Home / Articole

Articole

AFRICA – O ALTĂ LUME? (III) Pâinea cea de toate zilele...

Nu știu dacă ați călătorit vreodată cu un avion de cursă lungă, dar dacă ați fost, știți bine că de-a lungul unui zbor care durează minim cinci-șase ore, ai două opțiuni: fie dormi și ratezi toate peisajele și toate felurile de mâncare și băutură incluse, fie aștepți treaz și curios stewarzii care, din când în când, te „deranjează” fie cu un pahar de vin, cola sau apă, fie cu o prăjitură, o friptură sau o înghețată. Eu am ales a doua variantă! În timp ce mă ospătam, cu un ochi atent să nu fac mizerie iar cu celălalt pe geam, mă gândeam la ce voi mânca după ce ajung, cum mi se va obișnui stomacul cu această schimbare de bucătărie, câtă foame voi răbda și câte kilograme voi slăbi. Aceste gânduri mi-au fost pedepsite cu câteva kilograme în plus la întoarcere.

Este imposibil să nu fac o comparație între lipsa alimentelor de bază din țările foarte sărace ale globului și risipa atât de prezentă din țările dezvoltate. Anual, peste 2,2 milioane de tone de mâncare sunt aruncate la coş doar în România, ţara noastră clasându-se astfel pe locul nouă la nivel european. Recent, un document al unei organizaţii umanitare a scos la iveală un fapt şocant: în estul Africii peste 23 de milioane de oameni, adică mai mult decât populaţia României, riscă să moară de foame. Datele furnizate de UNICEF arată că în unele părți din sudul Somaliei, rata copiilor subnutriți a ajuns la 55%, iar mortalitatea infantilă a crescut la șase copii pe zi. Practic, jumătate din populația totală a țării (3,7 milioane de oameni) se confruntă cu foamea acută. Sunt date care ar trebui să ne dea de gândit și care să ne determine să fim mai chibzuiți în ceea ce privește gestionarea hranei, un lux pentru unii și o normalitate, neobservabilă uneori, pentru alții. O felie de pizza, o jumătate de sticlă de suc, o aripioară de pui, o bucată de friptură, se aruncă fără prea multe remușcări în mall-urile din România, în timp ce pentru alții ar reprezenta luxul suprem.

În prima seară, când am ajuns la locul de cazare, pentru a nu mă lua foarte tare din prima, părintele Gabriel mi-a comandat orez cu pui și mult sos. După primele trei-patru îmbucături eram tot roșu și îmi ardea fața. Mă întrebam: Oare de la emoții? Urma să aflu, în cele trei luni, că ceea ce nouă ni se pare extrem de picant, pentru ei este normalitatea gustului; nu îmi imaginam atunci că, în trei luni de zile, voi face parte din această normalitate. Am ajuns la misiunea română din Djebonoua și, când am intrat în curte, mi-am dat seama că sigur nu voi răbda foame: un mango mare plin de fructe, banane multe pe masă, papaya – supranumit și fructul îngerilor, îmi zâmbeau și mă asigurau că nu mă vor lăsa să sufăr. Am început să fac cunoștință cu ignamul, o plantă care în exterior seamănă cu sfecla de la noi, iar în interior cu un fel de cartof mai sec și care, alături de orez, constituie hrana de bază a ivorienilor. Ca majoritatea românilor, la început am fost destul de reticent la noile alimente de pe continentul negru și o lună am folosit doar orezul ca garnitură. Sigur, pe lângă acesta am început să gust diferitele lor sosuri, unele mai estetice, altele mai puțin, dar destul de bune la gust și bogate în calorii. Începutul e mai greu!

Am mers acolo cu gândul de a trăi cum trăiesc ei, de a mânca ce mănâncă ei, de a mă ruga cum se roagă ei, de a fi cum sunt ei. Și m-am aruncat: fiind invitat la masă, în a doua zi de Paști, într-un sat vecin, am văzut pe masă un sos cu bucăți de carne interesantă. Am întrebat ce este și mi s-a spus să gust ca să văd dacă îmi place și voi afla după aceea. Era clar că nu era o carne normală. Am gustat, destul de bună la gust dar văzând cum gazdele așteptă reacția mea, mi-am zis că e ceva ciudat la mijloc. Într-adevăr: era vestitul agouti, un fel de șobolan mai mare, care trăiește în lanurile de orez, se hrănește cu planta de orez și care pentru ei reprezintă o delicatese. Am zâmbit, le-am spus că treptat-treptat mă voi obișnui și am trecut la dragul meu orez cu pui. Aproape în fiecare seară, ieșeam pe străzi, ne plimbam și ne opream pe la familiile, care își respectau obiceiul de a sta la povești în mijlocul curții. Într-o seară, am observat un copilandru care stătea mai retras și mânca ceva din palmă, la fel cum mâncăm noi semințele de floarea-soarelui. Curios de felul meu, l-am întrebat ce mănâncă și instantaneu mi-a întins mâna ca să-mi dea și mie: cu cât ești mai sărac, cu atât deschizi pumnul mai repede în fața celuilalt. L-am strâns în brațe și, fără să mai cer explicații, am luat acele boabe. Un gust de ceva poate un pic prea prăjit dar care era comestibil. Am insistat: Qu’est-ce que tu manges? El, din nou, îmi întinde mâna. Îi spun pe un ton blând: Dacă nu îmi spui ce ai acolo, nu mai iau! Mă ia de mână și mă duce în stradă unde era un stâlp cu un bec în vârf. Îmi arată spre bec mulțimea de gângănii din jurul lui și zâmbește: Mai adineaori le-am strâns cu un fel de plasă mai deasă! Încerc să schițez și eu un zâmbet dar în mintea mea începeau deja auto-promisiunile că nu mai pun nimic în gură înainte de a ști ce este.

Într-o altă zi, însoțit de câțiva tineri am mers să facem puțină curățenie în biserică – o biserică mai puțin curată în exterior dar care strălucea în sufletele membrilor ei – la noi să fie oare contrariul? La sfârșitul lucrărilor sosește și răsplata: un bidon de vin de palmier (banghi) care este seva de palmier fermentată și puțin alcoolizată. După indicațiile lor practice am înțeles că se bea dintr-o gură și două pahare, unul după altul. Mă bag! Două zile am fost nevoit să nu mă îndepărtez prea tare de toaletă și să am mai mult timp de citit în casă. E foarte greu unui stomac neobișnuit cu astfel de alimente tropicale să se adapteze repede la condițiile și mâncarea de acolo. Mie mi-a luat cam o lună, timp în care aveam dureri de stomac aproape în fieare zi. În schimb ei, localnicii, au un stomac de invidiat – macină tot. Mâncarea lor de sărbătoare este capra, dar nu o prepară așa cum suntem noi obișnuiți: în timp ce noi luăm pielea cu totul, ei doar ard părul de pe piele și în două zile nu mai rămâne nimic. Consumă tot ceea ce conține o capră. Nu risipesc nimic. Interesant, nu?

Cel mai mare noroc al meu erau fructele și avocado. Consumam acele fructe exotice și mă gândeam că ei nici nu au nevoie de magazine din moment ce găsești acele bunătăți direct în copac. Și totuși, când am ajuns prima dată într-un supermarket, mi-am dat seama de ce există: fructele și produsele care provin din Europa sunt pe rafturi, dar cu greu îți vine să te apropii de ele – sunt atât de scumpe încât cred că foarte puțini ivorieni și le permit. Aș vrea să vă dau câteva exemple: un kilogram de struguri – 4000 de franci (7€), un kilogram de mere aproximativ 3000 de franci (5€), totul raportat la posibilitățile lor financiare: o zi de muncă – 2000 de franci. Oare noi când ne-am gândit ultima dată cât suntem de binecuvântați că ne putem delecta cu ambele specii de fructe, atât cu cele tropicale, cât și cu cele aparținând climei temperat-continentale? Oare când am mulțumit ultima dată pentru faptul că ne permitem un fruct după o masă decentă?

Fr. Florin BODE

Vicerector

Galerie media (2)

2017-08-30