Home / Articole

Articole

AFRICA – O ALTĂ LUME? (I) Depășirea barierelor

Când vorbim de Africa, celor mai mulți dintre noi ne vine în minte cuvântul „sărăcie”. Dar oare sunt ei chiar atât de săraci pe cât îi considerăm noi? Sau după cum spunea Mihai Eminescu: „sărac este cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are”...

În urmă cu câteva luni am trăit experiența vieții mele în îndepărtata Coastă de Fildeș. După cum ne arată și etimologia cuvântului (lat. experiens-experiri) „a experimenta” = a încerca, a supune unei încercări, a traversa un spațiu, am reușit și eu să trec dincolo de realitățile noastre europene, pentru a cunoaște o altă lume, o altă cultură, un alt tip de mentalitate, o altă concepție despre viață și lume.

Primul, și unul dintre cele mai puternice impacturi pe care le-am avut, a fost când am traversat deșertul Sahara. Imaginați-vă că sunteți la aproximativ 10.000 de metri altitudine, o zi senină și clară și tot ceea ce vedeți sub voi este o mare nesfârșită de nisip, presărată cu diferite cârduri de animale și urme de râuri care au secat; este tot ceea ce am văzut timp de două ore și ceva. La un calcul sumar, zburând cu aproximativ 800 de km pe oră, timp de două ore și ceva, rezultă aproximativ 2.000 de km, aceasta reprezentând lățimea. În total, deșertul Sahara are o suprafață de 9.400.000 km² și cuprinde o treime din Africa, aproximativ suprafața Statelor Unite ale Americii sau de 26 ori mai mare decât suprafața Germaniei. Ceea ce este interesant este că și acolo, la limita dintre frumoasa sălbăticie și sărăcia cruntă, trăiesc oameni. Am făcut o escală la Ouagadougou, capitala Burkinei Faso, vecinul din nordul Coastei de Fildeș. Un oraș care, în Europa, cu greu ar putea fi numit astfel: case mici, pe o suprafață foarte întinsă, două sau trei clădiri cu etaj, străzile neasfaltate, un aeroport cu o pistă foarte scurtă unde avionul, după ce aterizează, frânează foarte brusc pentru a nu ieși în decorul sălbatic și o populație de aproximativ un milion și jumătate de locuitori. După opt ore de zbor, am ajuns în Abidjan, capitala economică a Coastei de Fildeș - țară din Africa de Vest, cu o suprafață de 322.463 km² (cu aproape 90.000 km² mai mare decât România și cu o populație de aproximativ 20 de milioane de locuitori).

Primul șoc a fost cel climatic: 35°C cu o umiditate de 70% a reprezentat primul duș „rece” al Africii. De îndată ce am părăsit incinta aeroportului am intrat în mușuroiul de furnici – cam 6 milioane la număr: mașini una lângă alta, claxoane la fiecare clipit din ochi, oameni printre mașini, vânzători ambulanți cu câte două trei mese de călcat fugind de la o mașină la alta, regula rutieră de bază fiind „Bagă-te căci altfel ajungi mâine!”. Am înnoptat acolo deoarece în majoritatea țărilor din Africa, a circula noaptea înseamnă a-ți asuma niște riscuri foarte mari. Drumurile sunt foarte nesigure noaptea, și nu din cauza animalelor. A doua zi am plecat, împreună cu părintele Gabriel Cimpoieșu, preotul român care se ocupă cu Misiunea Catolică din Coasta de Fildeș, spre Djebonoua, sediul misiunii, o localitate din centrul țării aflată la aproximativ 350 de km de Abidjan; o singură stradă asfaltată care traversează țara de la sud la nord și care, între cele doua capitale Abidjan (capitala economică) și Yamoussoukro (capitala politică) are anumite valențe de autostradă: două benzi pe sens, puține gropi dar unde banda de urgență este luată ca și trotuar -oamenii traversează ca în oraș spre străzile de pământ care ies direct în autostradă și, sigur, nelipsiții vânzători ambulanți; camioane vechi, încărcate cam de trei-patru ori peste limita admisă și care, din când în când, „parcau” involuntar în șanțul de pe marginea drumului, autobuze arhipline cu bagajele deasupra legate bine și care din când în când se opreau pe marginea „autostrăzii” din cauza nevoilor fiziologice ale pasagerilor. Eram ca un burete care absoarbe toți picurii unei lumi total diferite de a noastră; priveam pe geam și rămâneam fascinat de paradoxurile care se așterneau în fața mea: vegetația verde și bogată care absorbea cu greu fumul negru al camioanelor încărcate până la refuz, copii cu tricourile rupte și murdare dar mereu cu zâmbetul pe buze, o țară nesigură din punct de vedere al securității dar cu polițiști și jandarmi tot la cinci sute de metri, femei cu un coș plin pe cap și cu copiii legați cu o pânză în spate lângă bărbați care mergeau cu mâinile în buzunar pe lângă ele.

Din punct de vedere etnic și lingvistic, putem spune că în fiecare țară din Africa există mai multe „țări”, mai multe popoare, fiind foarte prezentă acea apartenență ancestrală la tribul de origine. În Coasta de Fildeș conviețuiesc în jur de 60 de etnii grupate în patru grupuri lingvistice. Limba oficială este franceza însă fiecare trib are limba și tradițiile sale specifice; aceste limbi sunt atât de diferite încât, dacă o persoană nu cunoaște limba franceză, nu se poate înțelege cu o altă persoană din alt trib. Sigur, nu au trăsăturile și conduita triburilor vechi dar a rămas foarte pronunțată în sufletul lor acea apartenență la un trib. Populația de care se ocupă Misiunea Catolică a diecezei de Iași face parte din tribul numit baoulé, aparținând grupului etnic Akan și care reprezintă cam 23% din populația țării.

La nivel politic, Coasta de Fildeş şi-a câştigat independenţa în anul 1960, după ce din 1917 fusese colonie franceză. Pentru următorii 30 de ani, statul african s-a numărat printre cele mai bogate și prospere din Africa, în primul rând datorită exportului de cacao (primul loc în lume). După moartea primului președinte Felix Houphouët- Boigny (1960-1993) au avut loc mai multe conflicte politice care au culminat cu un lung război civil între anii 2002 și 2010, în care în jur de 3000 de oameni şi-au pierdut viaţa, iar aproape un milion au fost nevoiţi să fugă, în special din cel mai mare oraş al ţării, Abidjan. Acum este pace dar nesiguranța încă domină pe străzile țării și mai ales în marile orașe unde, la principalele intrări, poliția verifică aproape toate mașinile și unde pe mijlocul drumului se află acele obiecte ascuțite folosite la spargerea cauciucurilor celor care, din diferite motive, nu vor să oprească.

Totuși, un lucru de evidențiat, este acela că atunci când polițiștii văd un preot alb sau o mașină cu inscripția „Mission catholique” salută cu respect și îți fac semn să mergi mai departe. Sunt conștienți că misiunile catolice au adus un nou suflu, o altă viziune și mult ajutor material țării. (Va urma...)

 

Fr. Florin BODE

Vicerector

Galerie media (6)

2017-07-20