E delicat subiectul alegerii stării de viață, dar e important. Fiind o coordonată definitivă și profund personală, care îl însoțește pe om până la sfârșit, alegerea stării de viață – căsătorie sau celibat – e uneori tema unor frământări care pot părea destul de serioase . Dacă însă aceste frământări nu se prelungesc la infinit, devenind o stare de paralizie existențială, de etern „discernământ”, ele sunt utile. În fond, te ajută să faci alegerea cea bună, ca să eviți niște frământări de un cu totul alt ordin de mărime, într-o altă etapă a vieții, când alegerea va fi fost deja făcută...
În opinia mea, întrebarea fundamentală pe care trebuie să ți-o pui este: care este starea care îmi va fi oferi mie, într-un mod unic, potrivit personalității mele, libertatea maximă pentru a-l sluji pe Dumnezeu? Ce se cere aici este o combinație de realism – a mă cunoaște pe mine însumi – și de orientare tipic creștină, îndreptată înspre ce depășește granița vieții mele. Suntem chemați să ieșim din noi înșine, către viața cu Domnul și slujirea aproapelui. Aceasta e chemarea universală, non-negociabilă. Ce interesează este ce oferă unei persoane anume acea libertate față de condiționări interioare și exterioare, necesară acestei ieșiri din sine.
Se înțelege astfel că discernământul decisiv are loc la nivelul rațiunii, acolo unde omul poate alege, după ce a cântărit toate opțiunile, liber. Pasul următor ține tot de un adevăr obiectiv: a pleca de la premisa că, indiferent de alegere, de Cruce tot nu scapi. Nu pentru că Dumnezeu adoră să ne vadă suferind, ci pentru că la El nu se merge decât în stare de sfințenie. Iar pentru aceasta, mai devreme sau mai târziu, mai rapid sau mai lent, prin proprie alegere sau „vrând-nevrând”, trebuie să trecem printr-un purgatoriu. Or, în cazul de față, e bine să se știe că starea de viață nu se alege ca un refugiu, ca ceea ce cred că îmi va oferi un confort personal, o viață mai ușoară, o mângâiere sentimentală sau timp pentru micile plăceri ale vieții. Argumente de tipul „mă căsătoresc pentru că nu suport să fiu singur...” sau „nu mă căsătoresc pentru că nu prea îmi place să am oameni în jurul meu”, dacă reprezintă cele mai puternice motivații ale mele, nu sunt suficiente. Ele au în comun propriul eu, nevoile proprii – fizice, emoționale, sentimentale, estetice. Sunt specifice tocmai omului care are impresia că în această viață există refugii, amânări sau chiar evitări ale purificării.
Însă aici nu e vorba de stoicism sec. Ce trebuie să facem este să integrăm aceste argumente în ansamblul unei judecăți personale, plenare, care ia în calcul totul: trup, suflet, spirit; fiziologie, afecte, rațiune; pământescul, sufletescul și transcendentul. Adică pe mine însumi, cu tot ceea ce sunt, și pe Dumnezeu. E firesc să fii mai atras de compania unei persoane de sex opus decât de singurătate; e firesc și să preferi singurătatea. Aceste tendințe strict personale, unice fiecărui om, prezente în oricine în doze variabile, sunt puse de Dumnezeu în noi tocmai pentru a ne ajuta în discernământ. Dar decizia finală se ia în dialogul „de la inimă la inimă”, între spiritul uman și Spiritul Sfânt, la întâlnirea dintre ce este mai înalt în noi și inima dumnezeiască. Dumnezeu vede în adâncul nostru, știe din ce suntem compuși, știe de ce suntem diferiți între noi și vrea să ne cheme la comuniunea cu El însuși printr-un traseu al vieții care să ne ajute permanent să nu uităm de El.
Dar cum se manifestă, concret, libertatea în cele două stări de viață? Și care sunt circumstanțele personale care, întâlnindu-se cu datul obiectiv al unei stări, pot genera situații de criză? Familia poate fi evident o insulă de fericire în mijlocul unei lumi dure. Este locul în care îți încarci „bateriile”, în care ești înconjurat de iubire și mângâiere și în care și tu ai oportunitatea probabil cea mai importantă de a te ridica la înălțimea iubirii jertfelnice, cea care dă noblețe ființei umane. În plus, ești cumva departe de „lumea dezlănțuită”; problemele cotidiene par, de cele mai multe ori, banale în raport cu problemele persoanelor dragi; bucuriile și provocările „din afară” pălesc în comparație cu adâncimea și sublimul a ceea ce Alexander Schmemann numea o adevărată „împărăție” domestică: familia ca oglindă terestră a împărăției lui Dumnezeu. Pe de altă parte, tocmai din această pricină cineva poate deveni... „relaxat”, detașat în raport cu chemările profesiei sau, în general, ale lumii largi. Nu doar că ai mai puțin timp pentru, să zicem, nevoile Bisericii, dar riști, dacă acolo în interior nu s-a lucrat cu folos, să ai și mai puțină disponibilitate sufletească. E cazul oamenilor care se simt excelent în pielea lor, mulțumiți de viața lor confortabilă, îndrăgostiți de „starea de bine”: „să fie bine, ca să nu fie rău”, „noi să fim sănătoși”, „încet, cu treabă bună”; omul care ucide o conversație interesantă cu o glumiță, un banc, o bătaie pe umăr.
Celibatarul are, în teorie, tocmai acest avantaj: fiind liber în sens fizic, spațio-temporal, el își poate schimba rapid circumstanțele în funcție de exigențele carității. Are timp, energie sufletească, zel. Atâta doar că refugiul familial lipsește. Pentru cineva care a ales celibatul pentru a sluji Biserica, confruntarea cu natura umană a Bisericii poate fi sursa unor gânduri neîncetate. Nu există un tampon, un filtru, între „lumea dezlănțuită” și sufletul unui astfel de om. El este singur cu problemele lui toată ziua.
Astfel că fiecare stare oferă câte o dublă perspectivă: una transfigurată de viziunea christică și una umană, ambiguă, aflată între lumini și umbre. Manifestarea uneia sau a alteia ține de gradul de conlucrare cu harul divin sau pur și simplu de misterul vieții și al planurilor lui Dumnezeu. Totul se joacă pe „muchia” fiecărui suflet. Sublimul comuniunii familiale, simțit la sfârșit într-o ultimă strângere de mână, la poarta Împărăției sau truda zilnică a confruntării cu limitele celuilalt și a consumului sufletesc generat de dramele copiilor? Înălțimea inefabilă a „inimii neîmpărțite” a celui „căsătorit cu Biserica” sau lungul drum al singurătății, marcat ocazional de regrete și de o atât de umană nevoie de a fi cu un semen de-al tău în aceeași încăpere?
Nu există, în fond, caracterizări „obiective”, descrieri exacte ale stărilor de viață pe care apoi tinerii să le compare analitic. Referindu-se la destinul final al Bisericii Greco-Catolice, Fericitul Iuliu Hossu îi spunea cuiva: „Perspectiva finală o va oferi Domnul”. Noi, în schimb, nu avem nimic definitiv. Doar frânturi de mărturii, impresii, imaginație. „Cum o fi?”, „Ce-o fi mai bine pentru mine?”. Din fericire, de cele mai multe ori ajungem aproape pe nesimțite la soluția cea mai bună. Dumnezeu, prin intermediul circumstanțelor, ne aduce la țărm. În orice caz, e bine să mai știm și că în această viață nu trebuie să ne așteptăm la fericire. Nu despre asta e destinul nostru pământesc. Nu înseamnă că un anumit tip limitat, relativ, de fericire nu e posibil. Dar dorința noastră de absolut nu va fi stăvilită nici de cea mai frumoasă fată de pe Facebook și nici de liniștea căsuței mele unde nu mă deranjează nimeni și am timp să citesc și să mă uit la filme. Vom fi mereu cu gândul la altceva, la Altcineva. Căci adevărata libertate este chiar și față de propria mea alegere, față de propriul meu „refugiu”. „Vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea... şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura... Căci chipul acestei lumi trece.” (1 Cor 7:29-31)
Și abia atunci, în chip minunat, neașteptat, se va strecura și o fericire nouă, tainică, în viețile noastre. Fericirea pe care nu ne-o va lua nimeni.
Pr. Alin VARA,
Vicerector
