Biserica Seminarului… pentru unii aproape simple ziduri, un simplu lăcaş de cult situat la  numai câţiva paşi de altele două, practicabile şi de aceeaşi confesiune…

… Pentru alţii, un foc mistuitor ce arde în inimi… Pentru noi, seminariştii, o casă a lui Dumnezeu cum numai ea poate fi. Un loc care încă păstrează în ziduri lacrimile şi rugăciunile Ierarhului, preoţilor, şi seminariştilor noştri, care în noaptea de 28 spre 29 Octombie 1948 au fost luaţi de către fiii întunericului şi aruncaţi, alături de alţi români vrednici de dragostea lui Hristos, în agonia Sighetului şi a altor văgăuni comuniste.

Şi pentru ce, Doamne?... pentru că au refuzat să colaboreze cu ţara, dar oare cu ce ţară?… O ţară care v-a trimis taţii, fraţii şi fiii la chinuri pe care noi nici nu  îndrăznim măcar să le visăm..

Şi pentru ce, Doamne?... pentru că au îndrăznit să spună că acest nou, prosper şi miraculos sistem le lasă fără libertate şi fără un Dumnezeu mamele şi soţiile, pentru că au îndrăznit să ridice mâinile spre cer şi să strige către milostivul Dumnezeu când copilaşii lor începeau să plângă de foame şi de frig.

Atunci au chemat pe aşa-numiţii agitatori politici, adică pe preoţii români uniţi cu Roma, la ruperea de orice legătură cu exteriorul, pentru a nu putea cere ajutor şi pentru a nu vorbi despre atrocităţile şi teroarea ce guverna bătrâna noastră ţară. Sub ameninţare, le-au impus reunirea totală cu patria,  cu marele sistem… Dar ce patrie, oameni buni, ce sistem, ce reunire?…

O reunire nicidecum călăuzită de iubirea divină a lui Dumnezeu şi a aproapelui… nu a Ta, Doamne, pentru că aceşti comunişti, oameni cu autoritate fizică şi legislativă, te urau … Şi nu a aproapelui, pentru că ei nu- l iubeau, ci îl sileau să facă lucruri pe care azi noi nu le putem cuprinde… Şi cu toate acestea ele rămân mărturii vii între pereţii închisorilor, azi devenite monumente… memoriale ale durerii.

Fă-i, Doamne, să meargă acolo, să simtă ce am simţit eu între acele ziduri ale morţii, pe toţi aceia care spun că niciodată această Biserică nu a fost a noastră şi că niciodată această Biserică şi ierarhii ei nu s-au jertfit  pentru neamul nostru românesc! Fă-i, Tată, să cunoască şi să se lase umpluţi  de iubirea Ta pentru a înţelege rănile din inimile noastre obosite şi de atâtea ori încă sângerânde; fă-i, te rog, Milostive Părinte, să înţeleagă că noi nu dorim ceea ce nu este al nostru – nu dorim o oarecare Biserică în plus, ci dorim această Biserică – dorim doar să ne plângem trecutul şi să ne rugăm pentru omenire… chiar şi pentru acei călăi care ne-au scos în întunericul rece al iernii din ceea ce este al nostru de fapt şi despre care fiecare orădean sincer şi cu frică de Dumnezeu ştie în ce vremuri şi condiţii ne-a fost furat de către autorităţile politice ale acelor timpuri întunecate!

A venit şi anul 1989 aşa zis timpul libertăţii… dar ce libertate atât timp cât această Biserică se vede privită de către seminariştii ei de pe geamul unei capele improvizate în aşteptarea adevărului?… un Adevăr care este Fiul Tău, Părinte, un Adevăr care ne face liberi… dar oare să trăiască cu adevărat în El, cei care în continuare nu fac altceva decât să ne spună: ”a aparţinut foştilor credincioşi greco-catolici”?...

Sfinţilor părinţi, dacă în confesiunea dumneavoastră mai există oameni care să se recunoască chemându-se aşa, cum susţin Cuvioşiile Voastre, atunci aceştia ştiu că ierarhii acestei Biserici Române Unite cu Roma nu i-au turnat securităţii, ci s-au jertfit şi au murit pentru ei. Aceşti foşti greco-catolici cunosc inima noastră, căci cunosc pericolul care stătea să se abată asupra familiilor lor, când încă făceau parte din această Biserică a catacombelor… Ei ştiu de ce acum se numesc foşti greco-catolici… În inima lor, ei ştiu cui aparţine această Biserică… şi mai ştiu că a sosit timpul ca Ea să se întoarcă la seminariştii ei.