Home / Articole

Articole

AFRICA – O ALTĂ LUME? (II) Africanii – săraci sau bogați?

Mereu mi-am pus întrebarea de ce nu sunt oamenii egali din toate punctele de vedere? De ce trebuie să existe oameni foarte săraci și oameni foarte bogați? De ce uneori cei pe care îi considerăm săraci sunt mai mulțumiți decât miliardarii planetei? De ce 20% din cetățenii pământului trăiesc cu 80% din resursele naturale ale globului, pe când 80% din locuitorii aceluiași pământ trăiesc cu 20% din resurse? Sigur că majoritatea sunt întrebări retorice dar cu un puternic impact asupra sensibilității noastre sociale.

La prima vedere, locuitorii Coastei de Fildeș mi-au părut săraci, lipsiți de mijloacele necesare pentru a duce o viață decentă după criteriile noastre, prost îmbrăcați și fără capacitatea de a spera într-un viitor mai bun. Și totuși, după aceea am aflat că, în mod surprinzător, Coasta de Fildeș este o țară destul de bogată pentru continentul african; că în Kenya sau Somalia un adult mănâncă o dată la trei zile; că în țările care au mult deșert apa este un lux; că 80% din coltan (metal, mult mai prețios ca diamantele, folosit în industria electronică) se găsește doar în Congo și că, desigur, nimic din această producție nu rămâne în țară, fiind direcționat spre piața mondială, unde reprezintă o componentă cheie în producția calculatoarelor, telefoanelor mobile, jocurilor video și a altor electronice; că deși Africa este un continent foarte bogat în resurse, locuitorii ei trăiesc la limita sărăciei absolute. Unde merg toate bogățiile ei? Încotro și cu ce preț?

Coasta de Fildeș este principalul producător de cacao din lume, exportând o treime din producția globală: 90% dintre cultivatori depind de boabele de cacao, acesta fiind principalul venit; 34% dintre copiii țării lucrează acolo. Și totuși, mulți dintre ei nu au gustat niciodată ciocolata. Aproape toată producția pleacă spre export și când se întoarce prelucrată, sub formă de ciocolată sau alte produse, e prea scumpă pentru a-și permite să o cumpere. Totodată, Coasta de Fildeș se înscrie printre marii producători de cafea și între primii trei exportatori de bumbac. Am putea spune că este o țară cât de cât bogată și totuși nouă ni se pare săracă. Personal, această experiență mi-a schimbat o dată pentru totdeauna concepția despre sărăcie: în jurul nostru, în contextul european actual sunt foarte puțini oameni săraci (pentru a nu fi acuzat că folosesc cuvinte puternice ca „lene” sau „comoditate”, aș spune că aici oamenii săraci sunt cei care se mulțumesc cu puțin). Adevărata sărăcie este atunci când pământul nu îți oferă nimic; oricât ai încerca să-l cultivi, acel nisip ars de soare rămâne mut. Noi suntem nefericiți pentru sărăcia noastră în comparație cu neamțul care are aceeași meserie ca și noi, dar ignorăm faptul că suntem mult mai bogați decât câteva miliarde de oameni care trăiesc acum pe Pământ! Suntem obișnuiți să privim în sus dar rareori ne aruncăm privirea și în jos spre cei care nu au nici măcar minimul necesar unei subzistențe naturale.

Am plecat de acasă cu vreo cinci kilograme de bomboane știind că, în general copiii, dar nu numai ei, vor fi bucuroși să le simtă gustul. Îi dădeam unuia bomboane iar în decurs de zece minute mă mai trezeam la poartă cu încă vreo zece-doisprezece, anunțați fiind de ceilalți că s-a deschis sezonul la bomboane. Deschideau poarta și, cu tricoul murdar în gură, ziceau discret doar atât: „Mon père – bonbon!” Nu vă pot descrie mulțumirea interioară pe care o aveam când le vedeam zâmbetul larg de pe chipul inocent și pofta cu care le mestecau. Este imposibil de descris senzația care te încearcă atunci când, plimbându-te pe străzile lor, copiii aleargă după tine și sunt mândri că te țin de mână, pe tine, omul necunoscut cu pielea albă. În acele momente singurul lucru pe care îl regreți este acela că nu ai mai multe mâini pentru a-i putea ține pe toți. Este o sărăcie pe care noi am considera-o fatală dar care nu se răsfrânge aproape deloc asupra sufletelor lor. Mereu gata de dialog, surâzători și fără a se gândi la ziua de mâine, îți transmit o bucurie interioară pe care rar o întâlnești în țările dezvoltate financiar. Dacă auzi măcar o dată acel râs de copil atât de colorat și sosind din adâncul unor suflete nevinovate, te cuceresc pentru totdeauna. O dată ce le-ai câștigat încrederea, nu te mai lasă – când te văd aleargă înspre tine și îți sar în brațe – vei fi cu hainele murdare dar cu sufletul plin de bucurie și mulțumire sufletească.

Dimineața, la liturghie, nu uitau niciodată să mulțumească pentru ceea ce au primit, pentru ploaia căzută în anotimpul ploios, spre deosebire de alții care nu se pot bucura de ea, pentru pământul care le oferă hrana necesară și să se roage pentru cei mai săraci ca ei – oare noi când ne-am rugat ultima dată pentru cei mai săraci ca și noi, când le-am oferit ultima dată o bucată de ceva, o bucată din noi? Sau poate suntem noi cei mai săraci... Oare nu-l supărăm pe Dumnezeu cu pretențiile noastre absurde uneori? Oare cum ne privește Dumnezeu când noi, cei care avem ce mânca și cu ce ne îmbrăca, suntem atât de nemulțumiți de ceea ce ne oferă viața? Oare chiar atât de importante să fie condițiile materiale pentru omul actual încât să-i întunece sufletul și să nu observe că viața e frumoasă chiar dacă uneori mai apar și dificultăți?

Am ajuns în Coasta de Fildeș cu două bagaje mari și m-am întors cu două recipiente și mai mari: sufletul și rațiunea. Nu am venit înapoi cu nici unul dintre obiectele cu care am mers acolo; le-am lăsat totul: de la sandale până la telefon, de la prosop până la rucsacul Quechua. M-am întors, însă, mult mai bogat decât cel care a ajuns acolo; am realizat acolo că omului nu-i trebuie multe pentru a putea fi fericit; mi-am dat seama că viața e mult mai mult decât mâncare, îmbrăcăminte, telefon sau mașină, într-un cuvânt m-am regăsit pe mine gol și veritabil. Viața este acel cadou al lui Dumnezeu care ne-a trimis pe această planetă pentru a-l lăuda și pentru a-i ajuta pe cei de lângă noi, în și cu limitele noastre, acei noi mai săraci sau mai bogați, acei noi albi sau negri, acei noi mai buni sau cu sufletul prăfuit. Viața este posibilitatea de a-l cunoaște și râde cu celălalt aflat la mii de kilometri distanță, de a plânge și a-l mângâia pe fratele mai sărac decât tine, de a face din acea liniuță de pe piatra funerară, aflată între anul nașterii și anul morții, un semn vizibil că nu am trecut degeaba prin această lume.

Într-un final, am realizat că, după cum spunea Henry Ward Beecher, „un om este bogat sau sărac în funcție de ce este, nu de ce are”. Atâta timp cât accentul va cădea pe ceea ce avem, ne vom simți mereu săraci, vom simți mereu că avem nevoie de mai multe lucruri, vom fi nemulțumiți că altora li s-a dat mai mult. Doar verbul și acțiunea de a fi ne va putea scoate de pe această traiectorie consumistă și de cele mai multe ori tragică; doar când vom realiza că am fost creați pentru a fi și nu pentru a avea, vom putea spune cu bucurie și entuziasm: Doamne, mulțumim pentru ceea ce ne-ai dat și ne dai în continuare! Doamne, nu lăsa ca setea materială să tragă perdeaua peste bunătatea naturală a sufletului uman!

Fr. Florin BODE

 Vicerector

Galerie media (5)

2017-08-01