Tensiunile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, par să se fi diminuat în ultimii ani, în mare parte datorită deciziei greco-catolicilor de a-şi construi noi biserici, în paralel cu procesul de restituire. Un rol deosebit l-a avut Comisia mixtă de dialog ortodox - greco-catolic care, potrivit legislaţiei civile în vigoare, funcţionează la nivel de Centre Eparhiale. Doar mulţumită dialogului fratern dintre cele două Biserici surori credincioşii greco-catolici s-au putut bucura de retrocedarea Catedralei Sf. Nicolae din Oradea.
Se pare însă că, în pofida eforturilor acestei comisii, nu se poate ajunge la nici un consens cu privire la Biserica Sf. Gheorghe, fosta Biserică a Seminarului Greco-Catolic, deţinută actual de Biserica Ortodoxă şi revendicată de Biserica Greco-Catolică. Refuzul ortodox este motivat de principiul conform căruia „lăcaşurile de cult, foste greco-catolice şi revendicate, sunt ale credincioşilor foşti greco-catolici, reveniţi la ortodoxie şi rămaşi ortodocşi din 1948 până azi, singurii proprietari de drept ai acestora”. Ambele părţi sunt de acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din care rezultă clar faptul că dreptul de proprietate este unul fundamental, derivat din dreptul de existenţă, însă proprietatea nu se discută în baza criteriilor numerice. Prin urmare, dacă i se neagă cuiva dreptul de proprietate, i se neagă şi dreptul la existenţă. Bunurile care au fost confiscate Bisericii Greco-Catolice în 1948 de organele comuniste trebuie să fie restituite, recunoscându-i-se astfel dreptul constituţional al acesteia la existenţă. Problema proporţiei de credincioşi greco-catolici şi ortodocşi din localităţile în care există diferendum patrimonial nu are vre-o legătură cu problema proprietăţii, ca atare numărul de persoane care compun o instituţie sau o persoană juridică nu influenţează în nici un fel dreptul de proprietate. Culmea este faptul că, referitor la dreptul de proprietate, partea ortodoxă invocă un principiu (mai degrabă un curent de opinie) care contravine chiar canoanelor Bisericii Ortodoxe: „Laicii pot numai colabora la administrarea averii bisericeşti, ei fiind datori să înzestreze cu cele de trebuinţă bisericile şi pe preoţii lor. Din faptul acesta însă, că membrii comunităţii se îngrijesc de biserică şi contribuie prin darurile lor la agonisirea averii bisericeşti, nu se poate ajunge la concluzia că dreptul de proprietate asupra acestor averi revine comunităţii. «Căci deşi membrii comunităţii bisericeşti au dat contribuţii pentru scopuri bisericeşti, totuşi ei n-au dreptul să dispună independent de acestea, ci numai cu aprobarea autorităţilor bisericeşti care au supravegherea supremă peste fiecare biserică locală în parte»” (Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, vol. I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1990, p. 476).
Aşadar ambele legislaţii, deci atât cea ortodoxă, cât şi cea greco-catolică, prevăd principiul conform căruia bunurile bisericii aparţin instituţiei ca atare, şi nu unor comunităţi de credincioşi. Prin urmare, chiar dacă unii credincioşi părăsesc credinţa proprie, nu au drept de proprietate asupra bunurilor acesteia. Prevederile canonice şi juridice referitoare la regimul juridic al bunurilor bisericeşti din BOR se pot aplica exclusiv acelor bunuri care sunt de drept ale cultului ortodox şi nici într-un caz lăcaşurilor de cult, caselor parohiale, cimitirelor şi terenurilor ce aparţin de drept Bisericii Greco-Catolice. Destinaţia patrimoniului cultului a cărui activitate încetează sau este desfiinţat este cea stabilită în statutele proprii de organizare şi funcţionare. Poziţia Statului faţă de prezenta dispută patrimonială pare să fie una neutră, atâta timp cât cultele au legi proprii în acest sens, susţinând că recunoaşte şi respectă aceste legi ale cultelor. Legile cultelor nu pot însă contraveni legilor Statului, aşa că, în cazul în care o persoană juridică îşi încetează existenţa, bunurile care îi aparţin au o destinaţie fixată în statutul acelei persoane juridice. Cel mai uşor e să nu faci nimic, fie din lipsa de interes, fie de teama de a nu ofensa pe cineva. Aducându-mi aminte de zicala conform căruia „nu orice zboară se mănâncă”, fac apel la conştiinţa tuturor celor care – încă - mai cred în dreptate, rugându-i să lase de-o parte ideile preconcepute şi să analizeze cele de mai sus în spiritul dreptăţii şi carităţii creştine.
