astăzi misiunea sa. În felul acesta, iubirea pastorală însuflețește și susține eforturile umane ale preotului pentru o activitate pastorală care să fie actuală, credibilă și eficientă. Dar aceasta recere o permanentă formare pastorală.

Drumul spre maturitate cere nu numai ca preotul să continue să aprofundeze diferitele dimensiuni ale formării sale, dar mai ales să știe să integreze tot mai armonios aceste dimensiuni între ele, ajungând progresiv la unitatea interioară: aceasta va fi asigurată de iubirea pastorală. În realitate, iubirea pastorală nu numai că unifică și coordonează diferitele aspecte, dar le conferă specificitatea lor ca aspecte ale formării preotului ca atare, adică ale preotului ca transparență, imagine vie, slujitor al lui Isus, păstorul cel bun.

Formarea permanentă îl ajută pe preot să depășească ispita de a reduce slujirea sa la un activism ca scop în sine, la o prestare impersonală a activităților oricât de spirituale sau sacre ar fi ele, la un simplu funcționariat în slujba organizării bisericești. Numai formarea permanentă îl ajută pe preot să păzească printr-o iubire trează „misterul” pe care-l poartă în sine pentru binele Bisericii și al omenirii.

Semnificația profundă a formării permanente

73. Dimensiunile diferite și complementare ale formării permanente ne ajută să-i culegem semnificația profundă: ea tinde să-l ajute pe preot să fie și să acționeze ca preot în spiritul și după modelul lui Isus, păstorul cel bun.

Adevărul trebuie înfăptuit! Așa ne atrage atenția sfântul Iacob: „Fiți înfăptuitori ai cuvântului, și nu numai ascultători, înșelându-vă pe voi înșivă” (Iac 1,22). Preoții sunt chemați să „înfăptuiască adevărul” ființei lor, adică să trăiască „în iubire” (cf. Ef 4,15) identitatea și slujirea lor în Biserică și pentru Biserică. Ei sunt chemați să conștientizeze tot mai puternic darul lui Dumnezeu, să-și amintească încontinuu de el. Aceasta este invitația lui Paul adresată lui Timotei: „Păzește comoara cea de preț cu ajutorul Duhului Sfânt care locuiește în noi” (2Tim 1,14).

În contextul ecleziologic amintit de mai multe ori, putem aprecia semnificația profundă a formării permanente a preotului, în funcție de prezența și acțiunea sa în Biserică mysterium, communio et missio.

În Biserica „mister”, preotul este chemat, prin formarea permanentă, să păstreze și să dezvolte în credință conștiința adevărului întreg și minunat al ființei sale: el este ministrul lui Cristos și administratorul tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1). Paul cere în mod expres creștinilor să-l considere conform acestei identități; dar el însuși, primul, trăiește în conștiința darului sublim primit de la Domnul. Așa trebuie să fie referitor la fiecare preot, dacă vrea să rămână în adevărul ființei sale. Dar acest lucru este posibil numai în credință, numai cu privirea și cu ochii lui Cristos.

În acest sens putem spune că formarea permanentă tinde să facă în așa fel încât preotul să fie și să devină din ce în ce mai mult un credincios: să se privească întotdeauna în adevărul său, cu ochii lui Cristos. El trebuie să păzească acest adevăr cu iubire recunoscătoare și bucuroasă. Trebuie să-și reînnoiască credința atunci când îndeplinește slujirea preoțească: să se simtă ministrul lui Isus Cristos, sacrament al iubirii lui Dumnezeu, ori de câte ori este intermediarul și instrumentul viu al conferirii harului lui Dumnezeu în favoarea oamenilor. Trebuie să recunoască acest adevăr în confrații săi: este începutul respectului și iubirii față de ceilalți preoți.

74. Formarea permanentă îl ajută pe preot, în Biserica „comuniune” să dezvolte conștiința că slujirea sa este în ultimă instanță orânduită spre reunirea familiei lui Dumnezeu ca fraternitate însuflețită de iubire și să o conducă spre Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt[219].

Preotul trebuie să crească în conștiința profundei comuniuni care-l leagă de poporul lui Dumnezeu: nu este numai „în fruntea” Bisericii, ci înainte de toate „în” Biserică. Este frate între frați. Împodobit prin Botez cu demnitatea și libertatea fiilor lui Dumnezeu în Fiul unic născut, preotul este membru al aceluiași și unic trup al lui Cristos (cf. Ef 4,16). Conștiința acestei comuniuni conduce la necesitatea trezirii și dezvoltării coresponsabilității în aceeași unică misiune de mântuire, prin prompta și cordiala valorificare a tuturor carismelor și misiunilor pe care Duhul le oferă credincioșilor pentru edificarea Bisericii. Tocmai, și mai ales, prin împlinirea slujirii pastorale, care prin natura ei este orânduită spre binele poporului lui Dumnezeu, preotul trebuie să trăiască și să dea mărturie despre profunda sa comuniune cu toți, așa cum scria Paul al VI-lea: „Trebuie să devenim frați ai oamenilor chiar prin faptul că vrem să le fim păstori, părinți și învățători. Climatul dialogului este prietenia. Ba chiar slujirea”[220].

Într-un mod mai special, preotul este chemat să dezvolte conștiința că este membru al Bisericii locale în care este încardinat, adică inserat printr-o legătură în același timp juridică, spirituală și pastorală. O asemenea conștiință presupune și dezvoltă o iubire deosebită față de Biserica proprie. În realitate, Biserica locală este obiectul viu și permanent al iubirii pastorale care trebuie să preocupe permanent viața preotului și care-l conduce să-i împărtășească istoria sau experiența ei de viață cu bogățiile și deficiențele, cu dificultățile și speranțele ei, să lucreze în ea în vederea creșterii ei. Prin urmare, a se simți fiecare și în același timp cu toții, împreună îmbogățiți de Biserica locală și angajați activ în edificarea ei, prelungind acea activitate pastorală intensă care i-a caracterizat pe confrații care au fost înaintea lor. O exigență obligatorie a iubirii pastorale față de Biserica locală proprie și față de viitorul ei ministerial, este grija pe care preotul trebuie s-o aibă de a găsi, ca să zicem așa, pe cineva care să-i fie succesor în preoție.

Preotul trebuie să crească în conștiința comuniunii care există între diferitele Biserici locale, o comuniune înrădăcinată în însăși ființa lor de Biserici care trăiesc pe plan local unica și universala Biserică a lui Cristos. O asemenea conștiință a comuniunii interecleziale va favoriza „schimbul de daruri”, începând de la darurile vii și personale, care sunt înșiși preoții. De aici urmează disponibilitatea, ba chiar angajarea generoasă pentru realizarea unei distribuiri echitabile a clerului[221]. Printre aceste Biserici locale trebuie amintite acelea care „lipsite de libertate, nu pot avea vocații proprii”, ca și „Bisericile recent ieșite din persecuție și cele sărace, cărora li s-au dat deja de mult timp și din partea multora ajutoare cu inimă largă și frățească, și li se dă și acum”[222].

În cadrul comuniunii ecleziale, în special preotul este chemat să crească, în formarea sa permanentă, în și cu întreg clerul unit cu episcopul. Clerul, în adevărul său deplin este un mysterium: de fapt este o realitate supranaturală pentru că se înrădăcinează în sacramentul Ordinului. Acesta este izvorul său, originea sa. Este „locul” nașterii și al creșterii sale. În realitate, „preoții, prin sacramentul Ordinului, sunt uniți printr-o legătură personală și indisolubilă cu Cristos, unicul preot. Hirotonirea le este conferită ca indivizi, dar sunt inserați în comuniunea clerului unit cu episcopul (Lumen gentium, 28; Presbyterorum ordinis, 7-8)”[223].

Această origine sacramentală se reflectă și se prelungește în exercitarea ministerului preoțesc: de la mysterium la ministerium. „Unitatea preoților cu episcopul și între ei, nu se adaugă din exterior la natura proprie a slujirii lor, ci îi exprimă esența, întrucât este grija lui Cristos, preot, față de poporul adunat de unitatea Preasfintei Treimi”[224]. Această unitate preoțească, trăită în spiritul iubirii pastorale, face din preoți martori ai lui Isus Cristos, care l-a rugat pe Tatăl „ca toți să fie una” (In 17,21).

Așadar, fizionomia clerului este cea a unei adevărate familii, a unei fraternități, ale cărei legături nu sunt nici din carne și nici din sânge, ci sunt din harul Preoției: un har care asumă și înalță raporturile umane, psihologice, afective, de prietenie și spirituale dintre preoți; un har care se răspândește, pătrunde, se revelează și se concretizează în cele mai diferite forme de ajutor reciproc, nu numai în cele spirituale, dar și în cele materiale. Fraternitatea preoțească nu exclude pe nimeni, ci poate și trebuie să aibă preferințele sale: sunt cele evanghelice, rezervate celui care are mai mare nevoie de ajutor sau de încurajare. Această fraternitate „are o grijă deosebită față de preoții tineri, întreține un dialog cordial și fratern cu cei de vârstă medie sau mai mare și cu cei care din motive diferite au anumite dificultăți; chiar și pe preoții care au părăsit această formă de viață sau care nu o urmează, nu numai că nu-i abandonează, dar îi urmărește cu o atenție și mai fraternă”[225].

Din rândul clerului unic fac parte, cu titlu diferit, și preoții călugări rezidenți și activi într-o Biserică locală. Prezența lor constituie o adevărată îmbogățire pentru toți preoții, iar carismele particulare pe care ei le trăiesc, în timp ce constituie un apel ca preoții să crească în înțelegerea preoției însăși, contribuie la stimularea și sprijinul formării permanente a preoților. În comunitatea diecezană, darul vieții religioase, atunci când este însoțit de stima sinceră și respectul cuvenit față de particularitățile fiecărui institut și fiecărei tradiții spirituale, lărgește orizontul mărturiei creștine și contribuie în diferite feluri la îmbogățirea spiritualității preoțești, mai ales în ceea ce privește raportul corect și influența reciprocă între valorile Bisericii locale și cele ale universalității poporului lui Dumnezeu. În ceea ce-i privește, călugării vor fi atenți în menținerea unui spirit de adevărată comuniune eclezială, o participare cordială la bunul mers al diecezei și la alegerile pastorale ale episcopului, punând la dispoziție cu plăcere propria lor carismă pentru edificarea tuturor în dragoste[226].

În sfârșit, în contextul Bisericii comuniune și al clerului, se poate face față mai bine la problema solitudinii preotului, asupra căreia s-au oprit părinții sinodali. Există o solitudine care face parte din experiența tuturor și care este ceva absolut normal. Dar există și o solitudine care se naște din diferite dificultăți și care la rândul ei provoacă alte dificultăți. În acest sens, „participarea activă la viața clerului diecezan, contactele periodice cu episcopul și ceilalți preoți, colaborarea reciprocă, viața comună sau fraternă dintre preoți, ca și prietenia și raporturile cordiale cu credincioșii laici angajați activ în parohii, sunt mijloace foarte folositoare pentru a depăși efectele negative ale solitudinii pe care uneori o poate experimenta preotul[227].

Dar solitudinea nu crează numai dificultăți, ea oferă și oportunități pentru viața preotului: „Acceptată în spirit de ofertă și căutată în intimitate cu Domnul Isus Cristos, solitudinea poate fi o oportunitate pentru rugăciune și studiu, ca și un ajutor pentru sfințirea și creșterea umană”[228].

Fără să mai spunem că o anumită formă de solitudine este de fapt elementul necesar pentru formarea permanentă. Isus știa să se retragă adesea, singur, pentru a se ruga (cf. Mt 14,23). Capacitatea de a ști să trăiești o singurătate bună este o condiție indispensabilă pentru menținerea vieții interioare. Este vorba de o solitudine locuită de prezența Domnului, care prin lumina Duhului, ne pune în contact cu Tatăl. În acest sens, grija pentru tăcere și căutarea de spații și de timpi de „deșert” sunt necesare formării permanente, atât în domeniul intelectual, cât și în domeniul spiritual și pastoral. Tot în acest sens, putem afirma că nu este capabil de o adevărată și fraternă comuniune acela care nu știe să-și trăiască bine propria solitudine.

75. Formarea permanentă este destinată să dezvolte în preot conștiința participării sale la misiunea mântuitoare a Bisericii. În Biserica „misiune”, formarea permanentă a preotului este nu numai o condiție necesară, ci și un mijloc indispensabil pentru a reaprinde în mod constant simțul misiunii și a-i garanta o realizare fidelă și generoasă. Printr-o astfel de formare, preotul este ajutat să perceapă toată gravitatea, dar în același timp, splendidul har, pe de o parte, al unei obligații care nu-l poate lăsa liniștit – așa cum Paul putea să spună: „Să predic evanghelia nu-mi este de nici o laudă, căci este o datorie pentru mine. Vai mie, dacă nu predic!” (1Cor 9,16) – iar pe de altă parte, al unei cerințe, explicite sau implicite, care vine imperios de la oameni, pe care Dumnezeu îi cheamă necontenit la mântuire.

Numai o formare permanentă adecvată reușește să-l susțină pe preot în ceea ce este esențial și decisiv pentru slujirea sa, adică fidelitatea, așa cum scrie apostolul Paul: „Ei bine, de la administratori (ai misterelor lui Dumnezeu) se cere să fie de încredere” (1Cor 4,2). Preotul trebuie să fie fidel, în ciuda celor mai diverse dificultăți întâlnite, chiar în condițiile cele mai incomode sau de oboseală inerentă, cu toate energiile de care dispune și până la sfârșitul vieții. Mărturia lui Paul trebuie să fie un exemplu și un imbold pentru orice preot: „Noi – scrie el creștinilor din Corint – nu dăm întru nimic nici un scandal, ca să nu fie defăimat serviciul nostru. Dimpotrivă, ne prezentăm întru totul ca servitori ai lui Dumnezeu, plini de răbdare în suferințe, în greutăți, în strâmtorări, în bătăi, în închisori, în răscoale, în oboseli, în vegheri, în posturi; cu curăție, cu știință, cu răbdare, cu bunătate; prin Duhul Sfânt, printr-o neprefăcută dragoste, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptății, de atac și apărare; la mărire și înjosire, la defăimare și cinste; luați de înșelători, deși suntem credincioși adevărului; ca niște necunoscuți, deși suntem bine cunoscuți; ca unii ce trag de moarte, deși, precum vedeți, suntem în viață; ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște amărâți, însă mereu voioși; ca niște săraci, pe când noi îi îmbogățim pe mulți; fără nimic, deși noi toate le avem” (2Cor 6,3-10).

La orice vârstă și în orice condiție de viață

76. Formarea permanentă, tocmai pentru că este „permanentă”, trebuie să-i însoțească pe preoți întotdeauna, deci în orice perioadă și condiție a vieții lor, ca și la orice nivel de responsabilitate eclezială: evident cu acele posibilități și caracteristici corespunzătoare diferențelor de vârstă, condiției de viață și misiunilor încredințate.

Înainte de toate, formarea permanentă este o datorie pentru preoții tineri: ea trebuie să aibă acea frecvență și acea sistematizare a întâlnirilor care, în timp ce prelungesc seriozitatea și soliditatea formării primite în seminar, îi conduc treptat pe tineri la înțelegerea și trăirea bogăției unice a „darului” lui Dumnezeu – preoția – și la exprimarea potențialităților și aptitudinilor lor ministeriale, tocmai printr-o inserare tot mai convinsă și responsabilă în rândul clerului, și deci în comuniunea și coresponsabilitatea cu toți confrații.

Dacă în fața noilor momente de studiu și de întâlnire, este de înțeles un anumit sentiment de „plictiseală” care-l poate cuprinde pe tânărul preot abia ieșit din seminar, trebuie respinsă ca fiind absolut falsă și periculoasă ideea că formarea preoțească se încheie cu terminarea prezenței în seminar.

Participând la întâlnirile formării permanente, tinerii preoți își vor putea oferi un ajutor reciproc prin schimbul de experiențe și de reflecții privind actualizarea concretă a acelui ideal preoțesc și ministerial pe care l-au asimilat în anii de seminar. În același timp, participarea lor activă la întâlnirile formative ale clerului va putea constitui un exemplu și imbold pentru ceilalți preoți care sunt mai înaintați în vârstă, dând mărturie în felul acesta despre iubirea proprie față de întregul cler și față de Biserica locală care are nevoie de preoți bine instruiți.

Pentru a-i sprijini pe preoții tineri în această primă și delicată fază din viața și slujirea lor, astăzi este mai oportun ca niciodată, dacă nu de-a dreptul necesară crearea unei structuri speciale de sprijin, cu îndrumători și maeștri capabili, în care ei să poată găsi, în mod organic și încontinuu, ajutoarele necesare pentru a începe bine slujirea lor preoțească. Cu ocazia întâlnirilor, suficient de lungi și frecvente, desfășurate pe cât posibil într-un ambient comunitar, în mod rezidențial, le vor fi asigurate momente prețioase de repaus, de rugăciune, de reflecție și de schimb fratern. Astfel, încă de la început, le va fi mai ușor să asigure un fundament evanghelic echilibrat pentru viața lor preoțească. Iar dacă nu toate Bisericile locale vor putea oferi acest serviciu preoților tineri, va fi bine venit ca Bisericile vecine să se unească între ele și împreună să investească resursele necesare și să elaboreze programe potrivite.

77. Formarea permanentă constituie o datorie și pentru preoții de vârstă medie. În realitate, sunt multe riscuri pe care le pot întâmpina, chiar datorită vârstei lor, ca de exemplu un activism exagerat și o anumită rutină în îndeplinirea slujirii lor. Astfel preotul este tentat la încrederea exagerată în sine, ca și cum experiența personală, deja recunoscută, nu ar mai trebui să se confrunte cu nimic altceva și cu nimeni. Nu rareori, preotul adult suferă de o anumită oboseală interioară periculoasă, semn al unei deziluzii resemnate în fața dificultăților și insucceselor. Răspunsul la această situație este dat de formarea permanentă, de o examinare continuă și echilibrată de sine și a propriei activități, de căutarea permanentă de motivații și mijloace pentru misiunea proprie: astfel preotul își va păstra spiritul de veghere și disponibilitate față de cererile de mântuire, permanente și mereu noi, pe care fiecare le adresează preotului, „om al lui Dumnezeu”.

Formarea permanentă trebuie să-i preocupe și pe acei preoți, care datorită vârstei înaintate sunt considerați ca bătrâni, și care în unele Biserici constituie partea cea mai numeroasă a clerului. Acesta trebuie să le acorde recunoștință și mulțumire pentru slujirea fidelă pe care au prestat-o pentru Cristos și pentru Biserică, precum și solidaritate concretă pentru condiția lor. Pentru acești preoți, formarea permanentă va fi mai puțin o problemă de studiu, de aducere la zi și dezbatere culturală, cât mai ales o confirmare senină și încurajatoare a rolului pe care sunt încă chemați să-l desfășoare în rândul clerului: nu numai pentru continuarea, fie și în forme diferite, a slujirii pastorale, dar și pentru posibilitatea pe care ei o au, grație experienței de viață și de apostolat, de a deveni ei înșiși adevărați maeștri și formatori ai altor preoți.

De asemenea, și preoții, care din cauza oboselii acumulate sau a bolilor se află într-o condiție de fragilitate fizică sau de oboseală morală, pot fi ajutați de o formare permanentă care-i stimulează să-și continue, în mod senin și curajos slujirea lor față de Biserică, să nu se izoleze nici de comunitate și nici de cler, să-și reducă activitatea exterioară pentru a se consacra acelor activități pastorale și de spiritualitate personală, capabile să susțină rațiunile și bucuria preoției lor. Formarea permanentă îi va ajuta îndeosebi să-și păstreze vie acea convingere pe care ei înșiși au insuflat-o credincioșilor, că ei continuă să fie membri activi în edificarea Bisericii, mai ales în virtutea unirii lor cu Isus Cristos suferind și cu mulți alți frați și surori care, în Biserică, participă la pătimirea Domnului, retrăind experiența spirituală a lui Paul care spunea: „Sunt bucuros acum de suferințele mele pentru voi, iar în trupul meu întregesc lipsurile suferințelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24)[229].

Responsabilii formării permanente

78. Condițiile în care adesea, și în cele mai multe părți, se desfășoară actualmente slujirea preoților nu fac ușoară o angajare serioasă în formarea permanentă: creșterea numărului obligațiilor și slujirilor, complexitatea vieții în general și a vieții comunității creștine în special, activismul și febra caracteristică multor medii din societatea noastră, îi privează adesea pe preoți de timpul și de energiile indispensabile pentru a „lua seama la ei înșiși” (cf. 1Tim 4,16).

Toate acestea trebuie să determine creșterea responsabilității în toți, astfel încât dificultățile să fie depășite, ba chiar să devină o sfidare pentru elaborarea și realizarea unei formări permanente care să corespundă adecvat măreției darului lui Dumnezeu și gravității cerințelor și exigențelor din timpul nostru.

Responsabilii formării permanente a preoților trebuie căutați în Biserica „comuniune”. În acest sens, întreaga Biserică locală este aceea care, sub conducerea episcopului, este responsabilă de stimularea și stabilirea diferitelor modalități de formare permanentă a preoților. Preoții nu sunt pentru ei înșiși, ci pentru poporul lui Dumnezeu: de aceea, formarea permanentă, în timp ce asigură maturitatea umană, spirituală, intelectuală și pastorală a preoților, are drept rezultat un bine al cărui destinatar este însuși poporul lui Dumnezeu. De altfel, însăși exercitarea slujirii pastorale conduce la un permanent și rodnic schimb reciproc între viața de credință a preoților și cea a credincioșilor. Tocmai împărtășirea de viață între preot și comunitate, dacă este dirijată și folosită cu înțelepciune, constituie o contribuție fundamentală la formarea permanentă, care de altfel nu este redusă la niște episoade sau inițiative izolate, ci se extinde și străbate întreaga slujire și viață a preotului.

În realitate, experiența creștină a persoanelor simple și umile, elanurile spirituale ale persoanelor îndrăgostite de Dumnezeu, aplicarea curajoasă a credinței în viața zilnică de către creștinii angajați în diverse responsabilități sociale și civile, sunt primite cu bucurie de preot care, în timp ce le luminează prin slujirea sa preoțească, găsește în ele o hrană spirituală de mare valoare. Chiar și dubiile, crizele și ezitările în fața celor mai diferite condiții personale și sociale, ispitele de refuz sau de disperare în momentul durerii, bolii, morții: pe scurt, toate circumstanțele dificile pe care le întâlnesc oamenii pe drumul credinței, sunt trăite în mod fratern și suportate sincer în inima preotului care, căutând răspunsurile pentru alții, este încontinuu stimulat să le găsească înainte de toate pentru sine.

În felul acesta, întregul popor al lui Dumnezeu, în toți membrii săi, poate și trebuie să ofere un ajutor prețios la formarea permanentă a preoților săi. În acest sens trebuie să li se lase preoților timp pentru studiu și pentru rugăciune, să li se ceară acel lucru pentru care au fost trimiși de Cristos și nu de altul, să le ofere colaborarea în diferite domenii ale misiunii pastorale, în special cele privind promovarea umană și slujirea carității, să asigure raporturi cordiale și fraterne cu ei, să înlesnească în preoți conștiința că nu sunt „stăpânii credinței”, ci mai curând „colaboratori ai bucuriei” tuturor credincioșilor (cf. 2Cor 1,24).

Responsabilitatea formativă a Bisericii locale privind preoții se concretizează și se specifică în raport cu diferiții membri care o compun, începând cu preotul însuși.

79. Într-un anumit sens, fiecare preot, tocmai el, este primul responsabil în Biserică în formarea permanentă: în realitate, fiecărui preot îi revine datoria, înrădăcinată în sacramentul Ordinului, să fie fidel față de darul lui Dumnezeu și față de dinamismul de convertire zilnică ce provine din însuși acest dar. Reglementările sau normele autorității bisericești în această privință, ca și însuși exemplul altor preoți, nu ajung în a face atrăgătoare formarea permanentă, dacă fiecare nu este personal convins de necesitatea ei și nu este hotărât să-i pună în valoare ocaziile, timpul și modalitățile. Formarea permanentă menține „tinerețea” duhului, pe care nimeni nu o poate impune din exterior, dar pe care fiecare trebuie s-o regăsească permanent înăuntrul său. Numai acela care păstrează mereu vie dorința de a învăța și de a crește posedă această „tinerețe”.

Fundamentală este responsabilitatea episcopului, și împreună cu el a clerului. Responsabilitatea episcopului se întemeiază pe faptul că preoții primesc prin el preoția lor și împărtășesc cu el grija pastorală față de poporul lui Dumnezeu. El este responsabil de acea formare permanentă care tinde ca toți preoții săi să fie cu generozitate fideli față de darul și de slujirea primită, așa cum poporul lui Dumnezeu îi vrea și are „dreptul” să îi aibă. Această responsabilitate îl determină pe episcop, în comuniune cu clerul, să stabilească un program și să întocmească o programare, capabile să prezinte formarea permanentă nu ca pe ceva episodic, dar ca o propunere bine elaborată în conținut, care se desfășoară pe etape și îmbracă modalități bine precizate. Episcopul își va exercita responsabilitatea, nu numai asigurând clerului său locuri și perioade de formare permanentă, ci și prin prezența și participarea lui personală, convinsă și cordială la aceste adunări. Deseori va fi oportun, sau chiar necesar, ca episcopii din mai multe dieceze învecinate sau aparținând unei regiuni ecleziastice să se sfătuiască între ei și să-și unească eforturile pentru a putea oferi inițiative mai nobile și cu adevărat stimulatorii pentru formarea permanentă, cum ar fi cursuri de formare biblică, teologică și pastorală, săptămâni de viață comunitară, cicluri de conferințe, perioade de reflecție și de evaluare a parcursului pastoral al clerului și al comunității ecleziale.

Episcopul își va îndeplini responsabilitatea solicitând și aportul pe care-l pot oferi facultățile și institutele de teologie și de pastorală, seminariile, organismele sau asociațiile de persoane – preoți, călugări și credincioși laici – angajate în formarea preoțească.

În cadrul Bisericii locale, un loc semnificativ este rezervat familiilor: în realitate, la ele, în dimensiunea lor de „Biserici domestice”, se referă concret viața comunităților ecleziale animate și conduse de preoți. Trebuie subliniat în special, rolul familiei de origine. Aceasta, în unire și în comuniune de intenții, poate oferi misiunii fiului o contribuție originală și foarte importantă. Ducând la îndeplinire planul providențial care a voit-o leagănul germenului vocațional și ajutor indispensabil pentru creșterea și dezvoltarea lui, familia preotului, în respectul absolut față de acest fiu care a ales să se dăruiască lui Dumnezeu și aproapelui, trebuie să rămână totdeauna martor fidel și încurajator al misiunii sale, stând alături și participând la ea cu dăruire și respect.

Momentele, formele și mijloacele formării permanente

80. Dacă orice moment poate fi un „timp potrivit” (cf. 2Cor 6,2), în care Duhul Sfânt îl conduce pe preot spre o creștere directă în rugăciune, în studiu și în cunoașterea propriilor responsabilități pastorale, sunt însă momente „privilegiate”, chiar dacă sunt mai obișnuite și stabilite dinainte.

Aici trebuie amintite înainte de toate, întâlnirile episcopului cu clerul său fie liturgice (în special concelebrarea de la Liturghia Crismei din Joia Sfântă), fie pastorale și culturale, în scopul unei examinări privind activitatea pastorală sau pentru studierea anumitor probleme teologice.

Sunt apoi întâlnirile de spiritualitate sacerdotală, cum ar fi exercițiile spirituale, zilele de reculegere și de spiritualitate, etc. Ele sunt o ocazie de creștere spirituală și pastorală, de rugăciune mai îndelungată și liniștită, de întoarcere la rădăcinile ființei sacerdotale, de regăsire a prospețimii motivațiilor pentru fidelitatea și elanul pastoral.

De asemenea, sunt importante și întâlnirile de studiu și de reflecție comună: ele împiedică sărăcirea culturală și încăpățânarea pe poziții de comoditate chiar și în domeniul pastoral, rod al leneviei mentale; asigură o sinteză mai matură între diferitele elemente ale vieții spirituale, culturale și apostolice; deschid mintea și inima spre noile provocări ale istoriei și spre noile chemări, pe care Duhul le adresează Bisericii.

81. Sunt numeroase ajutoarele și mijloacele de care ne putem folosi, pentru ca formarea permanentă să devină o experiență din ce în ce mai prețioasă și vitală pentru preoți. Între acestea amintim diferitele forme de viață comună între preoți, totdeauna prezente în istoria Bisericii, chiar dacă în moduri și cu intensități diferite: „Astăzi nu putem să nu le recomandăm, mai ales printre aceia care trăiesc și sunt angajați în activitatea pastorală în același loc. Pe lângă faptul că ajută vieții și acțiunii apostolice, această viață comună a clerului oferă tuturor, frați preoți și laici, un exemplu luminos de iubire și de unitate”[230].

O altă formă de ajutor poate fi dată de asociațiile sacerdotale, în special de institutele seculare preoțești, care au un caracter specific diecezan, în virtutea căruia preoții sunt mai strâns uniți cu episcopul și alcătuiesc „o stare de consacrare în care preoții prin voturi sau alte legături sacre, se angajează să pună în practică în viața lor sfaturile evanghelice”[231]. Toate formele de „fraternitate sacerdotală” aprobate de Biserică sunt folositoare nu numai pentru viața spirituală, dar și pentru viața apostolică și pastorală.

Și practica direcțiunii spirituale contribuie foarte mult la formarea permanentă a preoților. Este un mijloc clasic, care nu și-a pierdut nimic din valoare, nu numai pentru asigurarea formării spirituale, dar și pentru promovarea și susținerea unei fidelități și generozități permanente în îndeplinirea slujirii preoțești. Așa cum scria viitorul Paul al VI-lea, „direcțiunea spirituală are un rol foarte important și am putea spune chiar indispensabil pentru educarea morală și spirituală a tineretului, care vrea să interpreteze și să urmeze cu fidelitate deplină chemarea propriei vieți, oricare ar fi ea; ea păstrează întotdeauna o importanță benefică pentru orice perioadă a vieții, atunci când luminii și carității unui sfat pios și prudent i se cere verificarea propriei corectitudini și încurajarea în împlinirea generoasă a propriilor datorii. Este un mijloc pedagogic foarte delicat, dar de o foarte mare valoare; este o artă pedagogică și psihologică de mare răspundere pentru cel care o exercită; este un exercițiu spiritual de umilință și de încredere pentru cel care o primește”[232].

CONCLUZIE

82. „Vă voi da păstori după inima mea” (Ier 3,15).

Această promisiune a lui Dumnezeu, este vie și operantă și astăzi în Biserică: în orice timp, ea se simte fericita destinatară a acestor cuvinte profetice; le vede realizându-se zilnic în multe părți ale pământului, sau mai exact în multe inimi omenești, mai ales ale tinerilor. Și, în fața gravelor și urgentelor necesități proprii și ale lumii, dorește ca în pragul celui de-al treilea mileniu această promisiune să se îndeplinească într-un mod nou, mai amplu, mai intens și mai eficace: printr-o cvasirevărsare extraordinară a Duhului Rusaliilor.

Promisiunea Domnului determină în inima Bisericii rugăciunea, implorarea încrezătoare și arzătoare în iubirea Tatălui care, așa cum l-a trimis pe Isus, păstorul cel bun, pe apostoli, pe urmașii lor, precum și acel șir fără număr de preoți, tot așa să continue să arate oamenilor de astăzi fidelitatea și bunătatea sa.

Și Biserica este gata să răspundă la acest har. Simte că darul lui Dumnezeu cere un răspuns coral și generos: tot poporul lui Dumnezeu trebuie să se roage fără încetare și să lucreze pentru vocațiile preoțești; candidații la preoție trebuie să se pregătească cu mare seriozitate la primirea și trăirea darului lui Dumnezeu, conștienți că Biserica și lumea au absolută nevoie de ei; trebuie să se îndrăgostească de Cristos, bunul păstor, să-și modeleze inima după a lui și să fie gata să iasă pe străzile lumii ca imagine a lui, pentru a-l proclama tuturor pe Cristos calea, adevărul și viața.

Adresez un apel special familiilor: părinții, și mai ales mamele să fie generoși în a-i dărui Domnului, care-i cheamă la preoție, pe fiii lor, și să colaboreze cu bucurie la itinerarul lor vocațional, conștienți că în felul acesta fac mai mare și mai profundă rodnicia lor creștină și eclezială și că pot experimenta, într-un anumit sens, fericirea Fecioarei Mame Maria: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul sânului tău” (Lc 1,42).

Iar tinerilor de astăzi le spun: fiți mai docili la glasul Duhului, lăsați să răsune în adâncul inimii marile așteptări ale Bisericii și ale omenirii, nu vă temeți să deschideți spiritul vostru la chemarea lui Cristos Domnul, descoperiți privirea iubirii lui Isus fixată asupra voastră și răspundeți cu entuziasm la propunerea unei urmări radicale.

Biserica răspunde la har prin angajamentul pe care și-l asumă preoții pentru realizarea acelei formări permanente care este recerută de demnitatea și de responsabilitatea, conferite lor de sacramentul Ordinului. Toți preoții sunt chemați să-și dea seama de urgența deosebită a formării lor în ceasul de față: noua evanghelizare are nevoie de noi evanghelizatori, iar aceștia sunt preoții care se angajează la trăirea preoției lor ca pe o cale specială spre sfințenie.

Promisiunea lui Dumnezeu garantează Bisericii nu orice fel de păstori, ci păstori „după inima sa”. „Inima” lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă pe deplin în inima lui Cristos, păstorul cel bun. Iar inima lui Cristos continuă și astăzi să aibă milă de mulțime și să le dea pâinea adevărului și pâinea iubirii și a vieții (cf. Mc 6,30 ș.u.), și cere să bată în alte inimi – cele ale preoților -: „Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37). Oamenii au nevoie să iasă din anonimat și din frică, au nevoie să fie cunoscuți și chemați pe nume, să înainteze siguri pe căile vieții, să fie regăsiți dacă s-au rătăcit, să fie iubiți, să primească mântuirea ca dar suprem al iubirii lui Dumnezeu: tocmai aceasta o face Isus, păstorul cel bun; el și preoții împreună cu el.

Iar acum, la sfârșitul acestei exortații, îmi îndrept privirea spre mulțimea aspiranților la preoție, spre seminariștii și preoții care, în toate părțile lumii, chiar în condițiile cele mai dificile și uneori dramatice, dar totdeauna în efortul bucuros de fidelitate față de Domnul și de slujire neobosită a turmei sale, își oferă zilnic viața proprie pentru creșterea credinței, speranței și iubirii în inimile și în istoria bărbaților și femeilor din timpul nostru.

Voi, preaiubiți preoți, faceți aceasta pentru că însuși Domnul, prin puterea Duhului său, v-a chemat să faceți prezentă, în vasele de lut ale vieții voastre simple, comoara inestimabilă a iubirii sale de bun păstor.

În unire cu părinții sinodali și în numele tuturor episcopilor din lume și din întreaga comunitate eclezială, exprim întreaga recunoștință pe care o merită fidelitatea și slujirea voastră[233].

Și în timp ce vă doresc vouă tuturor, harul de a reînnoi darul lui Dumnezeu primit prin impunerea mâinilor (cf. 2Tim 1,6), de a simți mângâierea prieteniei profunde care vă unește cu Isus și vă leagă între voi, de a trăi bucuria creșterii turmei lui Dumnezeu spre o iubire tot mai mare față de el și față de fiecare om, de a întreține convingerea senină că cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus (cf. Fil 1,6), cu toți și cu fiecare dintre voi, mă adresez în rugăciune către Maria, mama și educatoarea preoției noastre.

Fiecare aspect al formării preoțești poate fi raportat la Maria ca la persoana umană care, mai mult decât oricare alta, a corespuns la chemarea lui Dumnezeu, care s-a făcut slujitoare și ucenică a cuvântului până într-acolo încât a zămislit în inima și în trupul său Cuvântul făcut om pentru a-l dărui omenirii, care a fost chemată la educarea unicului și veșnicului preot care s-a făcut ascultător și supus autorității sale de mamă. Prin exemplul său și prin mijlocirea sa, Fecioara preasfântă continuă să vegheze asupra dezvoltării chemărilor și a vieții preoțești în Biserică.

De aceea, noi preoții suntem chemați să facem să crească în noi o evlavie solidă și gingașă față de Fecioara Maria, mărturisind-o prin imitarea virtuților sale și prin rugăciune frecventă.

Marie,
mama lui Isus Cristos și mama preoților,
primește acest titlu pe care ți-l dăm
pentru a preamări maternitatea ta
și a contempla alături de tine preoția
Fiului tău și a fiilor tăi,
sfântă născătoare de Dumnezeu.
Mamă a lui Cristos,
tu ai dat Mesiei preot trupul său de carne
prin ungerea Duhului Sfânt
pentru mântuirea celor săraci și celor cu inima căită,
păstrează-i pe preoții tăi, în inima ta și în Biserică,
Mamă a Mântuitorului.
Mamă a credinței,
tu l-ai însoțit la templu pe Fiul omului,
împlinirea promisiunilor făcute părinților,
încredințează-i Tatălui pentru slava sa
pe preoții Fiului tău,
Arcă a Legământului.
Mamă a Bisericii,
în cenacol, printre discipoli, te rugai Duhului
pentru noul popor și păstorii săi,
mijlocește Ordinului preoțesc
plinătatea darurilor,
Regină a apostolilor.
Mamă a lui Isus Cristos,
tu erai cu el la începutul vieții
și al misiunii sale,
tu l-ai căutat pe Învățătorul prin mulțime,
l-ai însoțit, ridicat de la pământ,
consumat prin jertfa unică și veșnică,
și l-ai avut pe Ioan alături, ca fiu al tău,
primește încă de la început pe cei chemați,
ai grijă de creșterea lor,
însoțește-i în viață și în slujire
pe cei care sunt fiii tăi,
Mamă a preoților.
Amin!

Roma, „Sfântul Petru”, 25 martie, solemnitatea Bunei-Vestiri a anului 1992, al XIV-lea al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea

Note
[1] Propositio 2.
[2] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la finalul sinodului, 27.10.1990: LOsservatore romano, 28.10.1990; cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 21, 694-695.
[3] Cf. Propositio 1.
[4] Cf. Const. dogm. despre Biserică, Lumen gentium (LG) 28: EV 1354 ș. u; Decretul despre ministerul și viața preoților, Presbyterorum ordinis (PO): EV 1/1243.1318; Decretul despre formarea sacerdotală, Optatam totius (OT): EV 1/771-818.
[5] SF. CONGREGAȚIE PENTRU EDUCAȚIA CATOLICĂ, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 6.1.1970: AAS 62 1970), 321-384; EV 3/1796-1947.
[6] Discurs la finalul sinodului, 3: l.c.
[7] Ibid., 1: l.c.
[8] SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adunare generală ordinară, Mesajul părinților sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, 28.10.1990, III: LOsservatore romano, 29-30.10.1990; cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 21, 697-699.
[9] Angelus, 14.1.1990: LOsservatore romano, 15-16.1.1990.
[10] Ibid., 3: l.c.
[11] Cf. Propositio 3.
[12] PAUL AL VI-LEA, Omilie, la a IX-a sesiune a Conc. Ecum. Vatican II, 7.12.1965: AAS 58 (1966), 55; EV 1448*-465*.
[13] Cf. Propositio 3.
[14] Cf. ibid.
[15] Cf. SINODUL EPISCOPILOR, La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali, “Lineamenta”, 5-6; cf. Il Regno-documenti 34 (1989) 15, 450 ș.u.
[16] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes (GS) 4: EV 1/1324 ș.u.
[17] Cf. Mesajul părinților sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, I: l.c.
[18] Discurs la finalul sinodului, 4: l.c.; cf. Scrisoarea adresată tuturor preoților Bisericii cu ocazia Joii Sfinte 1991, 10.3.1991: LOsservatore romano, 15.3.1991.
[19] Cf. LG; PO; OT; Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis: l.c.; SINODUL EPISCOPILOR, A II-a adun. gen. ord., 1971; EV 4/1135 ș.u.
[20] Propositio 7.
[21] LG 5: EV 1/289 ș.u.
[22] IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. postsinodală Christifideles laici (Cf. L), 30.12.1988, 8: AAS 81 (1989), 405; EV 11/1634; cf. SINODUL EPISCOPILOR, A II-a adun. gen. extraord., 1985; EV 9/1779 ș.u.
[23] Cf. Propositio 7.
[24] Cf. PO 7-8: EV 1264-1270.
[25] Cf. LG 1: EV 1/284.
[26] Cf. Propositio 7.
[27] Ibid.
[28] Ibid.
[29] SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adun. gen. ord., La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali – “Instrumentum laboris”, 16 cf. Il Regno-documenti 35 (1990) 15, 449 ș.u.; cf. Propositio 7.
[30] Angelus 25.2.1990: LOsservatore romano, 26-27.2.1990.
[31] Cf. PO 7-9: EV 1/1264-1276.
[32] Ibid., 8; cf. Propositio 7.
[33] PO 9: EV 1/1271-1276.
[34] Cf. LG 10: EV 1/311-312.
[35] Cf. Propositio 7.
[36] PO 10: EV 1/1277.
[37] OT 20: EV 1/815.
[38] Cf. Propositio 12.
[39] Mesajul părinților sinodali adresat poporului lui Dumnezeu, III: l.c.
[40] LG 40: EV 1/389.
[41] PO 12: EV 1/1282.
[42] Sermo 340, 1: PL 38, 1483.
[43] Ibid.: l.c.
[44] Cf. Propositio 8.
[45] Cf. PO 1 și 12: EV 1/1244 ș.u. și 1282 ș.u.
[46] Cf. Propositio 8.
[47] Sermo Morin Guelferbytanus, 32, 1: PLS 2, 637.
[48] MISALUL ROMAN, Antifona la împărtășanie, Duminica a IV-a a Paștelui.
[49] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. ap. Mulieris dignitatem (Mud) 15.8.1988, 26: AAS 80 (1988), 1715-1716; EV 11/1323 ș.u.
[50] Propositio 7.
[51] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilia din timpul adorației euharistice de la Seul, 7.10.1989, 2: Insegnamenti XII/2 (1989), 785.
[52] AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus 123, 5: CCL 36, 678.
[53] Către preoții participanți la un congres inițiat de CEI, 4.11.1980: Insegnamenti III/2 1980), 1055.
[54] PO 14: EV 1/1292.
[55] Ibid.
[56] Ibid.
[57] Cf. PAUL AL VI-LEA, Exort. ap. Evangelii nuntiandi (EN), 8. 12. 1975, 75: AAS 68 (1976), 64-67; EV 5/1698 ș.u.
[58] Cf. Propositio 8.
[59] PO 12: EV 1/1284.
[60] In Iohannis Evangelium Tractatus 123, 5: l. c.
[61] PO 12: EV 1/1282 ș.u.
[62] PO 5: EV 1/1252.
[63] Cf. CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Decretum de iustificatione, cap. 7; Decretum de sacramentis, can. 6: DS 1529; 1606.
[64] PO 12 EV 1/1284.
[65] AUGUSTIN, Sermo de Nat. Sanct. Apost. Petri et Pauli ex Evangelio in quo ait: Simon Iohannis diligis me?: Bibliotheca Casinensis, în “Miscellanea Augustiniana”, I, sub îngrijirea lui G. MORIN OSB, Tip. Poligl. Vat., Roma 1930, 404.
[66] Cf. PO 4-6 și 13: EV 1/1250-1263 și 1286 ș.u.
[67] Cf. EN 15: EV 5/1602 ș.u.
[68] Cf. CONCILIUL VATICAN II, Const. dogm. despre revelația divină, Dei Verbum (DV), 8 și 10: EV 1/882 ș.u. și 886 ș.u.
[69] PO 5: EV 1/1253.
[70] IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. postsinodală Reconciliatio et paenitentia, (2.12.1984), 31, VI: AAS 77 (1985), 265-266; EV 9/1191.
[71] PO 6: EV 1/1257.
[72] Cf. LG 42: EV 1/397 ș.u.
[73] Cf. Propositio 9.
[74] PO 15: EV 1/1293.
[75] Cf. ibid.
[76] LG 42: EV 1/399.
[77] IOAN PAUL AL II-LEA, Exort. ap. Familiaris consortio (FC), 22.11.1981, 16: AAS 74 (1982), 98; EV 7/1576.
[78] Propositio 11.
[79] PO 16: EV 1/1296 ș.u.
[80] Ibid.
[81] Propositio 8.
[82] Cf. PO 17: EV 1/1299 ș.u.
[83] Propositio 10.
[84] Ibid.
[85] Cf. SF. CONGREGAȚIE PENTRU CĂLUGĂRI ȘI INSTITUTELE SECULARE – SF. CONGREGAȚIE PENTRU EPISCOPI, Directive privind raporturile reciproce între episcopi și călugări în Biserică, Mutuae relationes, 14.5.1978, 18: AAS 70 (1978), 484-485; EV 6/627 ș.u.
[86] Cf. Propositio 25; 38.
[87] Cf. LG 23: EV 1/338 ș.u.
[88] PO 10: EV 1/1277; cf. Propositio 12.
[89] IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptoris missio, (7.12.1990), 67: AAS 83 (1991), 315-316.
[90] PO 10: EV 1/1277.
[91] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie adresată celor cinci mii de preoți veniți din lumea întreagă (9.10.1984), 2: Insegnamenti VII/2 (1984), 839.
[92] Discurs final la sinod, 27.10.1990, 5: l.c.
[93] Cf. Propositio 6.
[94] Cf. Propositio 13.
[95] Cf. Propositio 4.
[96] LG 9: EV 1/310.
[97] Ibid.
[98] CIPRIAN, De Dominica Oratione, 23; CCL 3/A. 105.
[99] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul despre apostolatul laicilor, Apostolicam actuositatem, 18.11.1965, 3: EV 1/918 ș.u.
[100] Propositio 5.
[101] IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 3.12.1989, 2: Insegnamenti XII/2 (1989), 1417.
[102] PAUL AL VI-LEA, Mesaj cu ocazia Celei de-a V-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Chemări la Preoție, 19.4.1968: Insegnamenti VI (1968), 134-135.
[103] Cf. Propositio 5.
[104] Cf. LG 10: EV 1/311 ș.u.; PO 12: EV 1/1282 ș.u.
[105] Cf. Propositio 13.
[106] GS 16: EV. 1/1369.
[107] MISALUL ROMAN, Colecta Liturghiei pentru vocațiile la ordinele sfinte.
[108] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Const. despre sfânta Liturgie, Sacrosanctum Concilium, 4.10.1963, 10: EV 1/16.
[109] Propositio 15.
[110] Ibid.
[111] Cf. CIC can. 220: “Nimănui nu-i este permis… să violeze dreptul vreunei persoane de a-și apăra propria intimitate”; cf. can. 642.
[112] OT 2: EV 1/773.
[113] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, 28.10.1965, 15: EV 1/605.
[114] Cf. OT 2; EV 1/773.
[115] PO 6: EV 1/1258.
[116] PO, 11: EV 1/1280 ș.u.
[117] OT 2: EV 1/773.
[118] Propositio 14.
[119] Propositio 15.
[120] Cf. Propositio 16.
[121] Mesajul pentru Cea de-a XXII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații la Preoție, 13.4.1985, 1: AAS 77 1985), 982.
[122] Mesajul părinților sinodali către poporul lui Dumnezeu, IV: l.c.
[123] Propositio 21.
[124]Cf. OT 11: EV 1/795 ș.u.; PO 3: EV 1/1249; Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis 51: EV 3/1883 ș.u.
[125] Cf. Propositio 21.
[126] IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Redemptor hominis, 4.3.1979, 10: AAS 71 (1979), 274; EV 6/1194 ș.u.
[127] FC 37: EV 7/1641 ș.u.
[128] Ibid.
[129] Propositio 21.
[130] Cf. GS 24: EV 1/1393 ș.u.
[131] Cf. Propositio 21.
[132] Propositio 22.
[133] Cf. AUGUSTIN, Confesiuni, I, 1: CSEL 33,1.
[134] SINODUL EPISCOPILOR, A VIII-a adun. gen. ord. La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali – “Instrumentum laboris”, 30.
[135] Propositio 22.
[136] Propositio 23.
[137] OT 8: EV 1/788s.
[138] DV 24: EV 1/907.
[139] Ibid., 2: EV 1/873.
[140] DV 25: EV 1/908.
[141] IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 4.3.1990, 2-3: LOsservatore romano, 5-6.3.1990.
[142] SC, 14; EV 1/23 ș.u.
[143] AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus 26,13: l.c., 266.
[144] LITURGIA ORELOR, Antifona la “Magnificat”, Vespere II, în solemnitatea Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos.
[145] Cf. PO 13: EV 1/1286 ș.u.
[146] IOAN PAUL AL II-LEA, Angelus, 1.7.1990, 3: LOsservatore romano 2-3.7.1990.
[147] Propositio 23.
[148] Ibid.
[149] Cf. ibid.
[150] OT 9: EV 1/790 ș.u.
[151] Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, l.c.
[152] OT 10: EV 1/792 ș.u.
[153] Ibid.
[154] Scrisoare adresată tuturor preoților Bisericii în Joia Sfântă 1979, 8.4.1979: Insegnamenti II/1 (1979), 841-862.
[155] Propositio 24.
[156] GS 15: EV 11365 ș.u.
[157] Propositio 26.
[158] Cf. OT 16: EV 1/805.
[159] La formazione dei sacerdoti nelle circostanze attuali – “Instrumentum laboris”, 39.
[160] Cf. SF. CONGREGAȚIE PENTRU EDUCAȚIA CATOLICĂ, Lettera ai vescovi circa linsegnamento della filosofia nei seminari, (20.1.1972): EV 4/1516-1556.
[161] “Desideravi intellectu videre quod credidi et multum disputavi et laboravi”: De Trinitate XV, 28: CCL 50/A, 534.
[162] Discurs adresat participanților la Cea de-a XXI-a Săptămână Biblică Italiană, 25.9.1970: AAS 62 (1970), 618.
[163] Propositio 26.
[164] “Fides, quae este quasi habitus theolgiae”: In lib. Boetii de Trinitate V, 4, ad 8.
[165] Cf. SFÂNTUL TOMA, In I Sent., prolog., q. I, a. 1-5.
[166] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Instrucția despre vocația eclezială a teologului, Donum veritatis, 24.5.1990, 11; 40: AAS 82 (1990), 1554-1555; 1568-1569.
[167] OT 14: EV 1/800 ș.u.
[168] Itinerarium mentis in Deum, prol., nr. 4: Opera omnia, tomus V, Ad claras aquas 1891, 296.
[169] OT 16: EV 1/805 ș.u.
[170] IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. enc. Sollicitudo rei socialis (SRS), 30.12.1987, 41: AAS 80 (1988), 571; EV 10/2664 ș.u.
[171] Cf. Scris. enc. Centesimus annus, 1. 5. 1991, 54: AAS 83 (1991), 859-860.
[172] Donum veritatis 21: l.c.
[173] Propositio 26.
[174] Așa scria, de exemplu, sfântul Toma de Aquino: “Trebuie mai degrabă să fim cu autoritatea Bisericii decât cu autoritatea lui Augustin sau a lui Ieronim sau a oricărui alt doctor”: Summa theol., II-II, q. 10, a. 12; și, de asemenea, că nimeni nu se poate apăra cu autoritatea lui Ieronim sau a lui Augustin sau a oricărui alt doctor împotriva autorității lui Petru: cf. Ibid., II-II, q. 11, a. 2 ad 3.
[175] Propositio 32.
[176] Cf. Redemptoris missio, 67: l.c.
[177] Cf. Propositio 32.
[178] Propositio 27.
[179] OT 4: EV 1/780 ș.u.
[180] LG 48: EV 1/415 ș.u.
[181] Explanatio Apocalypsis, lib. II, 12: PL 93, 166.
[182] Cf. Propositio 28.
[183] Ibid.
[184] PO 9: EV 1/1271 ș.u.; cf. Cf. L 61: EV 11/1869 ș.u.
[185] Propositio 28.
[186] Cf. ibid.
[187] Cf. Redemptoris missio, 67-68: l.c.
[188] Cf. OT 4: EV 1/780 ș.u.
[189] Propositio 20.
[190] Ibid.
[191] Ibid.
[192] Ibid.
[193] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat seminariștilor și ex-seminariștilor din Almo Collegio Capranica, (21.1.1983): Insegnamenti VI/1 (1983), 173-178.
[194] Propositio 20.
[195] Ibid.
[196] Propositio 19.
[197] Ibid.
[198] In Iohannem Evangelistam Expositio, c. 21, lect. V, 2.
[199] OT 3: EV 1/778 ș.u.
[200] Cf. Propositio 17.
[201] Cf. Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, 19: EV 3/1844.
[202] PO 7: EV 1/1264 ș.u.
[203] Propositio 29.
[204] Ibid.
[205] Cf. Propositio 23.
[206] Cf. Cf. L 61 și 63: EV 11/1869 ș.u. și 1881 ș.u.; MuD 29-31: EV 111332-1345.
[207] Cf. Propositio 29.
[208] Propositio 30.
[209] Ibid.
[210] Cf. Propositio 25.
[211] Discurs către preoții simpatizanți ai Mișcării “Comuniune și Eliberare” (12.9.1985): AAS 78 (1986), 256.
[212] Cf. Propositio 25.
[213] Întâlnirea cu reprezentanții clerului elvețian la Einsiedeln (15.6.1984), 10: Insegnamenti VII (1984), 1798.
[214] Cf. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium Tractatus, 123,5: l.c., 678-680.
[215] Cf. Propositio 31.
[216] CAROL BORROMEU, Acta Ecclesiae Mediolanensis, Milano 1559, 1178.
[217] GS 22: EV 1/1385 ș.u.
[218] La formazione dei presbiteri nelle circostanze attuali, “Instrumentum laboris”, 55.
[219] Cf. PO 6: EV 1/1257 ș.u.
[220] PAUL AL VI-LEA, Scris. enc. Ecclesiam suam, 6.8.1964, III: AAS 56 (1964), 647: EV 2/189 ș.u.
[221] Cf. SFÂNTA CONGREGAȚIE PENTRU CLER, Directive pentru promovarea cooperării reciproce dintre Bisericile locale și mai ales pentru distribuirea mai potrivită a clerului, Postquam apostoli (25 martie 1980): AAS 72 (1980, 343-364; EV 7/234-287.
[222] Propositio 39.
[223] Propositio 34.
[224] Ibid.
[225] Ibid.
[226] Cf. Propositio 38, PO 1: EV 1244; OT 1: EV 1/772; Mutuae relationes 2; 10: l.c., 475; 479-480.
[227] Propositio 35.
[228] Ibid.
[229] Cf. Propositio 36.
[230] Formarea preoților în circumstanțele actuale, “Instrumentum laboris”, 60; cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, 28.10.1965, 30: EV 1/652 ș.u.; PO 8: EV 1/1267; CIC can. 550,2.
[231] Propositio 37.
[232] G. B. MONTINI, Lettera pastorale sul senso morale, 1961.
[233] Cf. Propositio 40.

 

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 25.03.1992